Ei bine, dacă asta e întrebarea, răspunsul nu poate fi decât unul singur: DA! Și nu oricum, ci „Da, neapărat!”
E un spectacol la care m-am dus cu așteptări mari, construite de oameni care l-au văzut deja și ale căror gusturi coincid cu ale mele. De obicei, încerc să nu mă duc cu sacul la pomul lăudat, pentru că de cele mai multe ori sunt mai degrabă dezamăgită, însă, de data asta, am plecat cu sacul plin!
De la bun început, regizorul Declann Donnellan și scenograful Nick Ormerod încalcă convenția unui spațiu bine delimitat scenă-pubic și ne așază pe toți în spațiul de joc. Două gradene străjuiesc o fâșie nu prea lată, albă: să fie, oare, un catwalk, un covor de scrimă, coridorul unui sanatoriu pentru tratat nevroze, aleea unui cimitir sau pur și simplu un drum încă neumblat?
(am avut bafta de loc chiar în primul rând, jos, lângă actori, astfel că nimic n-a stat între mine și spectacol!)
Textul e adaptat de DD și redus într-o manieră care, imho, slujește povestea, chiar dacă lipsește însuși naratorul Horatio. Personajele defilează pe scenă în costume corporatiste, gri, și cămăși albe și singura notă discordantă o face Hamlet (absolut minunat Vlad Udrescu!), care e îmbrăcat casual, în negru. Ca și cum ar vrea să se desprindă de clasicele montări, Hamletul de la Craiova începe fix cu faimoasa întrebare: Bun, asta e întrebarea, gata, s-a rostit celebra replică, acum putem să ne vedem de treabă și de poveste, așa cum o vedem noi pusă în scenă.
Danemarca poate fi o corporație de azi, sau un regat de ieri, cu toate rolurile mai mult sau mai puțin clasice: Președintele CA, ajuns la putere prin crimă, regina – acționar principal slab, subjugat, adjuncți care ar face orice li se cere, consilier pupîncurist care și-ar sacrifica și copilul pe altarul propriei puteri și influență (fabuloasă Raluca Păun în rolul lui Polonius – foto), negocieri, jocuri de culise dar și ocazionalele distracții pe care o companie le oferă uneori angajaților, cum ar fi, de exemplu, un spectacol de teatru la sediu – faimoasa Cursa de șoareci. Mi-a plăcut mult acest cadru atemporal, mi s-a părut că mai taie un detaliu, tocmai pentru a te lăsa să te concentrezi asupra personajelor.
Pata de culoare a acestei (noi) orânduiri este, firește, Hamlet. La propriu și la figurat. Prințul își caută identitatea și idealurile pe catwalk, încălțat cu pantofi stiletto de un roșu absolut și cu ruj asortat pe care îl intinde, abrubt, și pe fețele celorlalte personaje: cu toții purtăm o mască! Defilează nebun, rostind nonsensuri pe coridorul spitalului de nebuni în care mintea sa l-a închis și devine, la rândul său, criminal, încă înainte de a-și împlini răzbunarea.
Stafia tatălui (Eugen Titu) nu părăsește scena nici o clipă, e un reminder permanent: trebuie să mă răzbuni, răzbuna-mă, haide, nu uita, pedepsește-mi criminalul, și simpla-i prezență neîntreruptă se resimte ca o presiune constantă pentru protagonist. Nici măcar iubirea nu-l salvează din drumul spre pieire. În fapt, iubirea nu salvează pe nimeni: nici pe Ofelia ori Laertes, pe rege ori pe regină, ci mai degrabă îi omoară pe toți și ne face protagoniști în piesa celor doi gropari.
Ceea ce eu, în cinismul meu netrebnic, nu pot decât să aprob. Și să aplaud, prelung, exact așa cum am făcut la finele acestui grozav spectacol.
În fine, vă îndemn insistent să mergeți să-l vedeți. Și, la o adică, merită să dați o fugă la Craiova. Mai ales dacă, la fel ca mine, n-ați mai călcat pe-aici de mulți ani. Promit că n-o să regretați!
Se mai joacă în 12 și 13 iunie.
Foto: Albert Dobrin & tncms.ro
Leave a Comment