Ştiam de ceva vreme de eveniment şi mi-a fost greu de tot să nu mai spun nimănui, chit că eram mega încântată fiindcă Cirque du Soleil e mai mult decât un spectacol, e o bucurie, un eveniment, un fenomen!

Totuşi, ieri s-a făcut anunţul oficial şi am putut să spun şi eu: Cirque du Soleil vin în România. Spectacolul, unul dintre cele peste 20 de producţii puse în scenă de ei, se numeşte Saltimbanco, e printre cele mai longevive ale trupei şi explorează universul urban din variate unghiuri: oamenii şi relaţiile dintre ei, grupurile, străzile şi chiar zgârie-norii.

Mai multe detalii despre bilete şi show găsiţi pe site-ul orgnizatorului, Events.

Şi pentru că deja nu mai e news prezenţa Cirque du Soleil în România, vreau să mă refer acum la ceva diferit de spectacolele lor, dar tot legat de ei, şi anume la două chestii de branding.

Prima dintre ele, Jukari e un program special de fitness dezvoltat de Cirque du Soleil împreună cu Reebok, şi mi se pare că punctează foarte tare la capitolul branding pentru ambele companii. Iniţiat acum câţiva ani, programul are două variante, Fit to Fly™ şi Fit to Flex™, şi e endorsat de multe vedete internaţionale printre care: Kelly Brooks, Nicole Scherzinger, Mischa Barton, Brooke Burke, Jennie Garth, Molly Sims, Regina King, Maria Menounos, Helena Christensen, Bar Refaeli sau Kim Kardashian.

Fireşte, vorbim de tot ce se poate produce sub auspiciile unui asemenea joint-venture: un set special de exerciţii, DVD-uri, accesorii, articole de sport şi aşa mai departe, şi mi se pare absolut genială ideea acestei asocieri!

A doua chestie brand related este că din toamna lui 2011 Cirque du Soleil au un parteneriat si cu Desigual, brandul de îmbrăcăminte deja destul de nonconformist, cu o colecţie inpirată din designul costumelor de circ. Şi arată bestial!

Despre Cirque du Soleil o să mai tot povestesc printre rânduri fiindcă, dincolo de un spectacol desăvârşit pe care îl oferă publicului, sunt o industrie perfect pusă la punct, până în cele mai mici detalii, după cum o să vedeţi în alte articole. Apropo, ştiaţi că au peste 5000 de angajaţi?! Cinci mii, aham!

Îmi place mult cântecul ăsta, The Quest îi zice, dar până acum nu fusesem curioasă să asociez vreo faţă cu vocea. Rău am făcut! Faţa, dimpreună cu restul interpretului, Bryn Christopher pe numele lui, arată cam aşa:

Yummy! Din păcate, domnul ăsta a scos un album şi după aia nu prea s-a mai auzit mare lucru de el, ceea ce e destul de regretabil acum, când am văzut şi cum arată. Căci despre cum cântă, zic, ştiam deja!

Copilul care aleargă către mare, videoclip nou de la Vama, proaspăt lansat în seara asta în cadrul unui eveniment care nici nu s-a terminat: Concert Vama în Silver Church.

Abia aşteptam să apară, fiindcă ştiam că joacă domnul Rebengiuc, iar regia îi aparţine lui Tudor Chirilă şi mai ştiam şi povestea. Nu am fost deloc dezamăgită, e un videoclip bine făcut, dl. Rebengiuc e minunat iar povestea regelui care redevine copil la malul mării (mare = libertate, ok?) e faină şi ne îndeamnă să nu uităm de vremurile în care noi înşine eram copii, aşa cum spune şi Tudor:

Când suntem copii trăim pur și simplu, nu formulăm întrebări existențiale. Tot ce apare în viața noastră este luat ca atare. Cred că primele întrebări despre fericire sau rostul nostru ca ființe umane apar la sfârșitul copilăriei. Poate odată cu prima iubire, care reprezintă și prima frustrare a vieții noastre de adult. Ușor, ușor, ne afundăm pe străzile vieții, încercând în zadar să surprindem fericirea undeva printr-o intersecție, s-o fixăm acolo ca să ne putem întoarce la ea mereu. Și, odată cu toată căutarea asta, uităm să mai fim copii. Uităm să mai fim fericiți.

Filmările au durat două zile şi au avut loc pe plaja din Corbu şi la Casino Sinaia, costumele poartă semnătura doamnei Doina Levintza, iar producţia aparţine celor de la Libra Film şi Agenţia de Vise, cu ajutor de la Primăria Sinaia. Pe mine m-a dus un pic cu gândul la Marile Speranţe.

De final, mărturisesc faptul că mi-a plăcut la nebunie declaraţia domnului Rebengiuc despre prezenţa sa în acest videoclip: A sosit momentul noilor experiente pentru mine. Minunat!

Pe Francesco Agnello l-am cunoscut la Sibiu, anul trecut, la conferinţa de presă care a precedat spectacolul Warum Warum regizat de Peter Brook. Am fost vrăjită, ca toţi cei prezenţi, de muzica eterică ce venea din instrumentul muzical, un hang. Între timp aveam să aflu istoria instrumentului şi să am bucuria de a asista la două concerte ale lui Francesco.

Mi-a plăcut atât de mult încât am încercat, anul trecut, să fac un concert de hang la Bucureşti. Din păcate, însă, faptul că instrumentul nu e prea cunoscut nu m-a ajutat şi a trebuit să renunţ… pentru o vreme. Zilele acestea, însă, Francesco a venit la Bucureşti pentru un alt proiect artistic şi m-am bucurat foarte tare că a acceptat să petreacă vreo două ore în compania unor oameni frumoşi pe care i-am invitat alături de mine în această seară şi cărora le mulţumesc pentru că m-au creditat când le-am promis o întâmplare pe placul lor. Sper că am şi reuşit să le ofer asta!

Foto via Cristian Şuţu. Mai multe, aici, video aici

Evenimentul – deşi mie nu-mi vine să-i spun aşa, fiincă a fost mai degrabă, vorba lui Francesco, un happening – nu a fost un concert propriu-zis, ci o poveste pe muzică de hang. Francesco ne-a spus, emoţionant, cu modestie şi umor, povestea întâlnirii lui cu teatrul şi, mai apoi, cu hangul, pe o stradă din Avignon, cum a aşteptat multe luni ca să ajungă să aibă propriul său instrument, cum i-a cunoscut pe creatorii hangului, Sabina şi Felix, care azi îi sunt buni prieteni, şi cum aceştia l-au îndemnat să petreacă câteva ore cu mai multe instrumente pentru a şi-l alege pe cel potrivit lui.

Am ascultat, de asemenea, cum i-a cunoscut pe trei dintre cei mai mari regizori de teatru din lume, Peter Brook, Eugenio Barba şi Pippo del Bono (toţi trei prezenţi cu spectacole la FITS!) şi cum un regizor de film l-a auzit într-un concert şi a trimis nenumărate mailuri pentru a da de el şi a-i propune să lucreze ceva pentru coloana sonoră a următorului său film. Pe regizor îl cheamă Pedro Almodovar.

Şi pe urmă a desfăcut hangul din învelişul său şi a început să cânte. Aşa:

Live, sunetul e încă şi mai impresionant, mai amplu, mai profund şi vă doresc mult să aveţi experienţa asta fiindcă este incredibilă, uluitoare, extraordinară!

Şi gata! Acum, daţi-mi voie să reiterez mulţumirile pentru cei care au venit în seara asta,  Cristinei Bazavan pentru tot ajutorul, lui Mimo, care ne-a ajutat să ne înţelegem mai bine cu Francesco, Nicoletei Gavrilă şi gazdelor, The Institute, o cafenea piartistică unde găsiţi cele mai colorate creioane şi super atmosferă îmbogăţită cu cărţi şi reviste de comunicare, publicitate şi marketing, că doar nu degeaba locul ţine de Millenium People!

Nu în ultimul rând, Merci, Francesco!!!

Îmi plac scrisorile, îndeosebi cele scrise pe hârtie. Păstrez acest obicei şi îl exersez, din când în când, cu prietenii mei, fiindcă mi se pare foarte plăcut să deschizi cutia poştală şi să găseşti acolo altceva decât facturi şi reclame, să găseşti gânduri bune trimise de o persoană reală, cineva drag care s-a gândit la tine când a scris, a cumpărat plic şi timbru şi a pus scrisoarea la poştă. E o preocupare demnă de “Obiceiuri sănătoase”.

Într-o măsură sau alta, Internetul şi reţelele sociale ne-au alienat, de prea puţine ori mai scriem scrisori, chiar şi electronice, doar aşa, ca să ne povestim ce mai facem. Stabilim întâlniri, trimitem informaţii, scurt, fără emoţii, şi e păcat. Emoţiile sunt bune, lăsaţi-le în viaţa voastră şi faceţi-le să se întâmple fiindcă ne îmbogăţesc.

Aşa stând lucrurile, când am fost la Comedy Cluj, pentru că ştiam că trebuia să fie şi ea acolo şi, din motive independente de voinţa ei, acest lucru nu a fost posibil, i-am trimis Cristinei Bazavan o scrisoare. I-a plăcut, a publicat-o pe blog. Acum, de la reîntâlnirea cu haita Redescoperă, i-am trimis o alta, si la fel a făcut şi ea de la Mil(l)ano – scriu aşa pentru că ştiu că a fost acolo să facă interviu cu Milla Jovovich. Şi în interviul ăsta am avut ocazia (mulţumeeeesc!) să adresez şi eu două întrebări. Scrisoarea Cristinei şi răspunsurile Millei pentru mine, mai jos:

Draga Ruxa,

Aici vine si raspunsul la prima ta intrebare “In care dintre personajele jucate de tine te regasesti cel mai bine”…

“Eu sunt fetiscana, imi plac comediile romantice, dar imi place mult si miscarea fizica. Sunt bucuroasa ca Hollywood-ul ma place tragind cu pistolul, Resident Evil a ajuns o franciza foarte mare, cu jocuri pe computer si lucram deja la seria 3, iar asta e un lucru important pentru mine. Dar imi place, cum iti spuneam, sa fac si filme care chiar daca nu ajung in cinematografe si sunt lansate doar pe dvd, imi dau voie mie sa fiu si altcineva, o femeiusca. Sa cauti Dirty Girl care e povestea a doua adolescente

si Faces in the Crowd, unde e un rol de compozitie.

Ambele se lanseaza pe DVD in toamna asta”

Cind am intrebat-o “Ce ar alege intre credinta si iubire pentru salvarea lumii” ( a doua ta intrebare), a inceput sa rida putin incurcata si, uitindu-se la calendarul Campari pe care scria “It’s the end of the world, baby” a spus:” Amindoua inseamna dragoste. Amindoua, plus bucuria. Daca tot vine sfirsitul lumii, let’s have some fun till the end!”

Ascultaţi aici. Primele versuri, puteţi sări peste restul, că la primele versuri ne oprim în seara asta

“Dacă azi ai cumpăra un cerb, fără frunze n-aş veni la tine”, da?

Ei bine, mi se pare cea mai bună abordare. Ideală! Adică dacă cineva îşi cumpără un cerb cea mai firească şi normală reacţie e să te duci cu nişte frunze în vizită. Nu să întrebi Da’ ce faci tu cu un cerb la etajul şase?

Îmi agăt fularele colorate pe coarnele lui, poftim! Ne jucăm baba-oarba şi, în pauze, îmi predă zoologie. Ne uităm împreună la Bambi, partea întâi şi partea a doua. Mă ajută să redecorez prin casă. Whatever! E un cerb, na! Probabil s-ar uit toată ziua la Animal Planet.

Ideea e să-i iei pe ei din jur așa cum sunt. Nu e aşa o nebunie să ai un cerb sau să faci alte lucruri… diferit. Așa că dacă ne cumpărăm un cerb, în loc de valuri de întrebări şi precipitaţii cu explicaţii, să ne aducă naibii nişte frunze. Iarbă (inclusiv proaspăt culeasă) e şi mai bine, am auzit că le place cerbilor.

Pe când era lupul căţel, eu purtam ghiozdan iar politica autohtonă avea doar papion sau miros de trandafiri, în orice discotecă răsunau SNAP şi Technotronic iar pingelele aveau viaţă grea, fiincă dansul era, în fapt, o săritură bâţâită nesfărşită. Şi, mamă, ce mai dansam!

M-am întors în timp, în acel timp, aseară, la Fratelli Club, odată cu aniversarea zilei de naştere a bunului domnu JD, pentru prieteni, şi Jack Daniel’s pentru cei mai puţin degustaţi la compania bătrânului domn. Nu sunt un fan spirtoase şi, dacă e să fie, prefer Jagger cu lămâie (blasfemie!) sau calvados, dar domnul Jack are ceva special, totuşi, iar varianta Honey… well, deja vorbim despre preferinţe serioase aici!

Habar n-am ce se cânta acum 160 de ani, probabil că hiturile vremii erau interpretate la vreo pianină răguşită de prin saloon-urile americane. Aseară, însă, s-a cântat muzică din anii ’90, şi nu oricum, ci live, cu SNAP, Technotronic, Joey B. Ellis, Haddaway, C&C Music Factory, Turbo B şi Coolio. Ei au cântat, la fel, serios!, chiar la fel ca atunci când îi ascultam pe casete, iar noi am dansat tot ca atunci. Mă rog, cei care atunci dansam, că în gaşca de aseară erau şi unii care abia învăţau să meargă acu’ 20 de ani :D

A fost una dintre cele mai tari petreceri chiar dacă antibioticele luate pentru dintele netrebnic nu doar că nu m-au vindecat dar nici nu m-au lăsat să consum din licoarea aniversată! Aproape toţi artiştii meseriaşi de care spuneam mai sus sunt pe scenă şi în seara asta, tot la Fratelli, aşa că dacă n-aveţi alte planuri dar aveţi nostalgii şi, mai ales, îl apreciaţi pe Mr. Jack, go, go, go (and Like)! Şi beţi şi pentru mine un păhărel :)

PS Consumaţi responsabil, da? Sau iresponsabil, ok, dar nu vă urcaţi la volan după aia!

În seara asta am fost să văd Romeo şi Julieta, coregrafia fiind semnată de Thierry Malandain pe partitura lui Berlioz şi nu cea a lui Prokofiev, favorita mea.

Acum câteva zile, tot în cadrul Festivalului Enescu, am văzut Magifique, în regia aceluiaşi Malandain care e un fel de… neoclasic al dansului. Piruete, plie-uri, dar fără poante. Mi-a plăcut Magifique şi eram deja curioasă de punerea în scenă a celebrei poveşti. Ei bine…

N-aş putea spune că abordarea nu e curajoasă: sunt nouă Juliete şi nouă Romeo care mor, dar şi doi solişti care dansează restul poveştii. Decorul e minimalist, Malandain părând să aibă o aplecare către cutiile metalice care, în acest spectacol, pot deveni, pe rând, mormânt, pat sau cufăr cu costume.

Una peste alta, nu e câtuşi de puţin un spectacol rău, ba chiar dimpotrivă! Eu, însă, am o oareşce inerţie conservatoare, admit! În apărarea mea, o să spun doar că am văzut spectacole de dans destul de avangardiste şi mi-au plăcut foarte mult. Totuşi, pentru mine Romeo şi Julieta trebuie să fie mai dramatic (citeşte “puternic”) decât a fost spectacolul lui Malandain, însă nu de nouă ori mai dramatic decât a intenţionat Shakespeare însuşi să fie.

I got it, vorbim despre dimensiunea universală a iubirii, dar, de dragul poveştii, aş fi preferat mai mult lirism iar la final, după ce protagoniştii mor, din punctul meu de vedere nu mai urmează nimic. Au murit, sunt împreună, la revedere, mulţumim că aţi venit la spectacolul nostru, asta e cortina!

La Maladain, însă, după moartea celor doi (sau a celor 18, dacă e să fim matematici), dansatorii se ridică şi mai dansează un pic. Triumful iubirii asupra morţii. Nu pleci trist ci optimist, ca după un foc de artificii (magistral realizat, vedeţi mai jos):

PS Am citit alte cronici: se folosesc doar superlative deci e posibil să fi avut eu o zi proastă. Foarte posibil.

PPS Mulţumesc, L.!

Clujul, brandurile şi ziua de ieri m-au ţinut departe de Pina şi am reuşit să văd filmul abia în seara asta, cu o nerăbdare ce nu-mi este caracteristică. Presimţeam, pasămite, emoţii.

Deşi iniţial plănuisem să merg cu o prietenă, până la urma am fost singură şi, cumva, mă bucur că a ieşit aşa. Cu floricelele – plăcerea mea vinovată când merg la film – şi cu apa plată, hai în sală. Am fost un pic dezamăgită că e în germană, aş fi preferat să mă uit şi să ascult, fără să trebuiască să şi citesc, dar e ok, chiar şi aşa, pentru că nu se vorbeşte prea mult. Se dansează dar, de fapt, dansul ăsta e, cum să spun?, cuvântul în sine, ceea ce evocă, e departe de ceea ce a fost pe ecran şi aş da orice să văd live unul din spectacole.

Nu. De fapt, aş da orice să le văd pe toate, inclusiv momentele filmate în altă parte decât într-o sală!

Am în minte cel puţin trei drafturi pentru Pina că mi se înghesuie cuvinte şi senzaţii în minte, exploziv, breathtaking ar putea fi o descriere şi nu ştiu dacă să povestesc ce am simţit eu sau cum e filmul. Că filmul e dans, cum spuneam, dar e mult mai mult de-atât. Deci nu ştiu ce-o să iasă din textul ăsta dar am decis deja că nu modific nimic!

Pina a inventat ceaa ce numim astăzi teatru-dans. Tot ce am văzut la Sibiu (mai puţin spectacolul lui Claire Cunnigham) şi Noche Bach de săptămâna trecută au ceva din geniul şi firescul acestei creatoare de expresie prin mişcare. De altfel, Gigi Căciuleanu spune că e influenţat de Pina (au lucrat împreună) în sensul că încearcă să nu facă ce face ea. Complicat, cred, fiindcă mie ce-am văzut în seara asta mi s-a părut expresia supremă a mişcării, a dansului.

Mişcările de teatru-dans sunt repetitive, dramatice, fracturate şi totuşi au o poezie şi muzică proprie ce trec dincolo de ecran, odată cu fluturarea unei fuste ample de mătase ori prin picăturile de apă. E durere şi e bucurie în dansurile Pinei Bausch, ambele atât de profunde că nu poţi să nu le simţi chiar şi prin intermediul unui ecran (3D ajută din punctul ăsta de vedere, să nu-l vedeţi altfel!), iar filmul e magistral montat, alternând scenele din interior cu cele de exterior şi cu declaraţiile celor din trupa de dans cu care a lucrat coregrafa. Fiecare are ceva de spus, dar simţi că omagiul adus maestrei se face tot prin dans, ca o desăvârşire, ca o prelungire a vorbelor.

În fapt, Pina nu e 3D, e  mai mult: e vânt, că-l simţi, e culoare, e miros, miros de pâmânt şi de frunze de toamnă, e tactil, odată cu picăturile de apă şi şocul unei femei care alunecă din şi în braţele unui bărbat, lemn peste lemn şi piele udă peste piele udă.

La final mi-au dat lacrimile, atât sunt de puternice senzaţiile date de film. Lângă mine, pe scaunul alăturat, cutia cu floricele era aproape neatinsă. Nu ştiu când am pus-o acolo.

Sunt conştientă că unora s-ar putea să nu vă placă pentru că, de fapt, Pina nu e un film. E o poveste, una din care eşti sau nu. Totuşi, în cazul fericit în care sunteţi din povestea asta, fie că ştiţi sau nu, mergeţi să vedeţi Pina.

Eu ştiu sigur că mă duc să-l revăd, o premieră absolută în istoria mea de cinefilă.

Am văzut aseară Noche Bach, spectacol de dans cu coregrafia semnată Gigi Căciuleanu şi mi-a plăcut tare mult. Nu pentru că aş fi un fan Bach, că nu sunt, cu excepţia Fugilor şi a altor câteva bucăţi, dar pentru că, dn nou, mintea mea care are nevoie de disciplină dar şi de ceva artistic a fost satisfăcută cu o doză serioasă din ambele.

Coregrafia este matematică, dacă pot spune aşa, inspirată din şirul numerelor lui Fibonacci şi de cifra opt care, doar un pic culcată, se transformă în infinit:

Iar “Optul” cu ale sale două zerouri suprapuse
atat de mult-echilibratul Opt
dacă în loc să-l fi înmulţit cu el însuşi
l-am fi culcat de la început la orizontală
am fi putut oare înţelege mai lesne infinitul?

Da, mi-a plăcut, şi mi-a plăcut mult, dar nu asta e ceea ce m-a impresionat ci felul în care un ansamblu (în cazul ăsta El Banch, Compania Naţională de Balet din Chile) ajunge să funcţioneze perfect, ca un tot unitar. Nu e vorba neapărat de mişcările sincron, că din punctul ăsta de vedere am văzut şi elemente executate mai bine decât aseară, e vorba de încredere.

În partea a doua, Cantico, dansatorii se întrepătrund, precum iţele unei ţesături, mergând cu spatele din faţă şi din laterale. Trec milimetric unii pe lângă alţii, fără să se atingă totuşi. Ştiu că e şi un aspect ce ţine de nenumăratele repetiţii, de locul şi disciplina desăvârşită a fiecăruia, dar mie tot mi s-a părut special. De asemenea, una dintre balerine, aşezată pe umerii colegilor, se aruncă în spate, fără să se uite, deci, pentru a fi prinsă de alţi dansatori. Mişcarea în sine nu e mare lucru, dar ideea de a te arunca în gol cu conştiinţa faptul că cineva e acolo şi te prinde pentru ca spectacolul să continue fără nici o ezitare, m-a sedus.

Momentul meu preferat a fost, însă, o altă demonstraţie de încredere şi de echilibru în dansul cuplului Kana Nakao şi Cesar Sepulveda, absolut spectaculoasă!

Nu mai e, deja! vorba doar de dans. E vorba de mult mai mult, de echilibru, de încredere, de o pregătire fizică excepţională, despre a-ţi cunoaşte propriul corp şi matematica lui. Mi-nu-nat!

Noche Bach face parte din seria Întâlnirile JTI şi puteţi vedea spectacolul şi la Sibiu, pe 7 septembrie, la Cluj, pe 9 septembrie, şi la Timişoara, pe 11 septembrie. Dacă mai găsiţi bilete, nu e de ratat!