Cine a fost la Biz SMS Camp ştie. Cine nu, are ocazia acum să afle. Ei, bine, nu chiar acum-acum ci pe 20  UPDATE: 19 decembrie, seara în care Ionuţ Tecuceanu o să ne (în)cânte din nou cu chitara si vocea lui. Căci serile târzii de tabără semesească ar fi fost, cu siguranţă, mai triste fără Nothing Else Matters sau Nebun de alb în interpretarea tecucenească alături de all social media stars :p

(un video aici, la Zoso)

Şi taman de aia, ca reminder pentru orele mici şi cântecele mari, l-am rugat pe Ionuţ să povestească de unde până unde “PR-ul face muzica”, la propriu, şi să spună mai multe despre concertul lui. Şi vă reamintesc, dragi colegi de tabără, că i-am promis să-l ajutăm cu promovarea concertului, aşa că… do your best, că şi el ne-a cântat până i s-a rupt coarda!

Muzicalitatea PR-ului

Cineva spunea că muzica nu este o pasiune, este un diagnostic. Nu voi scăpa niciodată de muzică şi nici nu-mi doresc asta. La un moment dat, prietenii mă întrebau cum de am reuşit să mă ţin de ea, cum de nu m-am lăsat, mai ales că acum fac cu totul altceva. De fiecare dată răspundeam că nici nu mi-am propus să mă ţin de muzică, totul a fost natural, nu era ceva de genul “ok, am ajuns acasă, mănânc, citesc ceva şi exersez 30 de minute la chitară“. Nu, încă de la 16 ani, de când am început să cânt, nu trecea zi în care să nu pun mâna pe chitară, să nu încerc lucruri noi sau să experimentez. Mai târziu, am început canto, pentru că mi-am dorit dintotdeauna să îmi perfecţionez vocea.

Nu pot trăi fără muzică, o am tot timpul în căşti, pe stradă, acasă, în metrou. Cred că aveam patru sau cinci ani când m-am îndrăgostit de magnetofonul tatălui meu şi săptămânal ascultam benzile cu Deep Purple, Led Zeppelin, Queen, Abba, Status Quo şi multe altele. Luam o coadă de mătură şi simulam timp de două ore nişte solo-uri de chitară de-l intimidam şi pe Ritchie Blackmore!

(poza e făcută de Şuţu, în caz că aveaţi dubii!)

Acum cânt ori de câte ori am timp şi cel mai mult îmi place să cânt celor apropiaţi mie. Muzica mi-a scos în cale oameni extraordinari, de care acum mă leagă o prietenie strânsă. Ca orice manifestare artistică, muzica e sinceră, nu te lasă să minţi, este un tip de „discurs??? în care adevăratele emoţii nu se pot ascunde. Cel puţin aşa cred eu.

În urmă cu aproape doi ani, am început să cânt într-o trupă hard-rock, ca solist vocal. Cu băieţii de la Solid Rock am trăit primele momente de magie pe scenă şi am învăţat cum se simte muzica live atunci când ai un band în spatele tău. Momentan, Solid Rock este în pauză, dar numai pentru a-şi pregăti o revenire de excepţie.

Încă din vara acestui an, mi-a încolţit în minte ideea de a pregăti un concert de Crăciun. Nu neapărat unul cu colinde ci un concert unplugged, cu piese dragi mie, pe care să le cânt prietenilor mei şi tuturor celor care vor să le asculte. M-am bucurat când Ştefan Opriţa, un chitarist foarte talentat, a acceptat în octombrie anul acesta să cânte împreună cu mine în acest concert. Aşa s-a născut The Runaways. De curând, ni s-a alăturat şi Anca Duma, care îşi va aşeza vocea alături de a mea.

Vă aşteptăm pe toţi, pe 20 decembrie, la 21:30, în The Floor Club & Culture, pentru două ore de live acoustic covers.

Aseară am fost în platou la Vocea României, pentru a experimenta la faţa locului emoţiile celor implicaţi în acest spectacol de televiziune.

Platoul e la studiourile MediaPro din Buftea, unde securitatea strictă te face să aştepţi un pic la poartă. Chiar şi aşa, publicul prezent în gradene era entuziasmat de prezenţa-i acolo, de apropierea de vedetele emisiunii, de experienţa live trăită de partea cealaltă a micului ecran. În plus, Pro-ul are un super coordonator de public, un actor, Cristi Rotaru pe numele lui. Înainte de începerea show-ului, Cristi s-a urcat pe scenă şi a vorbit cu publicul, un discurs de doar câteva minute în care a spus că show-ul e despre, cu şi pentru public, care i-a făcut pe cei prezenţi să reacţioneze la unison, dar şi să se simtă importanţi. Mi-a plăcut foarte mult felul în care i-a energizat şi motivat.

Şi… a început show-ul, cu Horia Brenciu înconjurat de echipa lui. Din culise, înainte să înceapă emisiunea, Horia zâmbea prietenos tuturor, afabil, dar dincolo de zâmbet se simţea concentrarea artistului de dinainte de intrarea în scenă. Zâmbea, dar zâmbetul era.. serios!

Nu am avut favoriţi înainte să înceapă emisiunea, îmi dau seama că toţi concurenţii au voce şi prezenţă scenică şi au evoluat, fiecare, foarte mult de când a început Vocea României, fiindcă maşinăria Pro ştie perfect cum să (re)inventeze oamenii.

Dacă v-aţi uitat la emisiune nu are sens sa reiau competiţia iar dacă nu, puteţi revedea un Best of aici cu mai multe explicaţii despre culisele fiecărui moment decât v-aş putea da eu, fiindcă noi nu am avut acces în backstage în timpul show-ului. Totuşi, am apucat să schimb câteva vorbe cu Anthony Icuagu într-una din pauze şi să-i spun că-mi place foarte tare cum i-a ieşit videoclipul NonStop al celor de la Taxi (dada, el l-a regizat!) şi să-l felicit de s-a fâstâcit! :)

De altfel, Anthony a fost unul dintre favoriţii mei aseară, dimpreună cu Irina care a cântat o piesă a Mihaelei Runceanu de mi s-au ridicat firele alea mici de la ceafă, şi Max, care a cântat Feel She’s The One a lui Robbie Wiliams, unul dintre artiştii mei favoriţi forever and ever! De altfel, am şi votat pentru ei!

În pauza mare, cea în care voi, cei de acasă, aţi văzut ştirile, am stat un pic la poveşti despre muzică şi despre show cu două doamne care reprezintă o importantă casă de discuri (importantă!), cu un om de radio şi cu… Mihai Petre, care venea de la Premiile TV Mania unde primise, în numele lui Horia Brenciu, trofeul pentru cea mai îndrăgită vedetă şi făcuse drumul până la Buftea pentru asta. De altfel, lui Mihai Petre i-am fost prezentată ca blogger, ceea ce a fost întrucâtva funny, deşi fix în calitatea asta eram acolo aseară. Mi-a plăcut, însă, reacţia lui Mihai Petre, care a zis, parcă cu un soi de regret, că admiră de la distanţă fenomenul, spre deosebire de colegul lui, Andi, care e foarte into it şi dă mesaje pe twitter toată ziua :)

Tot în pauză am discutat cu nişte doamne care se îngrijesc de bunul mers al lucrurilor prin culise pe care le-am întrebat, la cafea, dacă au favoriţi. După o scurtă ezitare, mi-au spus că din punct de vedere artistic nu prea, dar “Irina, mamă, cum să n-o iubeşti, că toată ziua e cu mulţumesc în sus şi în jos! Tare bun copil, tare bun!”

A, da! Să nu uit! Loredana şi Moga au repetat şi ei momentul cu duelul, ca să fie siguri că sună brici (a sunat!) şi mi-a plăcut teribil de Pavel Bartoş, se vede că e un entertainer desăvârşit fiindcă înainte de fiecare intervenţie pentru prezentarea următorului concurent repeta în surdină ba mimica, ba pozele, ba câteva cuvinte şi, în momentele libere distra publicul din preajma lui cu poante. Tot ca să ne amuze pe noi, când intro-ul lui a fost decalat cu 20 de secunde, a rămas în poza iniţială, cu mâna întinsă şi zâmbetul pe faţă, ca o statuie, toate cele 20 de secunde. Şi nici n-am mai intrat, spre hazul nostru!

Roxana Ionescu arată super bine şi, fără să fiu rea, deşi probabil aşa o să sune, cred că ăsta e şi rolul ei acolo. Nu ştiu dacă poate sau nu mai mult, dar propoziţiile scurte pe care le are de rostit pentru prezentarea concurenţilor nu prea o ajută să scape de porecla consacrată, Mama Natură. De arătat, însă, arată senzaţional şi mi-a plăcut mult şi outfit-ul ei de aseară. Apropo de asta, cea care se ocupă de costume, de la concurenţi şi până la dansatori, este stilista Eniko Szanto, aceeaşi care lucrează şi costumele de la Dansez pentru tine şi, cu excepţia lui Marcel, toate au fost super reuşite!

Dar Marcel a plecat acasă şi la fel şi Robert, pe drept cuvânt! Cum ziceam şi aseară, pe Twitter, “I’ll make love to you” trebuie să fie nu doar corect cântat ci şi interpretat în aşa manieră încât să… convingă o femeie! Din momentul telenovelistic al serii, pricep că a convins-o pe Cristina, o fostă concurentă, pe mine şi pe restul publicului din sală, însă, nu!

Una peste alta, Vocea României este mai mult decât o emisiune, este un spectacol în toată regula, aşa cum (numai) Pro-ul ştie să facă iar experienţa din platou aduce încă şi mai multă emoţie decât simpla urmărire la TV. Următoarea ediţie este vineri, pe 9 decembrie. Vizionare plăcută!

PS Cel mai probabil, marţea viitoare voi fi iar acolo. Spuneţi-mi ce v-ar plăcea să ştiţi şi promit să revin cu cât mai multe răspunsuri!

Aud că părerile sunt împărţite, dar mie îmi place. N-o avea Dan Teodorescu (cine ştie ce) voce, dar măcar e un tip cu umor, autoironie, iar piesele celor de la Taxi sunt suficient de funny pentru ca refrenul lor să devină memorabil. Nu în ultimul rând, “Cele două cuvinte” mi-a plăcut foarte tare, şi piesa, dar şi clipul. Şi, cum ziceam, îmi place şi NonStop, iar ideea clipului, cu toate cele 28 femei cunoscute în România + Răzvan şi Dani a dus clipul la peste 15.000 de vizionari într-un timp foarte scurt.

De remarcat că apar şi vedete de la Pro şi de la Intact, ceea ce nu vezi prea des într-o singură iniţiativă, fie ea şi clip de Taxi, şi mai apare şi ex doamna Teodorescu, nimeni alta decât Melania Medeleanu. Am căutat info despre clip, regie, scenariu, chestii d’astea, dar site-ul trupei e în construcţie… nonstop! :)

UPDATE: am vorbit cu agenţia lor de PR, Gala, aşa că pot să vă spun mai multe detalii despre clip.

A fost filmat la Miko Beauty Palace, în două zile, iar regizorul este Anthony Icuagu, cel pe care îl ştiţi de la Vocea României. DOP este Viorel Sergovici, binecunoscut mai ales pentru reclame, iar Smiley are şi el o parte de “vină” în toată tărăşenia, întrucât producţia piesei poartă semnătura la hahaha Production!

Lista completă a doamnelor prezente în videoclip: Andra, Crina Abrudan, Andreea Berecleanu, Bianca Brad, Carmen Bruma, Adina Buzatu, Corina, Corina Caragea, Gianina Corondan, Laura Cosoi, Diana Dumitrescu, Andreea Esca, Giulia, Andreea Ibacka, Elena  Ionescu (Mandinga), Jojo, Melania Medeleanu, Maia Morgenstern, Gina Pistol, Adela Popescu, Mihaela Radulescu, Dana Rogoz, Dana Savuica, Paula Seling, Sandra Stoicescu, Teo Trandafir, Iuliana Tudor, Iulia Vantur.

Şi nişte poze de la filmări:

Da, Red Hot Chilli Peppers trece cu turneul mondial, I’m With You, şi pe la noi, prin frumoasa ţară, iar surse din piaţa autohtonă de concerte confirmă lucrul ăsta. Totuşi, e bine să ştiţi că în lumea asta nu e oficial până nu e… oficial, cu comunicat de la promoter şi/sau band.

Later edit:  e oficial.

Concertul va avea loc pe National Arena, pe 31 august, între concertele de la Zagreb şi Sofia, şi e organizat de acelaşi promoter care i-a adus, anul acesta, printre alţii, pe Roxette, Sting sau Mika. Biletele vor fi puse în vânzare pe 12 decembrie, pe myticket.ro şi probabil că cel mai scump nu va trece de 100 de euro.

I’m With You este al zecelea album al trupei, primul extras pe single e “The Adventures of Rain Dance Maggie” care a ajuns pe locul 1 topurile din SUAşi Canada, iar al doilea e Monarchy of Roses – piesă care apare şi în spotul pentru Nissan Elgrande. O premieră, dacă nu greşesc, întrucât RHCP s-au ţinut departe de chestii comerciale, neacceptând să apară nici în Glee ori la American Idol.

Cu legătură, şi pentru că nu mă pot abţine, pentru că am văzut săptămâna trecută asta:

ţin să spun că m-am săturat de “se pare”, “am auzit”, “se zvoneşte” în locurile ce pretind că oferă informaţii. Adică lucruri certe! Eu înţeleg febra lui “am dat primul”, dar industria asta se cheamă jurnalism nu zvonism…

Azi printreranduri împlineşte un an, un an de când scriam, nu fără emoţii, primul post de casă nouă, şi nu-mi imaginam nici o secundă că blogul îmi va aduce atât de multe bucurii şi satisfacţii într-un timp atât de scurt!

Întâi a fost campania pentru Salvaţi Copiii România, în care, nu ştiu cum, dar am reuşit să-l conving pe Brăduţ să se lase licitat, iar pe cei de la Air France să ofere câştigătorului un bilet tur retur Bucureşti – Bangkok şi sunt sigură că banii pe care i-am strâns astfel au schimbat ceva în bine!

Apoi a fost Redescoperă România şi ţin minte cât de încântată am fost când m-a sunat Bobby să mă întrebe dacă merg în prima tură. Restul, excursiile, haita şi tot ce a urmat reprezintă una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le-am trăit vreodată.

Am fost să cunosc oraşe şi branduri din România, la avanpremiere de filme, am făcut interviuri cu managerii celor mai importante agenţii de PR, am ajutat, cât am putut, să se strângă bani în câteva campanii umanitare, am făcut Mister Twitter şi alte nebunii în online. Tot blogul m-a ajutat să promovez mai bine evenimentele pentru care am fost angajată în calitate de PR, mi-a oferit experienţe de neuitat şi ocazia de a cunoaşte oameni speciali şi, nu în ultimul rând, m-a schimbat fiindcă mi-a impus o disciplină pe care nu o aveam înainte!

Dacă nu era blogul, toate astea nu aveau cum să se întâmple, aşa cum s-au întâmplat! Nu-mi vine să cred că a trecut doar un an dar aşa e, iar azi, la aniversare, se cuvine să mulţumesc, în primul rând vouă, celor care mă citiţi şi comentaţi, apoi celor care au avut încredere în mine şi m-au implicat în proiecte de comunicare, celor care m-au ajutat în acestă aventură online, cu sfaturi, linkuri, RT-uri sau recomandări, dar, nu în ultimul rând, şi prietenilor mei din offline care au avut răbdare şi înţelegere atunci când am chiulit de la reuniunile noastre pentru că eram pe coclauri cu blogul sau pentru că aveam articole de scris!

VĂ MULŢUMESC!

În fine, ultima zi din această săptămână a cadourilor (îmi veţi permite, sper, să mă relaxez în acest weekend) vă aduce… printre rânduri! Trei seturi de rechizite de la Colour, fiecare cu suport pentru creioane, pix, mapă, notes şi caiet, toate marca Jordi Labanda, adorabile! Bonus, volumul “Tot ce ai vrut să ştii despre PR – răspunsul la 500 de întrebări” – pentru detalii sau alte întrebări, citiţi printreranduri :)

Pentru a primi aceste daruri, de data asta nu trebui să faceţi nimic special, doar să-mi spuneţi de ce (re)veniţi aici, printre rânduri, lucru pentru care vă mulţumesc, oricum!

Later edit: Cartea merge la Claudia Chiru, fiindcă are nevoie de răspunsuri la multele întrebări, un set de rechizite la Claudiu, unul la Anda (aştept adresa noului tău blog, să ştii!), iar cel de-al treilea la Nina. Vă mulţumesc, din nou, tuturor, pentru gândurile bune! You rule! :)

Do you think you can tell?

Dacă nu era atât de târziu iar eu aşa subţire îmbrăcată, m-aş fi plimbat niţel pe strazi. Îmi place ceaţa asta, mă inspiră şi mă scuză dacă mă pierd.

Ceaţa e o stare pentru ore mici şi gânduri furişate. Am zis!

Şi aş mai zice…

(nu era cămaşa mea)

OK, recunosc, Rammstein nu mi-a plăcut întotdeauna, dar probabil asta avea de-a face cu un domn căruia îi plăcea (prea) tare, fiindcă acum sunt fan – al trupei, fireşte – şi între timp am şi fost la două dintre concertele lor, unul la Lisabona, în 2009, şi unul la Bucureşti, anul trecut. Şi am şi tricouri oficiale, ăla cu pudelul şi ăla cu Just a little bitch – asta ca să punem lucrurile într-o perspectivă corectă :D

De atunci, Till şi gaşca n-au stat degeaba, ba chiar au făcut o colecţie de bunăciunile bunăciunilor, culese de pe diverse apariţii discografice ale trupei în perioada 1995-2011, compilaţie ce urmează a fi lansată oficial pe 2 decembrie şi a cărei copertă arată cam aşa:

E, cu ocazia asta, băieţii rock dansatori s-au dat în bărci pe-o plajă de zici că-s cel puţin o nouă generaţie de Beach Boys dacă vezi videoclipul fără sunet şi mai ales până îi apucă efectele pirotehnice, ca de obicei.

Amuzant, videclipul piesei care vorbeşte despre ţara mea mea şi plaja mea, a fost filmat în California, pe plaja Sycamore :D

NB Acest articol este scris de Anne-Marie Chelariu, corespondent printre rânduri la concertul Duke Ellington Orchestra ce a avut loc joi seara la Bucureşti. Enjoy!

În timp ce scriu asta curge pe fundal In a sentimental mood, singura piesă pe care nu au cântat-o cei din Duke Ellington Orchestra vineri seară la Bucureşti. În rest a fost un concert care m-a dus într-o călătorie frumoasă. Piesă după piesă, parcă toate urmăreau un fir de film şi se potriveau cu imaginile derulate în mintea mea cât ascultam cu ochii închişi.

S-o luăm cu începutul. Sala Palatului, la ora 20:00, nu e foarte plină. M-am întristat un pic că erau prea puţini tineri în public, că la aşa un concert şi la asemenea moştenire de talent n-au fost mai mulţi interesaţi să asiste. Pe rândul din faţă, un tânăr cam de vârsta mea se uita nerăbdător când la ceas, când la scena încă goală. Venise neînsoţit şi m-am gândit dacă a fost în aceeaşi situaţie ca şi mine: prietenii lui ascultă alt gen de muzică şi a preferat să îşi ofere experienţa asta muzicală nederanjat de reacţii nepotrivite.

Organizatorii (Events) au spus că la 20:30 va începe cântarea. Aşa a fost. Membrii orchestrei au intrat în aplauze timide şi şi-au ocupat locurile. Tânărul din faţa mea aplaudă cu fervoare. Paul Mercer (nepotul jazz-man-ului căruia îi dedică Orchestra concerte tribut) salută publicul şi spune că se află a treia oară la Bucureşti. Înainte să dea drumul primei piese rosteşte „Welcome to the family!??? şi începe binecunoscutul Take the A train. Piesa te prinde încă de la început şi începi să dai din picior sau din cap, aproape insensizabil.

Paul Mercer este, pe lângă un pianist de excepţie, şi-un maestru de ceremonii de excepţie. Din public se simte că e liantul orchestrei, că ştie poveştile tuturor, momentele în care au emoţii, clipele în care trebuie să nu intervină şi să lase instrumentul său în surdină pentru ca cel de la microfon să dea frâu suitei de sunete groovy. „We actualy take the A train daily, because we have such a train in New York City???, ne împărtăşeşte înainte să prezinte cea de-a doua piesă, The Cotton Club Stop, piesă care l-a făcut pe Duke Ellington faimos în 1928.

Un festin audio. Instrumentiştii se perindau cu rândul prin faţa microfonului. Oh, those cats! Cum străluceau instrumentele, cum ieşeau sunetele, cum se auzeau încurajările celorlalţi membri din orchestră! Luminile cădeau aşa cum trebuiau să cadă, noi băteam din degete, ciocănelele pianului vorbeau cu bassul, toba, trompeta, trombonul.

Au urmat The Mooch, The Black and Tan Fantasy (cu probabil cel mai jucăuş solo de trompetă a lui Lou Sollof), Harlem Airshaft din 1938 (prezentat de Paul Mercer ca fiind un dancehall indie groove), o demonstraţie de piesă 2 in1 (tot de la Paul am aflat că marelui Duke îi plăcea uneori să cânte câte trei, patru piese fără întrerupere şi fără să sesizezi trecerea dintre acestea). După Caravan (care a început cu un solo antrenant marca Dave Gibson) am trecut la partea mai slow a serii şi aşa a început Sophisticated Lady. Luminile au scăzut în intensitate şi am picotit în visare cu C-Jam Blues (prezentat ca un exerceţiu bun de jazz pentru începători), Satin Doll (dedicate for the lovely ladies in the house) şi Diminuendo and Crescendo in Blue (piesa care l-a făcut din nou popular pe Duke Ellington în 1956).

Am simţit că se apropie finalul după ce ne-am amuzat cu Jack the Bear în interpretarea contrabasistului Hassan Ash-Shakur (“Funny cat, great bass player!???) care ne-a cântat şi binecunoscuta arie a Panterei Roz, dar şi These boots are made for walking (care doar la contrabas sună excelent!). Ultima piesă a fost Cotton Tail, adică “cearta??? dintre cei doi iepuri, o “gâlceavă??? intrumentală între saxofonişti.

That`s all, folks! şi au urmat mulţumirile. Ne-am ridicat în picioare. Nu fluiera nimeni şi parcă nu îndrăzneam să cerem bis datorită respectului pe care-l impuneau cei de pe scenă. Dacă ei au spus că mai au un singur cântec şi asta a fost, păi asta a fost. Ne-au fericit totuşi cu o ultimă piesă, It don`t mean a thing (if you ain`t got that swing), sigur o ştiţi şi voi, a fost reinterpretată în diverse moduri până în zilele noastre.

Au fost două ore în care am zâmbit încontinuu. Două ore în care am mai închis ochii, doar ca să las filmul să curgă. Două ore în care singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: Oare cum ar fi fost să fi trăit în anii de glorie a lui Duke Ellington, în anii jazz-ului pe stradă, în Cotton Club, în anii în care these cats puteau fi ascultaţi pe bandă sau în barurile din New York, Harlem sau New Orleans.

Mulţumesc, Anne-Marie, pentru poveste, chiar m-am plimbat un pic prin New Orleans cu ocazia asta, fiindca am reascultat şi eu câteva dintre piesele marelui Duke!

Sau, aşa cum e la mama lui, Lost Song de la Cat Empire. Unul dintre cântecele care îmi plac la nebunie, necondiţionat de timp sau loc fiindcă reuşeşte să-mi arunce instant un zâmbet pe faţă şi amintirea unor ore mici dar generoase de la malul mării. Inevitabil. Şi mă apucă dorul de… ducă!
A fost la party noaptea trecută (tot la oră mică), nu ştiu cum naibiului, că n-are legătură cu nimic din ceea ce se pusese mai devreme. Mi-a plăcut.

for now I know that things gone past are never to be found again… credeam asta, cred în continuare asta, dar joi seara o întâmplare foarte neaştptată şi nu chiar banală m-a făcut să mă gândesc că nu e mereu chiar aşa cum zice Cântecul Pierdut. Şi poate şi datorită acestui fapt, am avut toată noaptea un zâmbet rânjet pe care n-am fost în stare nicicum să mi-l şterg de pe chip :D (nici n-am vrut, ce-i drept!)