Destest shoppingul, dar îmi plac în mod special pantofii şi accesoriile, motiv pentru care, când mă întâlnesc pe stradă cu o vitrină ce expune una sau alta, dacă am şi răgaz, intru.

Sunt într-o perioadă în care cochetez cu accesoriile roşii, poate fiincă vine Crăciunul, sau naiba ştie de ce, asta e pata mea recentă în materie de zdrăngănele aşa că intru în magazinele de profil, curioasă ca o pisică. Aşa am făcut şi săptămâna trecută, la Meli Melo-ul din Romană.

Cum ai intrat, o duduie “sare” pe tine: Vă putem ajuta cu ceva?! de te-ntrebi dacă nu cumva pari lipsită de vedere. Faci semn că nu, n-are cu ce. Dar ea insistă să ciripească despre promoţia la poşete, vrei nu vrei, deşi e clar că n-o bagi în seamă. Imediat ce a tăcut prima vânzătoare, am fost luată în primire de a doua, cu acelaşi text. Prima a dat să facă un gest de “stai, că p-asta am stresat-o eu!” dar degeaba, fata de la casă avea de spus o poezie şi nu avea de gând să renunţe. I-am făcut şi ei acelaşi semn din cap, că nu, deja sâcâită.

Am văzut, în fine, o cordelută ce părea în regulă, am probat-o, nu mi-a plăcut cum vine, am pus-o la loc. Fiindcă n-avea un sistem de prindere, ca celelalte, a căzut, antrenând, în cădere, încă ceva. M-am aplecat, le-am ridicat, am pus clama la loc, am vrut să pun şi cordeluţa la loc. Al naibii accesoriu, însă, nu voia să stea locului, aşa că a mai cazut odată. Iar m-am aplecat, iar am vrut s-o pun la loc, iar n-a stat. Sătulă de genuflexiuni, o chem pe prima “amabilă”, îi spun că aia nu sta la loc şi-o rog să se ocupe.

Dîra oftează adânc, îşi dă ochii peste cap, ia în silă accesoriul şi spune uşor răstit: Da’ ce-i atât de greu?! Nu i-am răspuns, am lăsat-o cu genuflexiunile.

Totuşi, fetele alea sunt puse acolo şi pentru alt motiv în afară de a-şi enerva clienţii cu insuportabila lor amabilitate?! Fiindcă, deşi există şi excepţii notabile, în general, vânzătoarele (nu numai de la MM) au prostul obicei de a se strâmba când le atingi marfa, nu le place să reaşeze nimic şi vai de tine dacă le deranjezi tunuleţul de tricouri sau întrebi, timid, “Da’ 37 nu aveţi?!” deşi, de cele mai multe ori, răspunsul, dacă e vreunul, sună cam aşa: “Numai ce este expus!”.

Când o să învăţăm, oare, că shoppingul, în sine, trebuie să fie o experienţă suficient de plăcută ca să nu te simţi aiurea, la final de zi, când ajungi acasă şi descoperi că ai cumpărat şapte cămăşi albe deşi mai aveai în sifonier 20?!

Azi a fost minunat afară, nici prea rece, dar nici prea cald, cât să-ţi vină cheful de-o hoinăreală prin oraş şi de un vin fiert după, ceea ce am şi prestat, în compania unui om aşa de fain c-a reuşit să-mi facă ziua încă şi mai bună decât era deja!

Aşa am ajuns în Centrul Vechi, cu trecere pe la toate măsuţele înşirate într-un aşa-zis târg de… de ceva, nu ştiu cum să-l denumesc, fiindcă majoritatea produselor sunt fie dulciuri de sorginte necunoscută, fie bijuterii cu muuult prea multe pietricele pentru gustul meu, tricotaje Made în China, papuci şi căciuli cu blană artificială.

După sesiunea de “non-shopping”, ne-am oprit în St Patrick, unul dintre puţinele locuri din Centrul Vechi în care atmosfera, berea şi mâncarea şi-au păstrat calitatea de la deschidere şi până în zilele noastre şi unde se găseşte Kilkenny, una dintre foarte puţinele beri al cărui gust sunt în stare să-l recunosc.

N-a reuşit să-mi strice zen-ul nici măcar chelnerul care şi-a însuşit cu un “Mersi” bacşişul care trecea bine peste cele zece procente clasice, fără nici un gest de a-mi da restul, fiindcă de obicei nu-i aşa acolo iar bread pudding a fost la fel de bună ca în alte dăţi. Şi nici taximetristul care a făcut un ocol destul de serios ca să mă ducă spre casă şi care încerca să-mi explice că “ce mare lucru înseamnă un leu cinzeci în plus” de era să-l trag pe dreapta! Pe banii mei, stimabile, mă distrez doar eu! Şi, când e cazul, invitaţii mei!

Mare şi plăcută surpriză, însă, un ziar dedicat Centrului Vechi oferit, gratuit, de mai mulţi tineri cu alură de Gavroche, deşi un pic trecuţi de vârsta eroului lui Hugo. Fără să fie agresivi dar şi fără să-ţi întindă, ca automatul, bucata de hârtie fără să zică nimic. Mi-a plăcut mult şi conţinutul, foarte armonizat cu Centrul Vechi, titlul publicaţiei. Astfel, capul de ziar e cu Nelu Ploieşteanu – “poveştile unui vechi lăutar din centru”, iar interviul, pe două pagini, e chiar plăcut la citit.

Am mai găsit informaţii despre The Manhattan Transfer, party-urile care au loc în Centrul Vechi în weekendul ăsta dar şi că e concert VH2 în Hard Rock Cafe mâine, chestii despre Future Sounds Festival, o cronică de teatru, una de film şi una de restaurant, detalii despre concertul Jane Birkin, interviu cu Dorel Vişan, un articol despre câinii fără stăpân, povesta Hanului Kretzulescu,  o cronică de restaurant şi un editorial scris de amicul Copolovici.

A fost o surpriză cât de poate de plăcută, cu atât mai mult cu cât editorul acestei publicaţii e tabloidul Ring de la care n-aş fi asteptat un produs media care sa-mi placă!

NB Acest articol este scris de Anne-Marie Chelariu, corespondent printre rânduri la concertul Duke Ellington Orchestra ce a avut loc joi seara la Bucureşti. Enjoy!

În timp ce scriu asta curge pe fundal In a sentimental mood, singura piesă pe care nu au cântat-o cei din Duke Ellington Orchestra vineri seară la Bucureşti. În rest a fost un concert care m-a dus într-o călătorie frumoasă. Piesă după piesă, parcă toate urmăreau un fir de film şi se potriveau cu imaginile derulate în mintea mea cât ascultam cu ochii închişi.

S-o luăm cu începutul. Sala Palatului, la ora 20:00, nu e foarte plină. M-am întristat un pic că erau prea puţini tineri în public, că la aşa un concert şi la asemenea moştenire de talent n-au fost mai mulţi interesaţi să asiste. Pe rândul din faţă, un tânăr cam de vârsta mea se uita nerăbdător când la ceas, când la scena încă goală. Venise neînsoţit şi m-am gândit dacă a fost în aceeaşi situaţie ca şi mine: prietenii lui ascultă alt gen de muzică şi a preferat să îşi ofere experienţa asta muzicală nederanjat de reacţii nepotrivite.

Organizatorii (Events) au spus că la 20:30 va începe cântarea. Aşa a fost. Membrii orchestrei au intrat în aplauze timide şi şi-au ocupat locurile. Tânărul din faţa mea aplaudă cu fervoare. Paul Mercer (nepotul jazz-man-ului căruia îi dedică Orchestra concerte tribut) salută publicul şi spune că se află a treia oară la Bucureşti. Înainte să dea drumul primei piese rosteşte „Welcome to the family!??? şi începe binecunoscutul Take the A train. Piesa te prinde încă de la început şi începi să dai din picior sau din cap, aproape insensizabil.

Paul Mercer este, pe lângă un pianist de excepţie, şi-un maestru de ceremonii de excepţie. Din public se simte că e liantul orchestrei, că ştie poveştile tuturor, momentele în care au emoţii, clipele în care trebuie să nu intervină şi să lase instrumentul său în surdină pentru ca cel de la microfon să dea frâu suitei de sunete groovy. „We actualy take the A train daily, because we have such a train in New York City???, ne împărtăşeşte înainte să prezinte cea de-a doua piesă, The Cotton Club Stop, piesă care l-a făcut pe Duke Ellington faimos în 1928.

Un festin audio. Instrumentiştii se perindau cu rândul prin faţa microfonului. Oh, those cats! Cum străluceau instrumentele, cum ieşeau sunetele, cum se auzeau încurajările celorlalţi membri din orchestră! Luminile cădeau aşa cum trebuiau să cadă, noi băteam din degete, ciocănelele pianului vorbeau cu bassul, toba, trompeta, trombonul.

Au urmat The Mooch, The Black and Tan Fantasy (cu probabil cel mai jucăuş solo de trompetă a lui Lou Sollof), Harlem Airshaft din 1938 (prezentat de Paul Mercer ca fiind un dancehall indie groove), o demonstraţie de piesă 2 in1 (tot de la Paul am aflat că marelui Duke îi plăcea uneori să cânte câte trei, patru piese fără întrerupere şi fără să sesizezi trecerea dintre acestea). După Caravan (care a început cu un solo antrenant marca Dave Gibson) am trecut la partea mai slow a serii şi aşa a început Sophisticated Lady. Luminile au scăzut în intensitate şi am picotit în visare cu C-Jam Blues (prezentat ca un exerceţiu bun de jazz pentru începători), Satin Doll (dedicate for the lovely ladies in the house) şi Diminuendo and Crescendo in Blue (piesa care l-a făcut din nou popular pe Duke Ellington în 1956).

Am simţit că se apropie finalul după ce ne-am amuzat cu Jack the Bear în interpretarea contrabasistului Hassan Ash-Shakur (“Funny cat, great bass player!???) care ne-a cântat şi binecunoscuta arie a Panterei Roz, dar şi These boots are made for walking (care doar la contrabas sună excelent!). Ultima piesă a fost Cotton Tail, adică “cearta??? dintre cei doi iepuri, o “gâlceavă??? intrumentală între saxofonişti.

That`s all, folks! şi au urmat mulţumirile. Ne-am ridicat în picioare. Nu fluiera nimeni şi parcă nu îndrăzneam să cerem bis datorită respectului pe care-l impuneau cei de pe scenă. Dacă ei au spus că mai au un singur cântec şi asta a fost, păi asta a fost. Ne-au fericit totuşi cu o ultimă piesă, It don`t mean a thing (if you ain`t got that swing), sigur o ştiţi şi voi, a fost reinterpretată în diverse moduri până în zilele noastre.

Au fost două ore în care am zâmbit încontinuu. Două ore în care am mai închis ochii, doar ca să las filmul să curgă. Două ore în care singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: Oare cum ar fi fost să fi trăit în anii de glorie a lui Duke Ellington, în anii jazz-ului pe stradă, în Cotton Club, în anii în care these cats puteau fi ascultaţi pe bandă sau în barurile din New York, Harlem sau New Orleans.

Mulţumesc, Anne-Marie, pentru poveste, chiar m-am plimbat un pic prin New Orleans cu ocazia asta, fiindca am reascultat şi eu câteva dintre piesele marelui Duke!

Sau, aşa cum e la mama lui, Lost Song de la Cat Empire. Unul dintre cântecele care îmi plac la nebunie, necondiţionat de timp sau loc fiindcă reuşeşte să-mi arunce instant un zâmbet pe faţă şi amintirea unor ore mici dar generoase de la malul mării. Inevitabil. Şi mă apucă dorul de… ducă!
A fost la party noaptea trecută (tot la oră mică), nu ştiu cum naibiului, că n-are legătură cu nimic din ceea ce se pusese mai devreme. Mi-a plăcut.

for now I know that things gone past are never to be found again… credeam asta, cred în continuare asta, dar joi seara o întâmplare foarte neaştptată şi nu chiar banală m-a făcut să mă gândesc că nu e mereu chiar aşa cum zice Cântecul Pierdut. Şi poate şi datorită acestui fapt, am avut toată noaptea un zâmbet rânjet pe care n-am fost în stare nicicum să mi-l şterg de pe chip :D (nici n-am vrut, ce-i drept!)

Acum ceva timp scriam despre Nokia în contextul Jucu şi cum as fi vrut ca acest brand să întreprindă ceva care să mă ajute să-i rămân în continuare fidelă. Fiindcă, le place sau nu, brandurile pe care alegem să le folosim (când şi cât ne dă mâna) trebuie să aducă un plus de ceva utilizatorului, şi nu mă refer aici la aspectele tehnice ci la… în lipsă de alt termen, să-i spunem “coolness”.

Între timp nu mi-am schimbat telefonul, nici nu intenţionez, cel puţin nu până când aparatul nu îmi va mai oferi ce-mi trebuie mie la un telefon, dar încep să fiu sedusă de Apple şi mai ales de iPhone. Fiindcă îmi place (filosofia) Steve Jobs, Mac is cool şi am prea mulţi amici şi prieteni care-s utilizatori entuziaşti şi fani ai acestor produse .

Aşa stând lucrurile, m-am dus să vă mai îndeaproape cum devine treaba, aseară, la lansarea iPhone4S despre care se zvoneşte – 4s – c-ar veni de la “for Steve” – încă un detaliu care se potriveşte frumos într-un puzzle al brandului. Lume multă la magazinul Vodafone din Plaza, hărmălaie şi veselie, sacoşe roşii, oameni care butonau (noile lor) iPhones şi o fremătare oarecât neobişnuită pentru orele întârziate.

Pe la 12 trecute fix, cu autocarul, ca la şcoală, am plecat spre iParty, la The Floor, unde s-a cântat şi s-a dansat de voie. Sunt multe fotografii pe net, aici, aici sau aici, care spun despre party mai bine decât aş putea eu acum, după nici o cană de cafea. Tare! Suficient să adaug că am demarat spre vastele-mi apartamente doar pe la 5 dimineaţa, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme, cam de pe când mergeam prin Club A şi plecam acasă cu metroul, via împinge tava de peste bulevard şi obligatoria ciorbă de burtă matinală – those were the days, my friends!

Oferta iPhone pentru aici | aici | aici – în funcţie de culoarea preferată :)

Thx Manafu & thx toată gaşca veselă care a contribuit decisiv la o seară foarte reuşită!

Acestea fiind spuse, mă duc sa-mi confecţionez a doua cană de cafea a zilei şi vă anunţ că aştept cu nerăbdare următoarea lansare iPhone! :D

Ieri seară am dat-o în filosofeli cu un domn şi, printre altele, am ajuns la un subiect “drag” mine, formula exclusivist fatalistă “pentru totdeauna”. Domnul zicea că e bine măcar să crezi că se poate, eu nu şi nu, fiindcă am fugit de această sintagmă de când mă ştiu. Mă rog, poate nu chiar de când mă ştiu. Când eram mică şi visam cai verzi pe pereţi, aveam o mulţime de scheme în cap, lucruri care urmau să fie bifate şi apoi păstrate întocmai şi asemenea… da, aţi ghicit, “pentru totdeauna”.

În timp, însă, formula asta a început să mă sâcâie, odată cu maturizarea. Ştiu că parte din acest proces, al maturizării, e să ne luăm angajamente durabile şi chiar îmi asum unele principii ce nu s-au schimbat de mulţi ani şi, probabil, nici nu se vor schimba. Dar în fiecare zi înveţi ceva nou, în fiecare zi, experienţele pe care le trăim, oamenii cu care interacţionăm îşi pun amprenta asupra noastră şi, da, ne (re)modelează. Nu brusc ci puţin câte puţin, şi e bine că e aşa, se numeşte evoluţie.

Aşa stând lucrurile, cum aş putea spune, asumat, convins, “pentru totdeauna”? Voi puteţi? Există ceva despre care puteţi spune, o mie la sută siguri, că nu se va schimba, nicicum, nicicând, pentru nici un motiv, în nici o împrejurare, că e “pentru totdeauna”?!

Să privim împreună, vă rog, următorul material didactic:

Acesta a fost un caz fericit.

Azi după amiază am fost la Muzeul Ţăranului Român pentru vernisajul expoziţiei Joaca de-a timpul.

Luaţi un ziar.
Rupeţi-l în bucăţi mici.
Puneţi bucăţile de ziar la înmuiat într-o găletuşă.
Agitaţi-le încetişor.
Scoateţi bucăţile una după alta.
Aplicaţi-le pe mulajul de lut în ordinea în care le extrageţi.

Nu, nu e dada… este atelierul de măşti din papier-mâché, este Joaca de-a timpul – aşa îşi prezintă organizatorii… joaca!

Exponatele sunt realizate de un grup de copii si mai mulţi voluntari şi sunt inspirate de o parte din tradiţiile încă practicate prin satele româneşti.Găsiţi acolo păpuşi din fân, măşti, tot soiul de forme lucrate în lut, în fine, o mulţime de lucruri faine.

Despre unele dintre aceste tradiţii s-a scris şi în campania Redescoperă România iar acesta e motivul pentru care o mică parte din haită a fost prezentă la vernisaj azi. Copiii artişti erau foarte veseli şi bucuroşi să-şi arate opera pe care o realizaseră şi, cumva, emoţia şi entiziasmul lor erau contagioase.

Vernisajul n-a durat prea mult şi a fost urmat de poza de grup şi de… gogoşi, dar o parte din copii erau deja ocupaţi să facă o cursă la perete şi chiotele lor mi-au atras atenţie. Şi atunci am dat cu ochii de asta:

E ca un goblen perfect ţesut în culori de toamnă, un mozaic, o hartă a acestui anotimp. Fiecare frunză e mărturia unei raze de soare. Mi-a plăcut la nebunie.

Am stat apoi la poveşti cu cei câţiva colegi #dinRomânia care au venit la MŢR, am băut câte-o nefiltrată şi uite-aşa ne-am bucurat împreună de una dintre ultimele zile blânde de toamnă. Cică de mâine vine urgia. Ceea ce e neplăcut fiindcă, nu ştiu cum, dar parcă n-am apucat să mă bucur de toamna asta. În orice caz, nu cât aş fi vrut. Dacă e frumos sâmbătă, îmi fac un termos de ceai şi mă duc să citesc în Grădina Botanică.

PS Joaca de-a timpul este la MŢR până pe 20 noiembrie, în sala Acvariu. Mergeţi să vedeţi ce-au lucrat copiii fiindcă, dincolo de talent, e mult suflet în fiecare exponat. Nu uitaţi să vă bucuraţi de toamna (ex)pusă la perete în curtea interioară şi, dacă aveţi un pic de răgaz, vă dau un pont: la terasă au must :)

Acum vreo două luni vă povesteam cum motanul Jack a pus pe jar American Airlines, ditai compania americană de transport aerian, provocând un adevărat dezastru de PR. Pe scurt povestea e aşa: în timp ce se afla, în cuşcă, în custodia American Airlines, urmând să plece, alături de Karen Pascoe, stăpâna sa, în California, Jack a dispărut. Nu se ştie cum, iar American Airlines a refuzat să facă publice înregistrările video care ar fi putut lămuri acest aspect.

Între timp, pagina de FB creată pentru cei care doreau să fie la curent cu operaţiunile de căutare a ajuns la peste 25.000 de fani, iar vocile care criticau American Airlines erau din ce în ce mai puternice, mai multe şi mai furioase, în timp ce compania dădea din colţ în colţ.

Acum vreo 10 zile, Jack a fost găsit, chiar în incinta aeroportului, dar nu de către cei de la AA, ci de către un lucrător vamal, după ce o parte dintr-un plafon s-a prăbuşit odată cu mult căutatul Jack. Motanul era deshidratat, nemâncat, au estimat veterinarii, cam de când se pierduse, asta cu toate că cei de la AA au pretins că au aşezat apă şi mâncare pentru Jack în diverse puncte din uriaşul aeroport JFK.

N-am scris atunci, pentru că starea lui Jack nu era, desigur, prea bună. Update-urile de pe Facebook arătau, totuşi, că motanul se va face bine, şansele păreau destul de mari în favoarea unui sfârşit fericit, chiar dacă, de când a fost găsit, Jack a avut mereu perfuzie în lăbuţă. În plus, de la cădere, bietul motan se rănise destul de sever la spate, avea julituri şi răni care nu se închideau din pricina faptului că era subnutrit de atâta vreme.

După toate încercările de a-l salva, însă, medicii au decis că Jack nu-şi va reveni, că rănile, perfuzia şi celelalte tratamente sunt, oricum, foarte dureroase pentru el, şi că cea mai bună soluţie, în cazul lui, este eutanasierea, aşa că Jack the Cat a murit.

În timp ce scriu rândurile astea, domnul Sony doarme senin pe canapea, lângă mine. Şi nu pot decât să mă gândesc cât de oribil trebuie să fie această experienţă pentru Karen, stăpâna lui Jack, să ai un animal de companie, să ţi-l piardă unii care erau plătiţi să aibă grijă de el, să nu ştii nimic despre soarta lui vreo două luni, apoi să-l regăseşti, să speri că o să fie bine şi, într-un final, să autorizezi eutanasierea lui. Sincer, eu aş muri de gât cu oricine ne-ar pune, pe mine şi pe domnul Sony, să trecem printr-un asemenea coşmar.

Sper că American Airlines vor avea parte de un proces oribil şi de nişte costuri care să-i doară cam pe cât îmi imaginez euc-o doare acum pe Karen şi, de asemenea, de un PR şi mai rău decât au avut până acum – şi cel mai probabil aşa va fi!

Între timp, cei care au avut grijă de pagina lui Jack pregătesc “Legea lui Jack”, una care să oblige companiile aeriene americane la mai multă responsabilitate faţă de transportul animalelor începând cu a le pune zgardă cu GPS în perioada în care le au în custodie. Şi, cu siguranţă, nu se vor opri aici.

Ştiam de ceva vreme de eveniment şi mi-a fost greu de tot să nu mai spun nimănui, chit că eram mega încântată fiindcă Cirque du Soleil e mai mult decât un spectacol, e o bucurie, un eveniment, un fenomen!

Totuşi, ieri s-a făcut anunţul oficial şi am putut să spun şi eu: Cirque du Soleil vin în România. Spectacolul, unul dintre cele peste 20 de producţii puse în scenă de ei, se numeşte Saltimbanco, e printre cele mai longevive ale trupei şi explorează universul urban din variate unghiuri: oamenii şi relaţiile dintre ei, grupurile, străzile şi chiar zgârie-norii.

Mai multe detalii despre bilete şi show găsiţi pe site-ul orgnizatorului, Events.

Şi pentru că deja nu mai e news prezenţa Cirque du Soleil în România, vreau să mă refer acum la ceva diferit de spectacolele lor, dar tot legat de ei, şi anume la două chestii de branding.

Prima dintre ele, Jukari e un program special de fitness dezvoltat de Cirque du Soleil împreună cu Reebok, şi mi se pare că punctează foarte tare la capitolul branding pentru ambele companii. Iniţiat acum câţiva ani, programul are două variante, Fit to Fly™ şi Fit to Flex™, şi e endorsat de multe vedete internaţionale printre care: Kelly Brooks, Nicole Scherzinger, Mischa Barton, Brooke Burke, Jennie Garth, Molly Sims, Regina King, Maria Menounos, Helena Christensen, Bar Refaeli sau Kim Kardashian.

Fireşte, vorbim de tot ce se poate produce sub auspiciile unui asemenea joint-venture: un set special de exerciţii, DVD-uri, accesorii, articole de sport şi aşa mai departe, şi mi se pare absolut genială ideea acestei asocieri!

A doua chestie brand related este că din toamna lui 2011 Cirque du Soleil au un parteneriat si cu Desigual, brandul de îmbrăcăminte deja destul de nonconformist, cu o colecţie inpirată din designul costumelor de circ. Şi arată bestial!

Despre Cirque du Soleil o să mai tot povestesc printre rânduri fiindcă, dincolo de un spectacol desăvârşit pe care îl oferă publicului, sunt o industrie perfect pusă la punct, până în cele mai mici detalii, după cum o să vedeţi în alte articole. Apropo, ştiaţi că au peste 5000 de angajaţi?! Cinci mii, aham!

E prima dată, în ceva mai mult de cinci ani, când nu am acces la propriul blog pentru mai bine de 24 de ore. Adică nu că nu pot intra ci că serverul pe care e găzduit a suferit un atac sau aşa ceva. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu detalii din astea tehnice, deşi am vorbit cu cei care se ocupă de hostat printre rânduri şi nu, nu schimb firma. Cert e că mai bine de 24 de ore, blogul ăsta nu s-a arătat, nici mie, nici altora.

Lasă că aveam texte de scris, mailuri de primit şi trimis, alea alea. Cel mai frustrant a fost că mi se părea, aşa, că o parte din ceea ce sunt, online şi offline, dispăruse. A fost dubios, nu mai vreau! Dar cu ocazia asta mi-am dat seama cât e de important blogul pentru mine, scrisul aici, feedbackul vostru şi tot ce ţine de această activitate.

Şi e prima dată când, conştient, asumat, îmi dau seama că scrisul ăsta a devenit mai mult decât un hobby, o activitate adiacentă vieţii mele “de civil”, iar eu sunt… blogger!