Ar fi urât să dau din casă ori, mă rog, ceea ce a fost odinioară “casă”, nici n-o s-o fac, dar e ceva ce totuşi nu pricep. Dacă nu primeşti salariul două luni nu faci ceva în sensul ăsta?! După prima lună, eventual?

Oamenii de la The Money Channel au dreptate să facă grevă dar, pe de altă parte, ştiau că situaţia e aşa cum e, că nu sunt bani şi că e posibil, foarte posibil, să se ducă în cap toată şandramaua. Şi cu toate astea, au rămas acolo şi n-au făcut nimic ca să-şi ceară şi să-şi protejeze drepturile.

Mai mult, când spui sindicat în presă parcă vorbeşti limbi străine, le e frică de patron şi de şef de parcă ăla ar avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Ceea ce, fireşte, nu e adevărat.

Situaţia gravă cu banii nu e doar la TMC ci se regăseşte şi prin alte locuri. Ştiu că perspectivele din presă par întrucâtva dezolante, ştiu că nu sunt bani, ştiu că e greu să-şi găseşti job în altă parte pentru că e nasol peste tot. Dar munca şi, în ultimă instanţă, supravieţuirea ta, ca individ, înseamnă mai mult decât să aştepţi să ţi se dea un salariu. Feefback is fifty!

Numa’ zic.

PS si nu mă pot abţine să nu remarc ironia ca o televiziune care prezintă lecţii de bună practică în business să dea chix ca business.

Cam aşa (se) întreabă Fata din port şi mi-a plăcut provocarea, chit ca nu-mi era neapărat adresată. Adică ce-aş face, de şi cu drag, dacă aş putea, pentru o lună, să-mi las jobul şi să mă dedic unui hobby. Păi să vedem…

Poate sună a clişeu dar mie îmi place ce fac, îmi place pe bune, îmi iubesc jobul joburile şi nu cred că m-aş reprofila. E drept, poate că aş face mai mult pro bono, aş lucra mai mult în zona ONG şi pe proiecte culturale care, din păcate, nu prea fac bani suficienţi cât să-şi permită PR buni şi bine plătiţi. Mda, e un cerc vicios, dar aia e. Deci (tot) comunicare all the way!

Totuşi, dacă mi-ar rămâne vreme şi aş avea banii necesari pentru asta, aş călători şi aş scrie despre locuri dar, mai ales, despre oamenii faini pe care i-aş întâlni. În secolul vitezei îmi pare că nu mai avem răgaz să observăm atâtea lucruri şi prea puţini îşi mai permit luxul de a remarca şi spune poveşti – Augustin Radu şi Cristina Bazavan sunt unii dintre aceşti puţini, apropo. Poate e şi din pricina avântului 2.0: suntem bombardaţi cu mesaje ce se vor care mai de care mai persuasive şi uneori – am observat asta – ne încâtă mai tare forma (ce vrem să auzim) decât fondul.

ăăăă… despre ce scriam eu aici?! Aşa! Deci hobby-urile mele de care uneori n-am suficient timp sunt plimbatul pe diverse coclauri şi oamenii frumoşi. Din când în când reuşesc să le combin! În rest, mai citim, mai gătim, mai facem un sport…

Mioara Roman se plânge oricui doreşte s-o asculte că RAPPS vrea s-o lase pe drumuri. Că viloiul din Primăvrii, în care locuieşte, nu mai are chirie 37 de euro, ca pe vremuri, ci 6000 de euro, probabil cam cât e preţul corect acum pe piaţă.

Din 2008, de când s-a mărit chiria, doamna Roman n-a mai plătit deloc, iar acum se plânge că onor statul i-a pus sechestru pe vila de la Sinaia şi tot onor statul nu pricepe, dom’le, că săraca femeie are doar o pensie de 1800 de lei din care, vai!, nu poate plăti chirie de 6000 de euro. Ceea ce, la o aritmetică simplă, e corect…

… daaaaaar! dacă n-are bani de plata chiriei la viloi, de ce nu se duce să stea într-o garsonieră în Drumul Taberei sau pe undeva pe unde-şi permite?! Că oricum, ca fostă nevastă de fost premier, nu mai are nici un drept să stea cu chirie în vila protocolului de stat! Ca să nu mai spun că madam Roman mai are şi-o vilişoară la Sinaia, obţinută la partaj. Aer curat, perfect!

Niciodată n-am priceput lamentarea celor care spun că nu le ajunge pensia să plătească întreţinerea şi/sau chiria locuinţei mari în care aleg să trăiască. De exemplu, la ce-i trebuie Mioarei vilă cu peste 200 de mp utili?! Că e greu şi să-i cureţi, costă Pronto, mopul, Mr. Propper şi alte produse de genul. Plus că la etatea doamnei nici nu e recomandat atâta efort, poftim, că era aproape să facă un infarct!

Asta ca să nu mai spun că, legal, cică firmele Catincăi Roman, care şade cu maman în căsoi, nu produc nimic. Adică, bre!, chiar se aşteaptă cucoanele astea ca cineva să creadă că vila din Primăverii + mamă, fiică şi nepoată se întreţin din pensia de 1800 de lei?!

Cu atât mai mult cu cât acu’ vreo lună Catinca declara că ea nici nu se spală pe faţă cu apă de la robinet! Hai, mă lăsaţi?!

sursa foto

Toată copilăria am preferat Mecano şi LEGO în locul păpuşilor şi Optik Cabinet în locul prostioarelor de genul “Să ţesem frumos”. Mai apoi, aş fi ales oricând o porţie generoasă de maşinuţe buşitoare în locul unei sesiuni de shopping. De fapt, încă aş alege la fel, aşa că nu e de mirare că m-am bucurat copilăreşte când am primit invitaţia la Maşini | Cars 2 şi nu oricum, ci fix la IMAX 3D, cum le şade cel mai bine filmelor să fie văzute.

Filmul, coproducţie Disney-Pixar, e o animaţie foarte bine făcută, de la detalii de mimică a maşinilor (yup, maşini cu mimică. şi cu sentimente, na!) până la accentul pe care îl au unele personaje – vezi Francesco, maşina de curse cu “roţile la vedere” – seeeexy!

Urmăriri ca… în filme, vorba aia, acţiune, umor la greu, adrenalină, frate! Şi-mi place foarte tare că în ultima vreme animaţiile nu mai sunt doar pentru copii ci au şi variate substraturi pentru adulţi, ca să nu se plictisească părinţii când merg cu odraslele la film. Fiindcă, pricep, de la vocea colectivă a copilaşilor aflaţi săptămâna trecută la avanpremieră, că orice e cu “Maşini” e must-have. Bucşă şi Fulger sunt noii eroi, cei mai buni, cei mai frumoşi, cei mai deştepţi!

Toate pornesc de la un Trabant malefic, ceea ce mi se pare foarte urât, fiindcă tata a avut Trabant mulţi ani, a fost maşina copilăriei mele, iar noi îi spuneam Iubi. Deci cum să fie malefic?! Dar cum amintirile mele n-au fost punctul de pornire pentru scenariu, am râs şi-am comentat întocmai precum copiii din sală. Ceea ce vă doresc şi vouă, când (nu dacă) ajungeţi să vedeţi filmul!

Na, între timp am aflat că nu e Trabant, e un Zündapp Janus, deci acum pot spune că mi-a plăcut abolut tot la filmul ăsta! :))

Vrrrrum!

PS Finn McMissile e chiar varianta stilizată a maşinii lui James Bond, adică un Aston Martin DB5, deşi aceasta din urmă nu era dotată cu rachete.

Iar maşina-regină este un Aston Princess:

Toată lumea ştie că, uneori, un plâns bun te descarcă de nervi, de stres, de diverse. Că te enervezi şi plângi şi pe urmă motivul enervării îţi pare mai puţin important. Mă rog, mie aşa mi se întâmplă, în destul de rarele ocazii când se întâmplă. Fiindcă, de cele mai multe ori, când mă enervez, pe mine m-apucă un mare elan de ordine şi curăţenie prin casă! Dar, în general, se ştie: plângi şi câştigi.

Sau, cel puţin, în practică. Pentru că, în teorie, zice psihologul Jonathan Rottenberg, profesor asociat la Universitatea South Florida, nu prea contează vărsatul de lacrimi în procesul de simţit mai bine. În cadrul cercetării sale, profesorul a studiat aproape 100 de femei prin intermediul unui jurnal de emoţii pe care fiecare dintre femei l-a ţinut.

Bref, 61% dintre ele au scris că plânsul nu a ajutat la nimic, 9% au scris că plânsul a făcut mai rău, iar restul au declarat că plânsul le-ar fi ajutat să treacă mai uşor peste momentele grele. Deci, plângem, nu plângem, cam tot aia e! Mai bine un cântec vesel să cântăm!

Dincolo de rezultatele studiului (eu tot o să plâng dacă aşa o să-mi vină!), mi se pare fascinant că Rottenberg ăsta e un fel de expert în plâns. Am găsit un studiu făcut de el, aprofundez, dar până atunci, vă mai zic o chestie: domnii sunt sensibili la lacrimile de damă. S-a demonstrat ştiinţific cum că plânsul le reduce testosteronul. Adică… se înmoaie! :)

De când n-aţi mai auzit aceste vorbe?! De mult, nu-i aşa? Şi la mine trecuseră nişte ani şi nici nu mă aşteptam să le aud prea curând… până aseară!

Ieri am fost la prima zi de Ideo Ideis, festivalul de teatru tânăr despre care vă povesteam acum câteva zile, iar ceea ce am experimentat acolo mi-a întrecut cu mult aşteptările – şi nu erau mici, că eu nu recomand orice, se ştie!

În primul rând am văzut o expoziţie de artă – o găsiţi la Muzeul Judeţean din Alexandria. Artă tânără, curajoasă şi interesantă, dar care nu m-a sedus întru totul, admit! Două dintre proiectele prezentate compensează, însă, şi pentru restul, fiindcă mi-au plăcut foarte mult! Mă refer la fotografiile Cristinei Minea şi la Index, proiectul lui Daniel Djamo legat de Revoluţia de la 1989 – şi nu, nu e nimic cu tricolor găurit, eroi sau mai ştiu eu ce. E cu oameni şi poveşti neîncrâncenate.

(asta e fotografia din expo care mi-a plăcut cel mai tare, aparţine Cristinei Minea)

După expo, am fost la terasa Festivalului unde toate alea au preţuri mai mult decât prietenoase, dar singura bere fără alcool e Schlossgold – nu bun! – şi apoi la evenimentul ce a marcat deschiderea festivalului. Plin de tineri super veseli şi entuziaşti, simţeai emoţia plutind, dar şi încântarea, aproape că ne-au transmis şi nouă bucuria şi nerăbdarea lor!

În sală, full! Pe scenă, trei scaune tricolore şi o masă. Se face linişte, intră Andreea Borţun şi Alexandru Ion, cei doi directori ai festivalului, apoi un announcer, apoi revin cei doi şi… Scoateţi o foaie de hârtie! Rumoare în sală, foşnete, foieli, ok, toată lumea pare că a produs o foarte de hârtie şi ceva de scris (chiar şi eu!): “Dăm extemporal la Ideo Ideis!”

Primele două întrebări, cu variante cu tot, sunt foarte simple, ştiu! Daaaaar! Ele sunt întrebările de nota 5, dacă vreţi 10, zice Andreea, scrieţi după dictare! Şi începe să dicteze partenerii, sponsorii, organizatorii, în fine, pe toţi, din ce în ce mai repede! Şi, cel mai tare, la final, începe, fraţilor, o bătaie cu cocoloaşe de hârtie între sală şi trupa Shtanga Boyz apărută pe scenă şi “înarmată” cu un sac de guguloaie de hârtie, de ziceai că e o clasă de şcoală fără profesor. Am aruncat şi eu, prea era distractiv! Apropo, afişele festivalului sunt şi ele în ton:

Ne liniştim, vedem un trailer, ba nu-l vedem, că sunt probleme tehnice, ba îl vedem, ba nu!, din nou, hai că se vede ceva, dar numai o parte. Nu ştiu dacă erau regizate momentele cu probleme tehnice, înclin să cred că nu, dar erau şi ele foarte foarte haioase, chapeau bas pentru prezenta de spirit! Bref, am râs şi m-am binedispus teribil, ca să nu mai spun de super energia cu care m-am încărcat. Desigur, la final, iar s-a încins o bătaie cu cocoloaşe de hârtie!

Iar asta a fost doar festivitatea de deschidere! Cu adevărat, cea mai amuzantă la care am participat vreodată în toţi anii mei de viaţă, şcoală şi festivaluri! Aşa că, reiterez, vă rog, mergeţi la Ideo Ideis pentru o porţie sănătoasă de spirit şi teatru tânăr!

În excursia din acest weekend, cu toate că, aşa cum ziceam, n-am apucat să umblu descultă prin parcurile timişorene, am fost destul de atentă, însă, la ceea ce spun… zidurile! Nu chiar toate, doar câteva. Iată!

Unele au nostalgii cu ştrumfi. Chiar aşa, voi vi-i amintiţi?!

Pe un altul am găsit un avertisment. Pentru cunoscători, domnul acela care mirosea frumos şi purta o pătură trendy îşi făcea veacul prin locul în care am fotografiat asta:

Mai jos, o adresă care m-a băgat un pic în ceaţă, noroc cu Nebuloasa care m-a scos de acolo cu lămuririle ei. În vechime, Piaţa se numea Doiceşti, acum e Ţepeş.

Slavici a fost piarist, în caz că nu ştiaţi! Eminescu a fost sufleur dar asta sigur nu-i o noutate! Amândoi au fost prezenţi în acest parc vreme de vreo doi ani. Şi ceva! :)

Iar acesta e un porumbel care s-a cocoţat pe capul unui vultur mare şi rău. Şi vulturul nu riposta, că era de piatră şi nu vorbea!

Potop srl nu se ocupa cu barci de salvare, ambarcaţiuni Made by Noe şi nici nu e o agenţie matrimonială pentru toate speciile de vieţuitoare din lume, nu!

Banatul e bun, desigur! Sau, cel puţin, ăla rău nu se vede! :)

Michael Jackson it’s not dead, gen.

Apropo, Timişoara ştie cu online-ul. Pentru cine face

nu există decât un singur mesaj potrivit:

Şi gata! Asta e tot, că poza cu bucureştenii şi foamea o ştiţi deja! :)

Chiar acum, când mă apuc de scris despre #timişoaranoastră îmi revine, obsedant, în minte “azi în Timişoara, mâine în toată ţara” şi, dincolo de sloganul revoluţionar – la propriu! – mi-ar părea bine ca modelul timişorean să se multiplice în mai multe locuri din frumoasa ţărişoară.

Da, am fost la Timişoara în acest weekend şi, da, cu maşina, cea mai lungă călătorie făcută de mine într-un Mercedes (pus la dispoziţie de Mareea – mulţumim!) – prea lungă, de fapt, adică vreo 20 de ore dus-întors, oarecât descurajant dacă scopul e să ajungi nu să te plimbi şi să aştepţi la semafoarele de pe drum, în fundul TIR-urilor. Apropo, ceilalţi invitaţi de prin ţară au venit cu maşini noi de la Skoda, de zici că organizam Salonul Auto dacă te uitai peste gard la noi în parcare! :)

Am ajuns, într-un final, la Timişoara, care ne ştepta la fel de ploioasă ca majoritatea locurilor parcurse pe drum. Tiţa şi Cristina, însă, erau senine, extrem de sigure că a doua zi, ziua turului de oraş, vremea avea să ţină cu noi – aşa a şi fost! Am stat la Cabana Şag, o vilă, în fapt, cu camere micuţe, dar foarte curate, cu o curte prietenoasă cu vedere şi deschidere la Timiş şi acces la piscină, cu canapele albastre cu dungi albe (sau viceversa?!) şi cu un frigider burduşit cu Timişoreana şi alte licori înaintate în grad. Trai, neneacă!

Bineînţeles că Tiţa a impus programul de cantonament, aşa că sâmbătă, la 9 trecute fix ne-am întâlnit grup măricel în faţa Catedralei, localnici, musfiri, organizatori şi ghid, respectiv Dan Cărămidaru – inspirat!

N-am de gând să vă povestesc tot ce-am aflat, întâi pentru că a fost totul foarte condensat, cu multe info pe care n-aş fi sigură că le redau corect, iar mai apoi pentru că mie îmi pare că fiecare trebuie să-şi descopere propria Timişoară, după chipul, gustul şi asemănarea sa.

Am fost la Muzeul Revoluţiei şi m-a impresionat tare omul care şi-a dedicat ultimii 20 de ani încercând să păstreze vie memoria celor care au dispărut atunci şi încă se luptă pentru ca cei vinovaţi de crimele comise să plătească. Am văzut un documentar care a inclus cele petrecute în perioada de 15-17 decembrie 1989 la Timişoara, lucruri pe care nu le ştiam până acum. În sala proiecţiei, după ce toată lumea era prin muzeu, pe scaune rămăseseră trei manechine îmbrăcate în uniformele celor care atunci au tras: “I-am condamnat să revadă, iar şi iar, crimele pe care le-au comis şi suferinţa oamenilor“, ne-a explicat gazda, Traian Orban.

După vizita la muzeu, s-a oprit şi ploaia, binevenită idee, altfel, sincer zic, aş fi abdicat de la plimbare, cu toate bunele mele intenţii, drag de oraş, de gazde şi de oamenii frumoşi din gaşca plimbăreaţă. Ne-am dus apoi în Piaţa Unirii, cu Dan povestind despre fiecare casă ori palat, unde eu l-am remarcat şi pe câinele Amigo, o potaie ciacâră şi foarte prietenoasă.

Nemţime şi maghiarime în Timişoara până hât, târziu, şi puţină, foarte puţină românime, ceea ce poate că explică eleganţa mândră a oraşului, dezvoltarea economică dar şi faptul că este, de exemplu, primul oraş iluminat electric din România.

Ziceam că nu povestesc şi mă ia tasta pe dinainte! :))

Mi-ar fi plăcut să putem hoinări mai în voie, ca să fiu sinceră, poate chiar să mă descalţ şi să umblu prin iarba udă din parcurile oraşului – lucru interzis, de altfel: n-ai voie să calci pe iarbă, nu, nici desculţ, că iei amendă! Mi-ar fi plăcut să pot intra în vechea sinagogă şi în alte clădiri mai vechi ale oraşului, dar aveam destul de multe de văzut şi nu a fost vreme. Mi-a plăcut, în schimb, MULT!, plimbarea cu tramvaiul din 1872 de prin cartierul elisabetin. Şi berea nefiltrată de la Timişoreana mi-a plăcut, dar asta e altă poveste, cred :)

Am aflat, surprinsă (nu ştiu de ce surprinsă, de fapt, dar aşa am fost) că fabrica de pantofi Guban e la Timişoara. Îi ţin minte şi acum, pantofii mamei, unii albastru indigo şi unii vişinii, ambele perechi cu toc ameţitor de înalt, ambele prea mari, desigur, pentru o fetiţă de patru ani care se visa domnişoară. Normal, asta nu m-a impiedicat niciodată să-i admir şi chiar să-i târâi prin casă! Îi are şi acum, apropo!

(Pfuai, cât am scris deja!)

Timişoara e mai verde decât alte oraşe din România, sau poate nu mai observ eu parcurile, deşi cred că nu e aşa. Sunt, fireşte, şi blocuri, betoane, dar noi nu pe acolo ne-am plimbat ci prin centrul şi cartierele cu case frumoase care au faţade împodobite cu păuni, şoimi, urşi şi alte vieţuitoare. Unele case sunt vechi ca istoria oraşului şi ar merita o refăţuire dar, chiar şi aşa, tot arată respectabil.

Pun imediat nişte poze, dar nu înainte de a remarca şi de a mulţumi trupei vesele cu care am fost în această plimbare, celor cu care am petrecut nopţile de la cabană, albanezii, clujenii, băimărenii, orădenii şi bucureştenii, se’nţelege, dar, mai ales, colectivului (sic!) de timişoreni care ne-au însoţit, cântat şi încântat pe parcursul acestei experienţe: sunteţi faini, bă, faini de tot! Vă mulţumesc!

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.

Mereu mi s-a părut exagerată această pretenţie! La o adică, nu mai bine trăieşti pentru mine, dacă tot e să ne aruncăm cu declaraţii din astea de viaţă şi de moarte?! Cum să mori pentru mine?! Nu, mulţumesc!

Azi, însă, am citit ştirea ştirilor, cum că un tip din Ucraina şi-a vândut un rinichi ca să-i ia iubitei inel de logodnă. A luat, pe rinichi, şi a dat, pe inel, peste 20.000 de dolari. Iar ei i s-a părut gestul atât de nebunesc încât l-a părăsit: Are you kidney me?! Desigur, justificat. Omul era clar cu capul, nu cu rinichiul!

Poate vi se pare că fac mişto de un gest romantic dar, pe bune?! Cum să-ţi vinzi rinichiul, cât de disperat ai ajuns să cumperi dragostea cuiva – a oricui! – cu propriul rinichi?!

Vă daţi seama că, dacă ea ar fi acceptat cererea în căsătorie, toate discuţiile din cuplul cu pricina s-ar fi terminat cu “Eu mi-am vândut un rinichi pentru tine şi tu nu poţi să […]?” <– completaţi aici, cu orice, dar absolut orice!

Aş vrea să mă duc mai des la teatru, dar mereu apare ceva prioritar de făcut sau nu sunt suficient de organizată pentru a cumpăra bilete din vreme… uf! De altfel, ultimele dăţi în care am ajuns la teatru (excluzând spectacolele din cadrul FITS) au fost din iniţiative ce nu mi-au aparţinut (thx, Cristi! thx, Cristina!) dar care m-au încântat peste măsură! Şi din toamnă… zau dacă nu mă mobilizez exemplar!

Încerc să fiu la curent cu ce se întâmplă în lumea teatrului, am preferinţele mele şi, până la urmă, dincolo de “obligaţia de serviciu”, ştiu prea bine cu ce eforturi se face performanţă în domeniu într-o ţară în care teatrul e cam penultimul pe lista priorităţilor.

În acest sens, vă recomand Ideo Ideis, un Festival de teatru tânăr, în cadrul căruia o să aveţi ocazia de a vedea pe unii dintre exponenţii generaţiei viitoare în teatru. Ideo Ideis e un festival aflat la ediţia cu numărul şase şi are loc la Alexandria între 2 şi 11 august. Evenimentul are mai multe secţiuni (vezi programul): competiţia de teatru tânăr, atelierele, spectacolele şi diverse alte momente speciale, cum ar fi “Seara povestitorilor” ce-i are, printre invitaţi, pe HR Patapievici şi Aneta Bogdan.

Am fost, joia trecută, pe la conferinţa de presă şi, ascultându-l pe Marius Manole (care şi-a luat domeniu propriu – amin!), am recunoscut efervescenţa cu care eu însămi vorbesc despre atmosfera de la FITS oricui are timp şi chef să mă asculte – iar unii s-au convins pe “pielea” lor, ca să zic aşa.

Dincolo de spectacolele-eveniment din cadrul Ideo Ideis (pe unele le recomand cu căldură!), sunt mai mult decât sigură că la Alexandria (fiindcă vreau să mă duc!) voi regăsi avântul, bucuria şi starea de bine pe care un astfel de eveniment le imprimă unei comunităţi. Nu sunt decât 90 de kilometri de la Bucureşti, o fugă cu maşina, practic, şi vă promit că n-o să vă pară rău dacă vă duceţi! Parol că nu vă mint! :)