Îi iubesc pe cei de la Pink Martini, un alt exemplu de artişti care-şi fac treaba brici! Cântă în câteva limbi, îmbinând diverse stiluri, de la cuban jazz la muzică clasică şi coloane sonore celebre, şi sunt pur şi simplu minunaţi!
De-asta mă bucur să vă anunţ, printre primii!, că îi puteţi revedea, pe 26 mai, la Sala Palatului, într-un concert ce promovează albumul A Retrospective, aşa că o să aveţi ocazia să reascultaţi multe dintre piesele care i-au făcut celebri şi atât de îndrăgiţi: “Una Notte a Napoli”, “Hang On Little Tomato”, „¿Donde Estas Yolanda?”, “Hey Eugene???, “Sympathique (Je ne veux pas travailler)”, “Lilly”, “Que Sera Sera” sau “Amado Mio”.
Conform organizatorului, Events, biletele intra in vanzare de astazi, 8 februarie, si pana pe 19 februarie pot fi achizitionate la preturi promotionale: 88 lei, 112 lei, 136 lei, 160 lei, in functie de categorie. Incepand cu data de 20 februarie, vor costa 110 lei, 140 lei, 170 lei sau 200 lei. Se pot cumpara online, pe www.eventim.ro, sau prin reteaua Eventim.
Şi, ca în bancurile cu Legile lui Murphy, mă bucur nespus că Pink Martini revin la Bucureşti. Din păcate, pe 26 mai eu sunt la Sibiu, în a doua zi de FITS! Anul trecut am ratat, din acelaşi motiv, Roxette, iar acum doi ani pe Bob Dylan. Give some, lose some!
Dar voi să mergeţi, neapărat, şi să mă sune şi pe mine cineva când cântă Je ne veux pas travailler! Et pui je fume! :))
Începând de astăzi am plăcerea de a fi blogger oficial al spectacolului Cirque du Soleil în România, o serie de nouă reprezentaţii care încep pe 8 februarie, cu un singur spectacol, şi continuă până pe 12 februarie, cu câte două show-uri pe zi, ceea ce face ca Saltimbaco, cu 36.000 de spectatori, să fie cel mai bine vândut spectacol în sală din România. Cel puţin până în acest moment.
Sunt la sediul Events, organizatorul acestui turneu în România, unde febra pregătirilor se simte şi face abstracţie de codul portocaliu de afară. Sună telefoanele ca la … Gară, iar jurnaliştii vin să-şi ia acreditările. O parte dintre ei vor avea, ca şi mine, acces în backstage în ziua primei reprezentaţii, vor putea asista la repetiţii şi vor putea pune întrebări.
Apropo de asta, mi se pare foarte tare felul în care se pregătesc PRii Cirque du Soleil pentru întâlnirea cu presa, cerând fiecărui jurnalist detalii despre unghiul de abordare în aşa fel încât cei mai potriviţi oameni din staff să fie pregătiţi să răspundă fiecăruia la întrebări.
Toate tirurile cu echipamente au venit în România, 19 în total, dacă vreţi să vă faceţi o idee, iar la “locul faptei”, adică Romexpo, pavilionul central, se află echipa de producţie şi aproape 100 de voluntari care se ocupă, alături de organizatori, de bunul mers al lucrurilor.
Voluntarii sunt asiguraţi de Brigada de voluntari, un ONG care s-a specializat în genul ăsta de serviciu pentru marile evenimente din România. Am stat de vorbă un pic cu Ionuţ Tunaru, cel care coordonează activitatea lor la spectacolele Cirque du Soleil şi am aflat că voluntarii au între 18 şi 27 de ani, majortatea fiind studenţi, majoritatea fiind fete. Unii dintre ei au mai lucrat cu Events, la concertul Aerosmith.
Printre rolurile pe care aceştia le au în impresionanta producţie se află cele de translatori, asistenţi ticketing, garderobă, presă şi chiar plasatori – apropo, omuleţii cu tricouri verzi sunt acolo pentru voi, să vă ajute să vă găsiţi locurile.
Brigada de voluntari este o iniţiativă ce-i aparţine lui Ionuţ Tunaru care, în 2008, după Summit-ul NATO, a identificat această lipsă pe piaţa evenimentelor iar acum BdV participă la majoritatea evenimentelor mari din România. Tot de la Ionuţ am aflat că pentru Cirque du Soleil s-au cerut mai mulţi voluntari decât de obicei, şi chiar şi persoane din afara bazei de date, care, în acest moment, numără 400 de nume. La finele fiecărui eveniment, voluntarii primesc câte o diplomă ce atestă participarea lor şi cred că nu le prinde deloc rău la CV :)
Emerson Souza Neves, unul dintre protagoniştii show-ului, la machiaj.
Credit foto: Cirque du Soleil
Spuneţi-mi dacă vreţi să ştiţi lucruri despre acest turneu în România, despre Cirque du Soleil şi despre Saltimbanco. În această săptămână vor fi multe de văzut, multe de povestit şi, în consecinţă, multe de citit!
De ieri şi până la finele acestei săptămâni, unul dintre subiectele zile pe blog e despre fericire, ca o colecţie, ca un reminder şi, de ce nu, ca o lecţie. Nu uitaţi şi că, la finele săptămânii, se lasă cu un premiu pentru cei mai activi comentatori.
În sensul ăsta, azi mă gândeam să facem împreună un playlist… fericit! Sunt cântece care pe mine mă teleportează instant într-o zonă de bună dispoziţie, orice s-ar întâmpla în jur. E drept, nu multe, e drept, uneori depinde de stare, de chef, dar mulţumesc… portativului!, treaba asta funcţionează! Dar cum? Ei bine, iată cum!
Muzica, ciocolată sau sex: tot o dopamină!
Atunci când ascultăm muzică, lobul frontal şi cel temporal procesează sunetele, iar neuronii din dotare se apucă să descifreze melodia şi ritmul. Mulţi cercetători sunt de părere că toată această activitate se petrece în emisfera dreaptă, dar până acum nimeni nu a demonstrat cu precizie unde se întâmplă muzica în mintea noastră, şi poate că nici nu e atât de important lucrul ăsta. Totuşi, există diferenţe ce ţin de mai mulţti factori, cum ar fi experienţa pe care o avem cu respectiva muzică, dacă sunetul e live sau înregistrat ori dacă piesa are sau nu şi versuri – caz în care intră în acţiune şi zonele care procesează limbajul.
Cercetătorii au mai arătat că atunci când ascultăm muzică nici zonele responsabile cu imaginile nu rămân reci, fiindcă “desenăm” în minte imagini formate de versurile cu pricina, şi, de asemenea, tot mintea noastră transmite impulsuri care ne fac să ţinem ritmul cu piciorul ori cu mâinile, chiar şi fără să ne dăm seama. Practic, ne punem mintea în mişcare când ascultăm muzică şi, ce e mai important, se eliberează dopamine – un efect similar, aşadar, cu antidepresivele, sexul sau o tabletă de ciocolată.
Meloterapia e un playlist!
Studiile arată că mintea noastră recunoaşte un cântec vesel sau un cântec trist de la vârste foarte fragede, câteva luni, şi, în timp ce e clar că muzica ritmată ne înveseleşte, nici unele cântece mai puţin vesele s-ar putea să nu ne facă rău, tot aşa cum plânsul este considerat catarsis; ridică tensiunea şi încetineşte pulsul, ajutând la calmare. Şi uite-aşa s-a dezvoltat meloterapia care, conform studiilor, chiar ajută în calmarea durerilor postoperatorii, în reducerea stresului la femeile însărcinate şi, în general, induce o stare de bine.
Îmi e greu să aleg acum doar trei cântece care mă fericesc instant. De altfel, am, pe youtube, o întreagă listă cu asemenea piese reunite sub numele de “good mood” şi vreo câteva CD-uri cu mp3-uri care se cheamă, generic, muzică de mickey mouse” – nu ştiu nici eu de ce i-am spus aşa. Totuşi, aşa, rapid, iată trei piese care mă binedispun instant şi care şi-au păstrat această caracteristică de-a lungul anilor:
Hungry Heart – Bruce Springsteen
Maxi Jazz, Faithless cu Insomnia
de asemenea, cântecul care e în coloana din dreapta a blogului zilele astea şi care a fost dragoste la prima audiţie. în caz că dispare de acolo, e vorba de James, Getting Away With It All (Messed Up)
În fine, al treilea, ales dintr-o listă destul de lungă, Celia Cruz – La vida es un carnaval
Astea sunt propunerile mele! Mă ajutaţi să fac un playlist încă şi mai mare, întru buna dispoziţie universală? :)
Ca gândul şi ca vântul a trecut noaptea dintre ani, petrecută în Fratelli (super atmosferă, impecabil organizat) alături de o mulţime veselă şi oameni pe care presimt că o să-i revăd adesea în anul ce tocmai începe! :)
Dar Anul Nou nu vine pentru mine decât după ce se aude Marşul Radetzky interpretat de Filarmonica din Viena în cadrul concertului tradiţional de anul nou, aflat, astăzi, la cea de a 72-a ediţie!
A fost, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai reuşite programe ale acestui concert din ultimii ani, iar dirijorul, lituanianul Mariss Jansons, a condus minunat orchestra, cu un ritm şi un umor excepţionale!
PS după care m-am uitat la Dirty Dancing. A 1246-a oară, cred! :)))
Aseară, în cadrul unui super show marca ProTV, a fost desemnat câştigătorul concursului Vocea României în persoana concurentului Ştefan Stan. Fireşte, aşa cum era de aşteptat, decizia publicului a fost – încă este! – îndelung comentată de… public!
Iuliana şi Cristian, favoriţii mei înainte de finală!
Am fost din nou în studioul Mediapro pentru a urmări finala, cu gândul că favorita mea, Iuliana Puşchilă, are, totuşi, şanse nu foarte mari să câştige. Din păcate, după un debut spectaculos, alături de antrenorul Horia Brenciu, pe “Time of my life”, celelalte două cântece nu prea au fost inspirat alese. The Winner Takes It All e fix genul de cântec pe care o puştoaică de 16 ani nu poate să-l interpreteze cu dramatismul de rigoare, oricât de bună voce ar avea – iar Iuliana are voce foarte bună! De duetul cu Voltaj nici n-are sens să pomenesc altfel decât pentru a vă spune că, de fapt, Iuliana trebuia să cânte cu Direcţia 5, trupă care s-a răzgândit în chiar ultimul moment. Păcat!
Aşa e când speranţa de acasă nu se potriveşte cu cea din studio, favoritul meu aseară a fost Cristian Sanda, pe care l-am şi votat, de altfel, cu conştiinţa clară a faptului că cei mai mulţ dintre români NU îl vor vota pe el, fiindcă… n-are maiou, mdeah! Din punctul meu de vedere, Cristian a fost cea mai bună voce aseară. E tânăr, însă, are vreme să confirme şi sper să o facă!
Dragoş Chircu a avut, ca şi Iuliana, ghinion la duete. Loredana şi Pepe au fost incomparabil peste el şi niciunul dintre ei nu şi-a bătut foarte tare capul pentru a-l pune pe Dragoş – sau vocea lui – în valoare. Rămâne de văzut dacă antrenoarea Loredana va continua să-l susţină sau nu.
Ştefan Stan ESTE Vocea României
În fine, Ştefan Stan, câştigătorul, a avut una dintre cele mai constante prezenţe din concurs, fără să exceleze dar şi fără să comită greşeli majore. Maioul şi lanţurile şi-au făcut treaba, zâmbetul la fel, piesele bine alese, nu prea sus, nu prea jos, vârsta şi experienţa scenei şi poate chiar menţionarea unui caz umanitar pentru care urma să doneze o parte din bani, l-au propulsat pe primul loc în preferinţele celor care au votat. Iar finala lui a fost cea mai bună. Şi asta a fost!
Şuvoiul de comentarii contra Ştefan Stan e matematic firesc: a câştigat în ciuda altor trei candidaţi la titlu, nu avea cum să fie Vocea României cu peste 50% din totalul de voturi, aşa că e normal să fie contestat de votanţii tuturor celorlalţi trei. La rece, însă, dacă e să socotim doar finala şi prin comparaţie cu ceilalţi, a fost cel mai potrivit să câştige – şi, repet, spun asta în condiţiile în care am avut alţi favoriţi!
Oricum, e prematur să ne pronunţăm acum cu privire la justeţea deciziei. Ştefan va avea un album produs de Universal Music, dar şi ceilalţi trei vor avea câte un single şi un videoclip şi vom putea vedea atunci cine confirmă şi cine nu.
Una peste alta, însă, Vocea României s-a clasat pe primul loc la formate importate până acum în frumoasa ţărişoară, Pro-ul a făcut treabă foarte bună, confirmând, încă o dată, că atunci când vine vorba de astfel de producţii, este, fără drept de apel, lider de piaţă!
De culise: am fost plăcut impresionată de vedetele Pro prezente în platou fiindcă au preferat să lase locurile de pe scaune pentru invitaţi iar ele au stat cuminţi pe trepte, fără fiţe, fără pretenţii, şi la fel afăcut şi Maria Apostol, mai marele PRilor din trust. La pauză, vedetele s-au pozat cuminţi cu oricine a solicitat acest lucru. Jos pălăria!
PS fac deja demersuri pentru un articol despre punctul de vedere al Cosmote despre asocierea cu show-ul. Asta ca sa nu va vină idei “originale” :D
La ideea celor de la Heineken, care îndeamnă lumea să se distreze şi să bea până dimineaţa dar în mod responsabil, cât să prindă şi să se bucure de răsărit, am fost pusă să rememorez cel mai frumos moment matinal al zilelor lui 2011. Anul ăsta nu prea am avut ocazia să (sur)prind răsărituri (în orice caz, nu povestibile şi, în nici un caz, cu poze!), totuşi am ales două. Şi un bonus.
Primul răsărit outdoor din 2011 m-a prins la Sibiu, după petrecerea de încheiere a FITS, pe Bălcescu (pietonala din oraş), când mă îndreptam spre micul apartament ce mi-a fost casă aproape o lună. Teii începuseră să parfumeze strada, era linişte însă pe măsură ce înaintam către casă, se auzea, din ce în ce mai tare, Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, iar răsăritul decora strada cu lumină aurie. Dincolo de toate satisfacţiile personale şi profesionale pe care mi le oferă FITS, dimineaţa aia e la loc de cinste.
Celălalt răsărit de excepţie din 2011 a fost la Vama Veche, tot în iunie, după o noapte cu dans, când am plecat cu Andreea, Cătălina şi D. spre John, să mai şi dormim. Ca de obicei acolo, fondul sonor a fost asigurat de Ravel, nu-mi imaginez răsăritul la mare fără Boleroul lui. Cam multă hărmălaie pentru gustul meu, dar marea a compensat multe din neajunsuri. De altfel, îi reuşeşte mereu asta!
Totuşi, cel mai frumos răsărit din viaţa mea a fost… în 2008, în Tunisia, pe malul lacului Chott el Djerid, un lac cu apă sărată, complet secat la momentul respectiv, cu o suprafaţă uriaşă, cât vezi cu ochii, strălucitor de albă de la sare. Redau povestea, aşa cum am scris-o atunci.
ne’am trezit devreme, la cinci, si am plecat la sase din hotelul primitor din douz. un hotel de trei stele cu servicii calde. la propriu. noaptea a fost rece, si am cerut inca o patura pe care am primit’o imediat. dimineata, dupa nelipsitul ness, lucrurile stranse in graba cu ochii carpiti de somn, cu grija de a nu fi uitat ceva, dar in imposibilitatea de a ma asigura de asta: era prea devreme pentru ritmul meu biologic. n’am uitat nimic.
in autocar. stau in fata. ne deplasam, e liniste, e intuneric, toata lumea dormiteaza. nu mai stiu cat am mers, cred ca nu prea mult, am atitpit, nu stiu de ce m’am trezit si m’am uitat pe geam, se crapa de zi. si undeva, departe, vorba cantecului, se zarea prima geana a zilei, un firicel de lumina portocalie, din alta lume, parca.
am cerut sa oprim. nu stiam daca e’n program si nu ma interesa. intrasem deja pe teritoriul lui chott el djerid, lacul sarat si secat. m’as fi dat jos si daca m’ar fi lasat acolo. am oprit, am coborat. cum te uitai in zare, numai nisip, pustiu, si geana aia de lumina. aerul era rece, dar nu taios, placut pentru obrajii inca incinsi de somn. m’am infasurat in poncho. incet, unu cate unu, au coborat si ceilalti. m’am dus mai incolo.
geana de lumina a inceput sa se ridice incet. e momentul in care ai o revelatie: desertul este o mare, e aceeasi senzatie. in afara de boleroul de ravel pe care rasare mai bine si mai vrajit soarele, era ca la mare. doar ca, in loc sa se reflecte in apa, soarele, tragea dupa sine o lumina portocalie, rosiatica, incredibila. nu stiu cum, dar din autocar se auzea, incredibil, “world is stone” si mie, ca proasta, mi’au dat lacrimile. cred ca de multumire pentru asa o coincidenta, dupa toate zilele in care ascultasem muzica lor aproape de manea, cand rasare soarele, se’aude world is stone.
A fost magic!
_________
E un obicei ca, înainte de 31 decembrie, să ne amintim Best of din anul ce tocmai se încheie. Şi de ce n-ar fi #mysunrise (sau aşa, pe FB) un unghi de abordare?! Răsăritul e un nou început, aşa că, dacă vor şi ei, aş vrea să ştiu de la Tiţa, Ivo, TVdece, Doru şi Andreea cum a fost cel mai frumos răsărit al lor din 2011. Sunt convinsă că au poveşti frumoase!
Iar pentru voi, cititori, e bine să ştiţi că cea mai frumoasă poveste cu răsărit e premiată cu six pack de Heineken. Pentru sărbători vesele! :)
zilele astea mă tot gândesc la tine şi încerc să fac asta cu mintea copilăriei, când obiceiul de a primi daruri mi se părea, alături de altele, miraculos! Între timp, am învăţat că e cel puţin la fel de plăcut să dăruieşti pe cât e să primeşti, am învăţat că generozitatea e un obicei sănătos şi tocmai datorită acestui lucru viaţa mea, cum sunt sigură că o ştii, a devenit mai frumoasă.
Nu-ţi scriu, aşadar, să-ţi cer lucruri pentru mine, mai ales că deja am primit daruri. Întâi agenda roşie, atât de frumoasa agendă roşie cu copertă de piele, pe care o ador aşa de tare încât, anul ăsta, renunţ la cea de la Taschen – tu ştii că asta nu e puţin lucru! Trimite, Moşule, gânduri bune la expeditor, coz… everybody’s daaancing!
Pe urmă am primit o jucărie de la Ikea, ca un reminder că fiecare jucărie cumpărată din acest magazin până pe 24 decembrie înseamnă că un euro se duce spre programele de educaţie făcute de UNICEF şi Salvaţii Copiii. Noi îi cunoaştem pe unii dintre aceşti copii, Moşule, şi ştim că au nevoie de ajutor. Aşa că, te rog, cumpără cât mai multe jucării de la Ikea, bine? Ca să ştii, de la Ikea am luat daruri pentru prieteni, doi pui de pernă şi o pătură moale pentru lenevit între cele două sărbători de iarnă.
Vineri seară, dragă Moşule, am primit încă o jucărie via Secret Santa de la petrecerea bloggerilor: Şoimul Mileniului, nava lui Han Solo din Războiul Stelelor, pe care am asamblat-o singură, ca un copil mare ce sunt! Başca, a fost o petrecere minunată by Vodafone, True Club & Manafu, de-am dansat până pe la 4 dimineaţa! Să le dai chef şi inspiraţie pentru alte năzbâtii de genul ăsta, Moşule, fiindcă, ştii tu, ne place, place, place!
Ieri mi-a sărit în braţe o Mirună (5 ani) mânjita cu frişcă pe jumate din faţă, dar nu m-am supărat: râdea cu toată faţa şi ştiu că s-a bucurat tare să mă vadă fiindcă ştie că mă pun la mintea ei. Sub bradul din casa prietenilor era un dar parfumat şi pentru mine – îl voi pune la bună păstrare şi folosire, tot pentru prieteni şi chiar destul de curând. Şi am mai primit şi o pisică. Hei, nu e ce crezi! O pisică de turtă dulce! :)
Pe seară, am primit un specacol de improvizaţie la Joy Pub, unul făcut de trupa Obligo, unde am râs mult şi de la care mi-a venit o super idee, tot cu daruit, fiindcă – am stabilit deja, da? – că generoziatea este bună!
În seara asta iar mă alint, că merg la concertul lui Tecuceanu featuring Anca Duma, să le ofer încurajări şi aplauze, fiindcă şi ei ne dau muzică şi voie bună, iar banii strânşi pe bilete se duc la Paşi către viaţă, ca să ţină copilăria departe de spital!
Nu în ultimul rând, te rog să ai grijă şi de Bibi.
Dragă Moşule, eu îţi urez multă sănătate şi… să nu uiţi să porţi fular fiindcă am auzit că vine frigul! Salutări şi renilor!
Veste tristă astăzi pentru iubitorii muzicii din întreaga lume: Cesaria Evora s-a dus să cânte în altă lume!
Am avut ocazia şi plăcerea să întâlnesc multe vedete, şi de la noi şi internţionale, dar nimeni nu m-a impresionat cu atât de multă modestie ca doamna Evora.
Se mişca deja destul de greu dar nu s-a plâns nici măcar o secundă de oboseală. Vorbea şoptit cu apropiaţii săi, în dialectul său portughez, specific zonei Capului Verde, a zâmbit în fotografii şi doar când a plecat a cerut ceva: un scaun cu rotile. Avea nişte papuci cu paiete, foarte coloraţi, gesturi mici, liniştite, iar mâinile împreunate aproape tot timpul.
Această doamnă uluitoare s-a restras astăzi de pe scena vieţii şi cred că oricine a ascultat-o vreodată e trist. Poate că, in memoriam, s-ar impune Saudade – cuvântul ce semnifică, în portugheză, dorul românesc ce nu are traducere în prea multe limbi, dar prefer să postez piesa mea preferată.
Sfârşitul săptămânii trecute m-a găsit la multe, la Sinaia, pentru un team building, unul “pe bune”, nu doar un pretext pentru băute. Dincolo de situaţiile în care ne-au pus cei doi traineri, şi care ne-au făcut să ne (re)evaluăm unele abordări, pentru mine cel mai important a fost că am reuşit să mă îndepărtez, preţ de două zile, de “lumea dezlănţuită”. N-am scris pe blog iar pe twitter si facebook abia am făcut câteva menţiuni, în principal cu poze sau via 4sq. Drept e, tot în acest weekend am dealuit o super exclusivitate, o să vedeţi zilele viitoare despre ce e vorba.
În schimb m-am plimbat prin Sinaia şi m-am înveselit, împreună cu mulţi alţi spectatatori, de aprinderea luminiţelor din oraş şi de un grozav foc de artificii.
M-am bucurat de bucuria celor din jur, am ţopăit la unison cu copiii care se bucurau de toate cele şi am intrat într-o librările în care încă sălăşuia mirosul de carte nouă, cel care mi-a amintit de copilărie. Şi am mâncat dulciuri dincolo de limita autoimpusă. Dar e ok, şi relaxarea a fost tot fără limite.
În pauza de masă am colorat un Bocănilă pe o coală de hârtie – conturul era deja făcut, eu doar am ales culorile. A ieşit un iepure tare colorat! Seara, după focul de artificii, am încercat friptură gătită pe rocă vulcanică. În plus, tot weekendul am fumat mai puţin. Am mai cunocut nişte oameni dintr-o gaşcă mare de ucenici fotografi şi am poreclit Lemurian un căţel cu ochi rotunzi şi galbeni, întocmai ca animalul de care zic. Altuia i-am spus că e într-o ureche!
Iar dimineaţa, dupa trezire, am tras adânc aer în piept şi am imprimat pe retină asta:
Nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar mie îmi e destul de greu să mă deconectez de la muncă, de la internet şi nu prea m-am antrenat pentru pauze. Nu mă deranjază starea asta de fapt, îmi place ce fac, dar uneori stresul îşi spune cuvântul, mai ales că îmi displac listele de To Do care suprapun un eveniment peste altul – şi asta e cel mai puţin complicat lucru zilele astea.
Aşa cum spuneam la începutul campaniei Obiceiuri Sănătoase de la Activia, îmi doresc să identific lucruri pe care le putem face pentru a ne relaxa fiindcă îmi pare că de prea multe ori uităm să ne oferim pauze şi, ca orice “device” care se respectă, oricât de performanţi am fi, tot avem nevoie să mai fim deconectaţi din când în când. Aşadar, cu voia voastră, trec la categoria obiceiuri sănătoase o fugă la munte, măcar aşa, cât să ne bucurăm de o privelişte minunată şi de faptul că, dacă e senin, stelele chiar se văd!
