De când mă ştiu am fost o persoană cu o sensibilitate olfactivă aparte şi sunt şi acum mirosuri pe care le asociez cu anumite stări, oameni, momente sau gusturi. De pildă, un anumit parfum for men poate echivala cu un sprint de câteva sute de metri fiindcă ambele au acelaşi efect de moment: îmi accelerează pulsul şi îmi taie respiraţia. Iar cartea lui Suskind şi ecranizarea ei se află în topul preferinţelor personale.

Mai mult, felul în care miroase cineva mă conduce – vreau, nu vreau – să-mi întregesc o primă impresie despre persoana respectivă şi aproape că mă jenam în sinea mea de aşa prejudecată… chimică şi chiar un pic snoabă, însă am aflat că, de fapt, nu e chiar o prejudecată.

Aşa cum v-am spus, pe blogul meu, campania “Obiceiuri sănătoase de la Activia” îşi propune să vă aducă  informaţii inedite şi utile ce ţin de minte, inimă şi literatură. În acest context, dar şi pentru că mă pasionează subiectul şi niciodată nu ai învăţat prea multe, sâmbătă am fost la conferinţa despre parfumuri organizată de Fundaţia “Calea Victoriei”. Aşa am aflat că totul a început cu diverse soluţii de parfumare a locurilor antice de rugăciune pentru a induce o stare de linişte, în special prin arderea unor răşini, scoarţă ori amestecuri florale.

Istoria unei emoţii

De altfel, toate civilizaţiile antice au încercat să păstreze cât mai mult aromele din jur, iar în secolul al IX-lea apare şi o lucrare cu peste 100 de metode de preparare a parfumurilor. Totuşi abia în secolul al XI-lea, medicul şi filosoful arab Avicenna descoperă metoda distilării, cea care se foloseşte chiar şi azi… în cazul parfumurilor naturale.

Sigur că nici Europa nu avea să rămână indiferentă la parfumuri cu atâtea curţi regale, filfizoni şi demoazele. În Franţa, în special, industria parfumeriei înfloreşte şi face profituri importante, iar Revoluţia din 1789 nu reuşeşte să oprească această modă a parfumurilor decât vremelnic. De altfel, ca fapt divers, a existat chiar şi un parfum numit Guillotine!

Din secolul al XIX-lea, industria s-a dezvoltat atât de mult şi atât de repede şi au apărut atât de multe parfumerii celebre, încât mi-ar trebui un post pentru fiecare dintre ele, aşa că vom “sări” direct la partea care confirmă “prejudecata” de care scriam mai devreme, şi anume legătura între personalitatea cuiva şi parfumul pe care îl poartă.

Chimia unei emoţii: cum să-ţi alegi parfumul

În speţă, cu cât te cunoşti mai bine, cu atât poţi alege un parfum care să te completeze şi care să prelungească… “starea de tine” în percepţia celorlalţi. Sigur, cu marketingul agresiv făcut de industrie, e greu să alegi. Sunt mii şi mii de parfumuri, apar câteva în fiecare zi, e o fugă nesfârşită după client şi e greu să rezişti tentaţiei de a fi perceput aşa cum îţi promit marketerii. Totuşi, nu cumpăraţi parfumuri care promit, ci parfumul care vă place vouă şi, foarte important!, cel care se potriveşte cu mirosul vostru natural şi cu PH-ul pielii voastre.

Ţineţi cont, de asemenea, de starea pe care o aveţi când încercaţi un parfum fiindcă trăirile emoţionale ne influenţează PH-ul şi, în consecinţă, felul în care miroase dar şi felul în care percepem un parfum. Nu încercaţi parfumurile altfel decât pe piele, la încheietura mâinii, preferabil, şi nu încercaţi mai mult de două în acelaşi timp. Nu frecaţi locul ci pur şi simplu lăsaţi-l să respire şi nu mirosiţi imediat ci peste 20-30 de minute.

Un alt secret: dacă nu persistă pe pielea voastră măcar câteva ore (cu cât mai multe, cu atât mai bine!), înseamnă că nu e potrivit pentru voi. Şi, pentru că vorbim de obiceiuri sănătoase, insist să vă spun că, şi în ceea ce priveşte parfumul, less is more: dacă e bun şi se potriveşte cu voi, persistă fără să vă daţi cu o jumătate de sticlă de fiecare dată! :)

Eu folosesc, de peste 15 ani, Magie Noire. Il iubesc, ma reprezintă, mi se potriveşte. Îl “traduc”, din când în când, cu Bulgari ori alte parfumuri de la Lancome şi, din când în când, Fahrenheit deşi, da, ştiu, e de domni. Totuşi, MN rămâne amprenta mea olfactivă. Preferatul vostru care e?

(o să mai scriu pe tema asta, apropo, există nişte studii foarte interesante)

Ieri, într-o frumoasă zi de sâmbătă, în frumosul oraş au avut loc două evenimente despre creativitatea în scris (printre altele), ceea ce mi se pare chiar foarte foarte fain şi nimerit!

Primul, “The Power of Story Telling”, a fost organizat de DoR (revista, da) în aula universităţii Româno-Americane şi a adus, ca speakeri, patru jurnalişti şi povestitori dintre care doi au fost răsplătiţi cu Pulitzer: Jacqui Banaszynski şi Alex Tizon. Ceilalţi doi sunt Pat Walters şi Laurie Hertzel, de asemenea multi premiaţi.

Din păcate pentru mine, nu am putut fi în sală decât la prezentările lui Pat şi Laurie, fiindcă a trebuit să fug la o altă conferinţă al cărei subiect reprezintă o pasiune aproape viscerală de-a mea, şi anume parfumurile. Chiar şi aşa, însă, sunt în stare să preţuiesc un eveniment fain atunci când mă întâlnesc cu el iar broşura pe care am primit-o ca participant conţine o serie de ponturi de la cei patru şi am să revin asupra subiectului creativitate în scris şi stiluri de abordare creativă a unei idei. Evenimentul promite să “recidiveze”, fiind, aşa cum spun organizatorii, prima conferinţă anuală de jurnalism narativ de la Bucureşti, ceea ce e foarte bine, fiindcă la anul o să-mi organizez agenda mai riguros şi nu mă mai mişc de acolo :)

Al doilea eveniment din zona de scriere creativă organizat ieri a fost o iniţiativă (demnă de laudă) semnată Blogoree şi l-a avut ca invitat pe Vlad Petreanu. Petreanu scrie nişte texte de stă domnul Sony în coadă, genul ăla de texte despre ai vrea să poţi spune că erai şi tu capabil să le concepi, da’ nu poţi, fiindcă nu erai! Subiectele abordate la acest workshop au fost următoarele:

1. Cum depăşeşti writer’s block?
2. Cum îl faci pe cititor să rămână pe pagină?
3. Cum găseşti unghiuri diferite de a vedea ceva pentru a scrie diferit?
4. Cum foloseşti fotografiile pentru a îmbunătăţi conţinutul?
5. Ce au în comun jurnalismul şi bloggingul?

Nu am participat la workshop, dar am urmărit cu atenţie şi un dram de invidie tweeturile de pe hashtag şi am citit amuzată textele rezultate dintr-un exerciţiu de creativitate propus de Vlad la: Alex, Bobby 1, Bobby 2, Miruna, Lunna, Elena, Toma, Răzvan, Carmen, Anne-Marie, Auraş. Unele sunt bune, altele chiar surprinzătoare, altele neterminate, dar vă recomand să le citiţi pe toate ca să vă convingeţi că se poate scrie despre orice dacă ai un unghi de abordare interesant.

Bravo, DoR! şi Bravo, Blogoree! pentru efortul de a impune creativitatea ca “must have” într-un peisaj media încă dominat de limbaj de lemn şi lipsă de conţinut!

foto

+ mulţumesc, Sorana! Ştii tu de ce :)

Ce zi frumoasă! Ce oameni faini, ce surprize plăcute, sa cunoşti un scriitor de best-seller, da’ nu aşa, oricum, ci best-seller în multe ţări, să ai o jucărie nouă…

… iar pe seară să descoperi că nu mai ştii, pur şi simplu nu mai ştii!, nenorocita aia de parolă de la hard discul extern. Şi nu ai cum s-o recuperezi.

Nici dacă aş fi vrut nu cred că puteam să mă enervez mai tare! Toată ziua asta faină s-a dus naibiului! HD-ul era, desigur, plin!

Admit că până la seminarul ţinut la Sighişoara de celebra doamnă Jofi singurele produse Farmec pe care le foloseam regulat erau laptele Doina şi soluţia de curăţat Triumf. De atunci, însă, lucrurile s-au mai schimbat, iar crema pentru imperfecţiuni, de exemplu, mi-a devenit prietenă apropiată, la fel ca serul contur pentru ochi şi buze, toate produsele ce ţin de expunerea la soare (vara, normal!) sau crema termică pentru… că nu prea mă duc la sala :D

Am şi fost la Farmec în vizită când cu Cluj Brands Tour şi mi-am făcut propriul parfum (care miroase foarte bine, apropo) din esenţe tari, atent combinate şi amestecate, am văzut cum se face o cremă din laborator până la expedierea către clienţi şi cum se lucrează în biroul de marketing. De asemenea, demnă de admiraţie este şi  campania “aducem România acasă!” ori sponsorizarea Echipei Olimpice a României.

Am mai scris aici despre cum Farmec a reuşit să creeze şi să păstreze legătura cu unele doamne din online-ul autohton, într-o manieră foarte faină şi prietenoasă care ne-a făcut să admirăm acest brand – şi nu doar noi! Drept urmare, azi am primit “în teste” o nouă gamă de produse destinată îngrijirii părului vopsit.  Se cheamă Pro Color şi previne decolorarea părului, îl regenerează şi, în cazul părului vopsit (chiar ton pe ton, cum e la mine), prelungeşte intensitatea culorii. N-am mai încercat produse pentru protejarea culorii până acum, dar cum nu-mi place să-mi stresez prea des părul cu vopsitul, cadoul de la Farmec pică la ţanc! Gama are trei produse: mască, şampon şi ser care nu se clăteşte, şi toate trei miros foarte foarte bine!

Vă ţin la curent cu efectele :)

Zilele trecute discutam despre faptul că expresia oamenilor de pe stradă e mai degrabă tristă decât veselă ori optimistă. Sigur, situaţia economică şi grija coşului zilnic poate nu îndeamnă la zâmbet, dar sunt atâtea lucruri cu mult mai grave pe lumea asta decât să nu ai ultimul model de maşină ori nu ştiu ce specialităţi la cină. Sau că nu ştiu cine are invitaţii undeva şi tu nu.

Şi pe urmă mi-am amintit că, într-un fel, suntem cumv educaţi să fim trişti şi nu, nu de prezent ci de trecut. Una dintre primele poezii pe care le învăţăm la şcoală e Gândăcelul, care e foarte tristă, cu biata insectă strânsă în pumnul de copil. O alta, învăţată tot prin anii mici ai şcolii, e Căţeluşul şchiop: “Eu am numai trei picioare şi de-abia mă mişc, ţop ţop”.

Mai pe urmă vin Fefeleaga cu amărăciunea ei, Puiul lui Brătescu-Voineşti, Stejarul din Borzeşti unde Mitruţ moare străpuns de săgeata tătarului, ori nuvela “La Vulturi” care e şi aia tristă de numai, şi cred că ar mai fi exemple, dar nu-mi mai vin mie acum în minte. A, uite Zece mâţe a lui Arghezi: o pisică moare înecată, alteia îi cade o cărămidă-n cap, pe alta o fură un rac, pe una o fură un struţ, iar ultima pisică, săraca, era bolnavă şi s-a culcat şi uite’aşa nu mai e nici o pisică.

Deci care e treaba cu textele astea atât de triste?! Chiar nu se puteau găsi unele optimiste şi drăguţe să înveţe copiii lucruri frumoase din ele?! Oare lecturile astea din copilărie ne-au predispus la a vedea totul ameninţat de nişte nori urâcioşi?

Ieri m-am întâlnit cu nişte domni care încearcă să facă lucruri frumoase şi a fost o bucurie să stau cu ei la discuţii. Vorbeam, printre altele, de orgolii şi răutăţi gratuite, despre pornirea unora de a spune porcării doar pentru că există libertate de exprimare şi cum, poate surprinzător pentru unii, e mai uşor să spui lucruri drăguţe decât lucruri naşpa, după cum e mai uşor să zâmbeşti decât să te strâmbi.

Nu trăiesc într-o lume scutită de probleme (inclusiv personale) şi de realităţi triste dar parcă m-am săturat să văd, mereu şi mereu, valuri de negativism, răutate şi tristeţe în jur. Că aia e de rahat, că ăla e prost sau rău, că ăia-s pişcotari… Trebuie că e trist tare să te gândeşti numai la ce-i rău tot timpul. Numa’ zic!

Ieri pe seară am fost la salonul de la parterul blocului întru executarea unei pedichiuri. De obicei, dacă n-am chef de conversaţie, găsesc ceva interesant pe la TV şi sunt atentă acolo în timp ce tălpile mele sunt răsfăţate cu masaj, gomaj şi alte rime. Ieri, însă, am ciulit urechile când am auzit, din camera alăturată, unde e coaforul, o discuţie despre diabet.

Nu aveam cum să văd protagonistele, dar am putut auzi ce zicea o doamnă despre diabet, cum că e o boală ereditară şi că primele semne sunt că îţi e din ce în ce mai sete, foarte mult, foarte des. Interlocutoarea ei i-a spus că şi dacă mănânci mult zahăr o să faci această boală, dar ea nu mănâncă zahăr mult, aşa că e safe.

Ei bine, acesta e un mit. După cum am aflat saptămâna trecută, la Medas, alimentaţia bogată în zahăr nu e, cu siguranţă, de trecut la “obiceiuri sănătoase”, dar nici nu “garantează” apariţia diabetului. “Safe”, însă, cum zicea doamna de aseară, nu e nimeni. Şi, din perspectiva asta, deşi statisticile o arată clar, mie tot mi se pare o nebunie că aproximativ jumătate din cei care au această boală nu ştiu de ea pentru că nu verifică!

Nu pot pricepe în ruptul capului cum să-ţi baţi joc în felul ăsta de propria sănătate şi să nu mergi, măcar odată pe an, să-ţi faci nişte banale analize de sânge pentru a vedea dacă organismul tău funcţionează cum trebuie sau dacă nu cumva dă nişte semnale de alarmă prin valori ieşite din grafice.

Ne plângem că sistemul sanitar e aşa şi pe dincolo, dar omitem să ne gândim că ajungem să consumăm resurse importante doar pentru că ne-a fost lene ori frică să ne ducem să facem nişte analize. Chiar aşa, de curiozitate, cât timp a trecut de când nu v-aţi făcut analizele?!

Concursul care vă oferă un set gratuit de analize + o consultaţie, de asemenea, gratuită, cu un medic diabetolog/nutriţionist se apropie de sfârşit. Şi, paradoxal, doar o singură persoană s-a înscris pentru a câştiga. Desigur, mă bucur că voi ştiţi sigur că sunteţi sănătoşi! :)

Ieri a început Dakino şi aşa am ajuns să văd aseară, la Patria, “O metodă periculoasă” în regia lui David Cronenberg. Mă interesa, fireşte subiectul, amiciţia profesională dintre Freud (Viggo Mortensen) şi Jung (Michael Fassbender) dar şi să văd ce naiba face Keira Knightley (Sabina Spielrein) în filmul ăsta.

Ei bine, Keira face pe nebuna, în principiu, iar Jung e terapeutul ei, aflat mai pe la începuturile psihanalizei care l-a făcut celebru şi care o studiază aşa de îndeaproape că se petrece şi un transfer de personalităţi şi nu numai între cei doi, lucru pe care nici un psiholog ori psihiatru respectabil nu l-ar face.

Totuşi, pentru ca Jung pare să confirme teoria lui Freud (cu care el însuşi nu este de acord), cum că la baza a ceea ce facem există o motivare cu tentă sexuală, voila cum ajunge s-o pocnească pe Sabina la fund adâncindu-i, în felul acesta, respectul de sine – sunt foarte ironică la faza asta.

De altfel, i-l adânceşte aşa de tare încât Sabina se duce la şcoala de medicină să se facă psihoterapeut, îi lasă un semn pe faţă cu cuţitul de deschis corespondenţa şi îl mai şi dă în gât la Freud pentru comportament indecent. Adică nu pentru că i-a tăbăcit fundul, cum aţi putea crede, ci că după ce i-a transferat ce i-a transferat, a ales să nu-i mai transfere. După unele teorii, Sabina ar fi fost cea care a adâncit disensiunile între cei Freud şi Jung.

Singura perspectivă din care mi-a plăcut filmul e faptul că ilustrează parte din teoriile celor doi protagonişti chiar pe Jung şi Sabina, cu Freud ca observator – bun jocul lui Fassenbender, apropo. În rest, Knightley e cam forţată în rolul de sărită, iar Mortensen e altfel decât mi l-am imaginat pe Jung când i-am citit – lectură obligatorie în facultate! – o parte din lucrări.

Una peste alta, mie nu mi-a plăcut foarte tare filmul, în ciuda faptului că subiectul în sine îmi părea mai mult decât atrăgător şi eram curioasă tare să văd scena primei discuţii între Jung şi Freud, una care cică ar fi durat şi în realitate mai bine de 24 de ore fără întrerupre, să văd mai bine reliefată înfruntarea dintre teoriile celor doi. Dar nu, n-a fost cazul.

Oricum, dacă ajungeţi să-l vedeţi, aştept să citesc alte păreri. Poate am avut eu o seară proastă, nu ştiu ce să zic…

Era odată o fetiţă, Ellie, şi ea nu avea nici mâini, nici picioare. Când Ellie era mică, mică, a făcut meningită şi septicemie, aşa că a fost nevoie ca toate cele patru membre să-i fie amputate pentru a rămâne în viaţă. Ce viaţă, o să spuneţi, ce fel de viaţă este aceasta, a unui copil fără mâini, şi fără picioare?!

Ei bine, astăzi Ellie are şapte ani şi joacă fotbal. Este un mare fan Arsenal şi se uită la meciurile echipei preferate împreună cu tatăl ei şi, odată pe săptămână, joacă fotbal. Şi dansează, şi merge pe bicicletă şi e un copil fericit, în ciuda faptului că, aşa cum am spus, ambele mâini şi ambele picioare i-au fost amputate.

Sunt poze cu ea pe net, căutaţi-le, dacă vreţi. Eu am ales să-i pun doar zâmbetul.

La fel ca şi în cazul dansatoarei Claire Cunnigham care, când o boală nesuferită a împiedicat-o să mai meargă altfel decât cu cârje, ea a învăţat să danseze. Şi e absolut fericită aşa.

Care e lecţia?! Cred că e inutil să spun. Totuşi, când aveţi vreo neplăcere, gândiţi-vă la acest copil şi la Claire, apoi la problema voastră. Brusc n-o să mai pară atât de gravă.

Pe vremea când jurnalismul se făcea “pe bune” în ţara românească, iar investigaţia şi reportajul nu erau specii jurnalistice pe cale de dispariţie, şcoala de profil, exemplele de bună practică de afară, situaţia economică şi bunul simţ al fiecăruia au impus nişte reguli, respectate, pe atunci, de majoritatea prestatorilor în domeniu.

Ieri am văzut la Anca un exemplu de cum, întocmai precum ziarele şi calitatea lor au murit puţin câte puţin, regulile de care spuneam sunt ignorate cu o infatuare demnă de cauze mai bune!

Pe scurt, un domn jurnalist doreşte să scrie despre componenţa şi, atenţie!, competenţa juriului Internetics. Zis şi făcut: intră pe site-ul Internetics, click pe Juriu, se uită, citeşte şi scrie o opinie despre acest juriu. Nu comentez aici dacă opinia domnului despre subiect ne interesează ori ba, în nici un caz, şi nici demersul ca atare, ci argumentele şi regulile de bun simţ în jurnalism, reguli de care domnul, îmi pare, a făcut niţel abstracţie.

În primul rând, când scrii despre calitatea şi competenţa unor oameni, trebuie să ai tu însuţi o minimă pregătire în domeniul cu pricina, ca să ştim că-i judeci pertinent.  Apoi încerci să faci o minimă documentare despre oamenii ăia şi nu, LinkedIn nu e neapărat o sursă în sensul ăsta. Dacă totuşi asta e tot ce poţi în materie de documentare, LinkedIn, deşi, ca jurnalist ar trebui să poţi mai mult, aş vrea să văd şi eu unde scrie, în CV-urile celor din juriu, textual “specialist(ă) recepţie marfă”. Că dacă asta ne e sursa documentării, apăi să fim corecţi, nu?!

Oricum, dacă e să folosim acelaşi criteriu de evaluare, nu scrie nicăieri, pe profilul de LinkedIn al domnului jurnalist, despre competenţele sale în evaluarea unor experţi în comunicare digitală.

Tot de bun simţ (da, ştiu, e desuet gândul ăsta, dar rămân o optimistă, ce să zic?!), ar fi să trimiţi un mesaj organizatorilor Internetics şi celor vizaţi de articol în care să le spui că, în opinia ta, cei care sunt în juriul competiţiei nu au treabă cu Internetul şi să le ceri o reacţie înainte să publici. Nu de alta, dar 1. tu însuţi nu-ţi declini competenţa în domeniu, 2. îţi e lene să te documentezi mai mult decât cu un click pe LinkedIn, 3. aşa este etic!

Şi, în fine, tot de bun simţ e să citeşti înainte să dai publish, altfel te trezeşti cu dezacorduri în text, de parcă l-ai fi recepţionat de undeva şi l-ai fi publicat aşa cum a venit, fără să te uiţi pe el.

NB: întrucât sunt aproximativ 18 ani de când scriu şi citesc (corect!) consider că sunt suficient de competentă pentru a-mi exprima opinia cu privire la dezacordurile dintr-un text. De asemenea, deoarece nu doresc să-l acuz pe domnul jurnalist de rele intenţii, presupun că este responsabil şi, deci, îşi asumă opiniile şi greşelile odată cu publicarea, aşa că nu e cazul să-i cer părerea despre ele.

Nu în ultimul rând, nu văd nici o posibilitate de a comenta la opinia cu pricina, altfel poate nu scriam textul ăsta.

Dacă nu era atât de târziu iar eu aşa subţire îmbrăcată, m-aş fi plimbat niţel pe strazi. Îmi place ceaţa asta, mă inspiră şi mă scuză dacă mă pierd.

Ceaţa e o stare pentru ore mici şi gânduri furişate. Am zis!

Şi aş mai zice…

(nu era cămaşa mea)