NB Acest articol este scris de Anne-Marie Chelariu, corespondent printre rânduri la concertul Duke Ellington Orchestra ce a avut loc joi seara la Bucureşti. Enjoy!
În timp ce scriu asta curge pe fundal In a sentimental mood, singura piesă pe care nu au cântat-o cei din Duke Ellington Orchestra vineri seară la Bucureşti. În rest a fost un concert care m-a dus într-o călătorie frumoasă. Piesă după piesă, parcă toate urmăreau un fir de film şi se potriveau cu imaginile derulate în mintea mea cât ascultam cu ochii închişi.
S-o luăm cu începutul. Sala Palatului, la ora 20:00, nu e foarte plină. M-am întristat un pic că erau prea puţini tineri în public, că la aşa un concert şi la asemenea moştenire de talent n-au fost mai mulţi interesaţi să asiste. Pe rândul din faţă, un tânăr cam de vârsta mea se uita nerăbdător când la ceas, când la scena încă goală. Venise neînsoţit şi m-am gândit dacă a fost în aceeaşi situaţie ca şi mine: prietenii lui ascultă alt gen de muzică şi a preferat să îşi ofere experienţa asta muzicală nederanjat de reacţii nepotrivite.
Organizatorii (Events) au spus că la 20:30 va începe cântarea. Aşa a fost. Membrii orchestrei au intrat în aplauze timide şi şi-au ocupat locurile. Tânărul din faţa mea aplaudă cu fervoare. Paul Mercer (nepotul jazz-man-ului căruia îi dedică Orchestra concerte tribut) salută publicul şi spune că se află a treia oară la Bucureşti. Înainte să dea drumul primei piese rosteşte „Welcome to the family!??? şi începe binecunoscutul Take the A train. Piesa te prinde încă de la început şi începi să dai din picior sau din cap, aproape insensizabil.
Paul Mercer este, pe lângă un pianist de excepţie, şi-un maestru de ceremonii de excepţie. Din public se simte că e liantul orchestrei, că ştie poveştile tuturor, momentele în care au emoţii, clipele în care trebuie să nu intervină şi să lase instrumentul său în surdină pentru ca cel de la microfon să dea frâu suitei de sunete groovy. „We actualy take the A train daily, because we have such a train in New York City???, ne împărtăşeşte înainte să prezinte cea de-a doua piesă, The Cotton Club Stop, piesă care l-a făcut pe Duke Ellington faimos în 1928.
Un festin audio. Instrumentiştii se perindau cu rândul prin faţa microfonului. Oh, those cats! Cum străluceau instrumentele, cum ieşeau sunetele, cum se auzeau încurajările celorlalţi membri din orchestră! Luminile cădeau aşa cum trebuiau să cadă, noi băteam din degete, ciocănelele pianului vorbeau cu bassul, toba, trompeta, trombonul.
Au urmat The Mooch, The Black and Tan Fantasy (cu probabil cel mai jucăuş solo de trompetă a lui Lou Sollof), Harlem Airshaft din 1938 (prezentat de Paul Mercer ca fiind un dancehall indie groove), o demonstraţie de piesă 2 in1 (tot de la Paul am aflat că marelui Duke îi plăcea uneori să cânte câte trei, patru piese fără întrerupere şi fără să sesizezi trecerea dintre acestea). După Caravan (care a început cu un solo antrenant marca Dave Gibson) am trecut la partea mai slow a serii şi aşa a început Sophisticated Lady. Luminile au scăzut în intensitate şi am picotit în visare cu C-Jam Blues (prezentat ca un exerceţiu bun de jazz pentru începători), Satin Doll (dedicate for the lovely ladies in the house) şi Diminuendo and Crescendo in Blue (piesa care l-a făcut din nou popular pe Duke Ellington în 1956).
Am simţit că se apropie finalul după ce ne-am amuzat cu Jack the Bear în interpretarea contrabasistului Hassan Ash-Shakur (“Funny cat, great bass player!???) care ne-a cântat şi binecunoscuta arie a Panterei Roz, dar şi These boots are made for walking (care doar la contrabas sună excelent!). Ultima piesă a fost Cotton Tail, adică “cearta??? dintre cei doi iepuri, o “gâlceavă??? intrumentală între saxofonişti.
That`s all, folks! şi au urmat mulţumirile. Ne-am ridicat în picioare. Nu fluiera nimeni şi parcă nu îndrăzneam să cerem bis datorită respectului pe care-l impuneau cei de pe scenă. Dacă ei au spus că mai au un singur cântec şi asta a fost, păi asta a fost. Ne-au fericit totuşi cu o ultimă piesă, It don`t mean a thing (if you ain`t got that swing), sigur o ştiţi şi voi, a fost reinterpretată în diverse moduri până în zilele noastre.
Au fost două ore în care am zâmbit încontinuu. Două ore în care am mai închis ochii, doar ca să las filmul să curgă. Două ore în care singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: Oare cum ar fi fost să fi trăit în anii de glorie a lui Duke Ellington, în anii jazz-ului pe stradă, în Cotton Club, în anii în care these cats puteau fi ascultaţi pe bandă sau în barurile din New York, Harlem sau New Orleans.
Mulţumesc, Anne-Marie, pentru poveste, chiar m-am plimbat un pic prin New Orleans cu ocazia asta, fiindca am reascultat şi eu câteva dintre piesele marelui Duke!