Am început, acum câteva zile (1, 2), un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2009 – copacii fără pădure

În 2009 Folk You n-a mai fost “al meu” şi nici eu a Jurnalului. Lucram deja în alt trust media dar n-am putut sta deoparte când a fost vremea festivalului, aşa că m-am dus la Vamă. Cu emoţii, cu nostalgii. Am regăsit o parte din echipa cu care lucrasem, un festival de amploare, dar în culise atmosfera era diferită. Nu ştiu cum şi de ce, pur şi simplu era diferită. M-am întristat să constat lucrul ăsta, cu atât mai puţin s-o aud de la alţii.

Pe scena de la Vamă au urcat, atunci, cei de la Iris, primul concert, dacă nu mă înşel, după operaţia lui Cristi. N-a fost rău, îmi place Iris şi publicul i-a primit foarte bine, dar deja, pentru mine, tobele – altele decât ale ZAN-ului Biţulescu – erau prea mult pe scena Folk You. Prima dată pentru Iris şi ultima dată pe o scenă – cel puţin pe Pământ, sigur cântă în ceruri – pentru Tatiana Stepa, care a făcut un efort considerabil să se urce pe scenă şi să cânte. Nu peste mult timp avea să se stingă..

2010 – Mişcarea de rezistenţă

În 2010 n-am fost fiindcă am avut de ales între Faithless, Pink Martini şi festivalul din Vamă. De fapt, nici n-am avut de ales, Faithless e printre trupele mele favorite din toate timpurile, sunt un fan declarat Maxi Jazz, aşa că nici nu s-a pus problema alegerii. Dar am văzut, seară de seară, Folk You live la Antena 2.

Nu mai rămăsese aproape nimic din ideea de om şi chitară pe o scenă… Luna, marea, stelele făceau deja figuraţie, iar cortiştii din Vamă au fost nevoiţi să-şi mute locuinţele temporare pentru a face loc scenei. Folk You devenise deja Mişcarea de Rezistenţă, un concept de marketing (cu toate că, sunt mai mult decât sigură, MT este pe bune un rebel şi un idealist).

2011 cu Guess Who, Zdob şi Zdub, Holograf, Puya

Au fost incredibil de multe voci care au spus că anul ăsta Folk You e un bâlci. Nu simt neapărat nevoia să mă alătur criticilor, dar pentru cineva care ştie festivalul de când era mic, schimbările în ceea ce priveşte artiştii prezenţi pe scenă în acest an sunt cel puţin discutabile.

Înţeleg că a crescut, că s-a schimbat, că a evoluat, dar pentru mine FY a fost şi va rămâne cântarea simplă de pe plajă. Poate e un concept perimat, poate am rămas prea puţini care să fim tributari acestui gen de eveniment. Cu toate acestea, însă, când văd Guess Who şi Puya în “distribuţie” parcă ceva nu se leagă, parcă ceva nu e-n regulă.

Admir, totuşi, faptul că festivalul continuă să existe. Într-o perioadă de criză, cu bugete care sunt cum sunt şi cu un concept eminamente diferit faţă de cel original, Folk You rămâne o constantă în peisajul muzical live autohton. Dar parcă nu mai e Folk You “Florian Pittiş” ci, mai degrabă şi aproape exclusiv, Mişcare de Rezistenţă. Altă mâncare de peşte. Personal, aş fi preferat o seară de Folk You în cadrul festivalului Mişcarea de Rezistenţă. (Măcar) Una ca pe vremuri…

(uite, Iubi, de asta ziceam!)

Nu mă duc, mai ales pentru că am deja altceva în agendă pentru weekendul ăsta, dar şi pentru că nu mai e ce-a fost. Nu că nu mi-ar plăcea cei mai mulţi dintre cei aflaţi pe afiş. Dar nu la Folk You, îmi pare rău.

Asta a fost o scurtă istorie a unui festival iubit la care am muncit mult şi cu mult drag. Poate că ar trebui să existe aici şi o listă cu oamenii fără de care nu s-ar fi povestit dar ar fi prea lungă. E suficient să spun că le sunt extrem de recunoscătoare pentru că au acceptat să ne ajute în toţi aceşti ani. Nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare pentru că am fost parte din ceva atât de special.

Şi, cine ştie, poate la anul ne-om revedea prin preajma scenei… :)

Am început, acum câteva zile, un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2007, fără Moţu. Sfârşitul nu-i aici.

În vara lui 2007 Moţu s-a dus să cânte în alte zări, dar Festivalul a continuat: Folk You în memoriam Florian Pittiş. Am organizat evenimentul doar în Vamă, fiindcă, stabilisem, nu fără greutate, că acolo e casa lui. Pe scenă, în toate cele trei zile, a fost un scaun gol, iar pe marginea scenei, între public şi artişti, au ars lumânări. A fost, cred, cea mai emoţionantă ediţie. S-a cântat până la ore mici din noapte şi, în fiecare seară, după concerte, mica mea echipă a curăţat plaja. Nimeni nu a avut voie să se sustragă acestei activităţi.

Au venit, la întâlnirea cu publicul, artişti consacraţi ai genului, cei mai îndrăgiţi. Îi regăsiţi, pe majoritatea, cu emoţii cu tot, pe compilaţia Folk You, apărută un an mai târziu şi, pentru a cărei realizare, am trecut prin multe peripeţii birocratice cu TVR-ul.

Nici anul ăsta n-a fost lipsit de peripeţii, care mai de care mai puţin amuzante, de data asta. Festivalul a ieşit bine, public mult şi frumos, vreme bună, care ne-a iertat de ploaie.

2008 – Dincolo de orice Vamă

“Ştiţi cum e cînd, cu cîteva zile înainte de Crăciun, te trezeşti că, ah, iar au venit Sărbătorile de iarnă şi ai uitat să te pregăteşti pentru că ai fost pre(a)ocupat de viaţa de zi cu zi? Cam aşa se întîmplă şi cu FolkYou! Deşi ştim, de la an la an, şi că mai urmează şi cînd o să fie, exact, abia cînd perioada cu pricina se apropie intrăm cu adevărat în febra pregătirilor. Sînt foarte multe de făcut şi foarte puţini spiriduşi pentru un festival care durează trei zile!” – aşa scriam în editorialul de acum trei ani, şi aşa a şi fost. N-am ştiut/crezut că ne iese FY fiindcă… deh, grele, nene, cu bugetul. Dar a ieşit. A fost prima ediţie cu scenotehnică realizată de Stage Expert – impecabili, de altfel, dar a fost şi prima ediţie în care distanţa între artişti şi public s-a mărit considerabil.  Scena era înaltă, nu doar un podium, pe nisip, luminile mai multe, şi parcă atmosfera de poveste se destrăma încet, ca o urmă de paşi pierduţi pe nisip…

Credit foto: © Diman Oshchepkov | Dreamstime.com

Ca de obicei, însă, publicul a fost la înălţime. La final de festival, m-am urcat pe treptele ce duceau pe scenă şi am rămas minute întregi, cu lacrimi de emoţie, plină de admiraţie şi drag pentru miile de oameni care au stat, în medie, câte şase-şapte ore pe seară să asculte, să cânte să se bucure de muzică. A fost, din câte ştiu de la alţii şi am simţit şi eu, ultima ediţie în spiritul consacrat.

Ştiu că a fost şi ambiţia mea să-l fac cel mai mare festival şi ştiu că am reuşit asta. Totuşi, îmi pare nespus de rău acum că nu m-am opus mai mult creşterii lui în termeni de amploare, scenotehnică şi “meniu” artistic. Ar fi trebuit să ştiu mai bine: fericirea e un lucru mărunt, iar FY trebuia să rămână pe o scenă mică: un om şi chitara lui. Poate greşesc, poate nu, poate sunt doar tributară atâtor ani de concerte şi de prietenie cu mulţi dintre artiştii genului.

Mâine termin acest serial. Tot mâine începe, în Vamă, a şaptea ediţie a Festivalului. Nu mă duc.

Aş vrea să fie un text cu parfum subtil, dulce, de violetă şi sărat, de mare, ca o batista cu dantelă veche, fină şi preţioasă. Chiar dacă nu e aşa, consideraţi-l ca atare. Mi-a luat două zile să-l pot scrie.

***

Sâmbătă am fost la casa lui Darly, pentru prima dată de când nu mai e. M-am dus singură, ca la o întâlnire de taină cu un om drag şi preţios, cineva care ţi-a predat una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Nu a fost uşor să fiu acolo, în curtea şi în casa indisolubil legate de ea, ştiind că n-o să-mi iasă în întâmpinarea: Vai, Ruxăndrel, ce bine c-ai venit, m-am tot gândit la tine, fericita mamii!

Am făcut ordine, aruncând fără milă o grămadă de lucruri mai degrabă uitate decât pastrate şi am găsit o mulţime de fotografii vechi ca vremea şi multe, multe scrisori şi cărţi poştale. Cred că n-a aruncat nimic din toată corespondenţa primită de ea vreodată. Am găsit chiar şi vederile pe care i le-am trimis din tabere şi excursii. Într-una, nu mai ştiu de unde, îi scriam la PS să le transmită salutări celor doi căţei din curte, Moja şi Ţombi. M-a asigurat, atunci, că a făcut acest lucru cu seriozitatea cu care ar fi salutat o vecină. Era foarte politicoasă. Deh, educaţie de pension! Am plâns şi am râs deopotrivă cu aceste amintiri.

De departe, cel mai preţios obiect este un fel de jurnal-oracol, în care am găsit însemnările lui Darly de când avea 17-18 ani şi era internă la Institutul de domnişoare C. Moteanu, şcoală scumpă şi de elită în Bucureştii anilor ’30. Nu doar ale ei ci şi ale unora dintre colege, care îi scriau, cu o caligrafie desăvârşită, gândurile şi amintirile lor. Am recunoscut acolo numele a două prietene cu care ştiu că a păstrat legătura toată viaţa!

(asta îi scria în caiet o colegă, Clio. Câte taine şi zâmbete…)

Una dintre ele, Lya, i-a fost cea mai bună prietenă şi, deşi a plecat în Germania, au continuat să corespondeze. Sute de scrisori care începeau cu “Draga şi scumpa mea prietenă”. O prietenie de mai bine de 70 de ani!

N-am apucat să le citesc pe toate, dar caietul l-am citit din scoarţă în scoarţă. E uşor straniu cum bunică-mea, ca şi mine, iubea Balcicul şi marea ( n-am ştiu asta niciodată până acum) şi cum scria idei pe care şi eu, muuuulţi ani mai târziu, le-am scris în caietele mele.

Marea, căci ea îţi dă toate momentele potrivite pentru suflet – când caldă, liniştită, când furioasă, când elegantă, îmbrăcată cu mii de culori, ca un suflet cu iluzii. Marea îţi dă senzaţia infinitului, pe malul ei uiţi că trăieşti cu oameni şi te găseşti în lumini noi care te provoacă.

E o minune cum, chiar şi după ce nu mai e, am senzaţia că îmi aminteşte, blând, ce contează cu adevărat şi îi sunt – mereu am să-i fiu – extrem de recunoscătoare pentru asta!

Îmi plac furtunile. Îmi place la nebunie eliberarea de după o zi noroasă şi apăsătoare, e… orgasmic! Nu ştiu dacă e vorba de apă (totuşi sunt o zodie de apă) sau de libertate, de intensitate, de tunete şi fulgere, dar… îmi plac la nebunie furtunile de vară! Cu cât mai violente, cu atât mai bine!

Aşteptam ploaia asta de vreo zece zile şi nici dacă aş fi programat-o eu nu putea veni mai bine decât la finele unei duminici de tihnă, alinturi şi amintiri.Şi, chiar dacă acum s-a liniştit, intro-ul din piesa de mai jos rămâne o coloană sonoră foarte potrivită. Perfect ar fi fost Polykandriotis şi buzukiul lui cântândal 5-lea dans ungar al lui Brahms, da’ nu găsesc nicăieri pe net înregistrarea şi ar trebui să răscolesc prea mult prin CD-urile cu mp3-uri după el Altă dată!

Cu siguranţă, #refinanţare a fost o campanie atipică, amplă, care a generat mult buzz. Foarte mult buzz. Inevitabil, şi voci critice, dar nu poţi (şi nici nu trebuie) să ai consens general.

În cifre absolute, 1.540.000 unici şi 2.6 mil afişări. Dacă însuşi Daniel Pană (BCR) nu ar fi declarat că au fost şi obiective de business în campanie, n-aş fi întrebat care sunt şi dacă ne spune, peste şase luni, un an, ce s-a întâmplat cu ele: au fost atinse sau nu. Dar am întrebat şi nu am primit decât un raspuns destul de vag. Să sperăm că n-o să uite şi că o să aflăm ce şi cum şi din punctul ăsta de vedere, măcar dacă sunt mulţumiţi sau nu.

E la fel de drept, însă, ca s-a spus, clar şi răspicat, de către client: “Obiectivul principal a fost de awareness. Noi suntem foarte foarte mulţumiţi de campanie, ne-a depăşit aşteptările cu mult”.

Da? Deci asta e declaraţia clientului campaniei. Orice alte comentarii nu cred că-şi (mai) au rostul. Iar eu aştept cu interes următoarea trăznaie de la Blogal Initiative. Asta le-a ieşit într-un mare mare fel! Felicitări, Cristi & Co!

Sunt sigură că problema e la mine, dar ce mama naibii de cântec e ăsta?! Imnul emigrantului în Spania?!
Păi cu aşa hituri – muzică şi versuri – nici nu mă miră prestaţia tineretului autohton la examenele de maturitate! Şi fac pariu că Sak Noel sparge discotecile cu asta!

All day, all night
What the f*ck!?

When I came to Spain and I saw people party
I told to myself: What the f*ck!?
All day, all night
All day, all night
Viva la fiesta, viva la noche
Viva los DJ’s
I couldn’t believe what I was living
So I called my friend Johnny
And I said to him: Johnny,
La gente esta muy loca,
What the f*ck!?

Johnny, la gente esta muy loca,
What the f*ck!?

Şi adaptarea românească, absolut bestială!!!

Sak Noel – Loca people (varianta romaneasca)

Asculta mai multe audio dance

Îmi place Sibiul, mereu mi-a plăcut, încă de când am pus piciorul în oraş pentru prima dată, în 2002, preţ de vreo oră, cred, nu mai mult, ca să văd măcar Podul Minciunilor. N-aş mai fi plecat, bucuroasă să-i cercetez fiecare colţ, fiecare firidă, să umblu la pas printre străduţele pietruite, să ascult poveştile caselor ochioase. Am tot revenit la Sibiu, cu diverse ocazii, şi am adunat în timp amintiri preţioase ce mă leagă de acest loc.

Precum în copilărie, când mă purta mama pe stradă şi, după o ploaie, făceam ce făceam să ating măcar cu ghetuţa vreo băltoacă, tot aşa mi-am găsit mereu drum prin oraşul de pe malul Cibinului, atrasă de fire invizibile. Ba o Caravană, ba o conferinţă, ba un concert, ba în trecere către te miri ce alt loc de prin ţară, drumurile mele făceau ce făceau şi se opreau de-un răgaz sibian. Aşa, pentru încărcare de baterii.

FITS m-a legat indisolubil. De-acum, aproximativ o lună pe an, sunt “de-a oraşului”, în slujba lui. Am deja obiceiurile mele: să merg, spre exemplu, la Atrium, unde musai, iarna, beau coniac cu lapte cald şi miere şi îl ascult pe Laci Hunyadi jucându-se cu clapele – poate să cânte orice, de la Tudoriţo, nene până la As time goes by – şi ai senzaţia că eşti în alt timp.

Dacă e o zi frumoasă de aprilie sau de noiembrie, stau la soare în Piaţa Mare şi fac poze copiilor şi porumbeilor. Dacă mă doare sufletul, unele poze ies aşa:

Dar mi s-a întâmplat să mă simt în centrul oraşului, pe gardul de piatră de la La Turn, cu un frappe, ca la mare. Sau ca la Amsterdam. Aceeaşi senzaţie nesfârşită de libertate şi de linişte.

Îmi plac, da, porumbeii cei zăpăciţi din Piaţa Mare, care sunt aşa de obişnuiţi cu oamenii încât nu odată mi s-a întâmplat să feresc pe câte unul cu pasul. Că ei nu ştiu a se feri. Copiii îi aleargă, ei stau ca nişte mâţe toropite la soare, poate doar săltând niţel. Se schimbă placa doar când îi apucă bâzdâcul şi dau roată la Piaţa Mare, aruncând, din zbor, umbre de aripi pe Biserica Romano Catolică, când se curtează ori când le arunci firimituri de covrig.

Vi se poate părea, fireşte, că ştiu pe nume orice piatră din oraş, măcar centrul, aşa cum trebuie, cu istorie, ani de pus temelie, şi fiecare colecţie din Brukenthal. Greşit! Am aflat multe despre toate astea, şi încă multe pe deasupra, weekendul trecut, de la Răzvan Pop, care, în ciuda faptului că e politician, chiar ştie istorie şi chiar îşi iubeşte oraşul cu pasiune de bărbat tânăr o muiere mai coaptă. El cu Brylu şi cu Tudor, completaţi, când şi când, de Groparul (şi el tot sibian la origini),  ne-au arătat oraşul şi ne-au povestit despre el aşa cum eu nu cred c-aş putea despre Bucureşti.

Vedeţi bine, am spus când şi nu dacă. Fiindcă nu e negociabil. Poate…  De fapt, cu siguranţă nu o să găsiţi acolo Sibiul meu, fiindcă ăsta e doar al meu şi se leagă şi de experienţele personale, nu doar de locuri. Dar,  credeţi-mă pe cuvânt, fiecare poate şi ar trebui să aibă Sibiul lui!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter si Autonom. Mulțumim pentru sprijin restaurantului Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.

A scris pozat, analizat toată lumea despre concert. A fost mişto, epic, uluitor, senzaţional, minunat, o adevărată experienţă, life changing. S-a scris şi despre organizare, am văzut că ar fi fost foarte bună. Nu ştiu exact unde a fost foarte bună, poate la alt concert. Fiindcă la ăsta la care am participat eu a durat destul de mult până am intrat, mulţime de oameni care au stat şi s-au topit la soare, tejghelele de la bere erau subpopulate cu staff – eu pricep că dorinţa de a face bani e mare, dar dacă se mai angajau nişte oameni în sensul servirii sau măcar turnării în pahare, nu cred că scădea profitul cine ştie ce.

Apropo de asta, lichid mult, bude puţine, iar la finalul concertului prin piaţa răzbătea un damf cel puţin scârbos. Se poate, ştiu că se poate să fie decent. Afară. Mai mult, paranoia sticlelor cu apă există doar la noi. Poate şi de asta cozile la chestii de băut sunt mai mici şi merg mai repede.  Şi dacă nu primeşti sticle, măcar există dozatoare pentru de toate. Turnat din sticlă, paharul cu cola primit avea lichid doar pe jumătate…

Erau mulţi care veniseră la pomul luminat, doar ca să fie  (văzuţi) acolo, multe multe pisi care ştiau maxim Always şi Bed of Roses, şi mulţi certaţi cu apa şi săpunul, o altă plăcută senzaţie olfactivă. Plus că ne place să ne înghesuim, ceva de speriat. Avem, orice s-ar spune, spirit de turmă şi nici un fel de respect sau consideraţie pentru ăla de lângă noi. Adică, ok, sunt la un concert, dar mă uit şi eu în jur niţel. Cât de cât.

E drept că au cântat mult, iar atmosfera a fost, all în one, super mişto. Dar e la fel de drept că JBJ a îmbătrânit şi vocea (care n-a fost nicicând excepţională) l-a cam lăsat (spre finele concertului, publicul a cântat mai mult), iar Mr Sambora funcţiona la avarie după rehab. Mno, bine c-a venit, totuşi, al’fel rămâneau fanele triste şi neconsolate. Păcat, însă, că n-a cântat fiindcă are voce mai bună decât Jon.

Ce nu mi-a mai plăcut: diamond circle. Acu’ vreo două luni, organizatorii s-au gândit să facă un ban în plus şi au scos această invenţie, mult după punerea în vânzare a celorlalte bilete. Cum ar veni, tu, fan adevărat, îţi iei bilet la Golden în ideea că stai lipit de gard şi vezi trupa în mărime naturală, la o aruncătură de băţ în faţa ta. Eşti happy cu asta, până când vine organizatorul rapace şi mai taie o felie din spaţiu, fix sub nasul tău, cu acest diamond circle. Ceea ce e de prost gust. Publicul a reacţionat iar oferta a fost retrasă de la vânzare. Nu destul de repede, nu de tot, se pare, fiindcă un diamond circle tot a existat. Urât.

După concert (repet, să nu fiu înţeleasă greşit: un concert mişto!), Piaţa Constituţiei era tristă şi neconsolată de mormanele de gunoaie rămase, iar unora le-a luat aproape o oră să găsească un taxi. La metrou a fost, de asemenea, măcel. Probabil că nu avem infrastructură pentru un asemenea concert. Şi, din partea autorităţilor, organizatorilor şi berarilor, nici respect suficient pentru public. Altfel ar fi fost chiar o experienţă mişto.

PS era să uit! Ca sponsor ce a fost, care s-a lăudat pe toate gardurile (la propriu) că oferă primul concert JBJ în România, Vodafone ar fi putut să facă ceva cu netul în zonă. Care, net, a lipsit aproape cu desăvârşire. Ştii, drăguţă companie, în 2011 lumea e pe reţelele sociale. We like to share!

După un weekend care era să devină incendiar, la propriu, cum ar veni, să-mi ia foc iPad-ul de nu, de la gradele Celsius şi alealalte… cum să le zic, gradele lui Bachus, na!, un concert de numa’ şi o zi cu multă treabă, iaca, poftim, cele câteva gânduri de le-am putut aduna de după, peste şi pentru Sibiu. Prima parte, numai, al’fel ar fi un post prea lung.

Cum zice şi Brylu, tata şi mama frumoasei adunări (unchi şi mătuşă i-a fost Tudor), era greu să mă facă cineva să văd Sibiul (şi) cu alţi ochi, ăia de turist care cască gura şi obiectivul camerei la fiecare două secunde! Greu, chiar aşa, dar nu imposibil, fiindcă s-a produs. Nu cu căscatul gurii, da’ lucruri intereante tot am aflat! Cu siguranţă, însă, e şi meritul găştii faine cu care am fost în această aventură, căci dacă n-ar fi fost, probabil că nici nu s-ar fi povestit.

Am început de vineri, echipa Daminescu în formulă completă: Miruna, Chinezu, Auraş, WW-ul de la Autonom şi cu mine. Şi, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus echipa Daminescu. Nu Fuego, deşi era cât pe ce! Chinezu e responsabil pentru faza asta, cu CD-urile lui cu tot – şi nu te uit că n-aveai ASIA, mă! :)

Ajuns-am patru din Bucureşti, şi mai urmau să vină d-alde Hoinaru, Alina Constantinescu, Gogu Kaizer, Toma şi Claudia, dar şi de la Baia Mare, dom’ Gaben şi doamna sa, Denisa de la Hunedoara, de la Timişoara: Andrei Crivăţ, Nebuloasa, Cristi Sitov şi Ale Palconi şi, în fine, de la Cluj: Liviu “Stimaţi invitaţi” Alexa, Groparul cu “nievasta” şi Gropărelul (awwwww, cât îi de scump!) şi, normal, inevitabil şi inspirat, TVdece-ii #Florica/Alina şi #Zicu/Dragoş/#Crengutz – şi sper că n-am ratat pe careva!

Atât înainte cât şi după ce s-a adunat întreaga gaşcă, plus gazdele Brylu şi Tudor, am văzut câteva atracţii turistice prezentate frumos fie pe platouri, însoţite de ceapă roşie, fie în formulă nefiltrată, ba la Hermania, ba la Cafe Wien, unde am şi fost pătrunşi de un spir(i)t aşa de patriotic încât am cântat imnul. De câteva ori, cu lacrimi în ochi, lacrimi de râs. Şi, ca să fie treaba pe plus, am băgat şi un colind tradiţional nemţesc fiindcă, deh, eram într-un Stadt nu în orice oraş! Admiraţia celor de la mesele alăturate a depăşit orice limită, sunt convinsă de asta, ba am avut şi followers!

După asta am dansat un pic în Oldies, unii dintre noi, că alţii, mai ales şoferii, au avut o şustă cu Moş Ene. Tot la somn am ajuns şi noi, colega de cameră Miruna şi cu mine, dar ceva mai încolo, pe la o oră mititică, în camera răcoroasă şi elegantă de la Levoslav House – patru stele pe bune!

Pozele cu oamenii frumoşi :)

Restul poveştii, data viitoare. Şi acum, sponsorii!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură a Municipiului Sibiu. Alături de aceste instituţii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter şi Autonom. Sprijină această acţiune şi restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal. 

Am chiulit data trecută la lecţiile de dans, ştiu, dar a fost un motiv special. Nu sunt mândră de mine, mai ales că, în lipsa mea, fetele au mai făcut o tură de salsa, parcă şi mai caliente decât atunci când am fost şi eu. Mi-a arătat (The) Anne Marie paşii, dar… E greu la dans cu paşii mici! :)

Oricum, ieri mi-am tocit pingelele pe ritmuri de cha cha cha şi, deşi mai rapid şi, deci, mai istovitor, dansul ăsta a fost cel mai pe placul meu de până acum. Poate şi pentru că, după ce am văzut, vinerea trecută, nişte dansatori (mult) mai învăţaţi decât mine, acum parcă seamănă ce-am făcut eu cu ce făceau ei. Lasă figurile add-on, că până acolo mai am muuuult!

După ce-am plecat de la ora de dans, veselă nevoie mare!, m-am trezit că ţopăi pe stradă în acelaşi pas din sală, numărând mai în gând mai cu voce tare un’ doi cha cha cha. Şi, mă rog, mi-am luat un ventilator, dar asta e deja altă poveste :)

Thx, Nico & Co!