July 25

Tabăra SMS BIZ: Those summer nights!

Vineri am ratat trezirea de la 6, aşa că bagajul a fost făcut pe foarte repede înainte sistemul folosit fiind “umblă chiaună prin casă şi pune în troller ce-ţi pică în mână şi crezi c-ar fi util”. E prima dată când reuşesc să nu uit ceva acasă, dar nu recomand să faceţi ca mine.

Diferenţa de vreo 15 grade fată de Capitală a fost mai mult decât binevenită, iar gazdele de la hotel Bucegi Porţile Regatului şi vila Allegria (unde am stat eu) au fost de nota 10 cu felicitări! Mi-au dat până şi-o geacă mai serioasă care a preîntâmpinat dârdâielile!

În fine, încet-încet, ne-am adunat toţi, organizatori, participanţi, agenţii, bloggeri de top, companii, şi, după masa de prânz, au urmat prezentările unde am spus, fiecare, cine şi de ce suntem acolo. În contexte din astea eu sunt şi blogger şi om care face campanii, inclusiv online, aşa că am fost de două ori mai atentă la ce s-a vorbit.

Am reţinut cel mai bun răspuns pe care îl poţi da la întrebarea “Ce ROI am eu când investesc în Social Media?”, adică: “Dar la telefonul mobil ce ROI ai?” (Victor Kapra), şi mi se pare best of din seria explicaţiilor şi argumentelor. La fel de convingător (pentru cine ştie cât de cât ce şi cum) este că a nu fi prezent (companie)  în SM e ca şi cum ai avea – vrei nu vrei – un canal important de comunicare pe care nu îl controlezi. Cine-şi permite aşa ceva?!

Râsete, voie bună, mai o înţepătură pe ici, pe colo, discuţii de voie. Şi a urmat seara, în care organizatorii s-au întrecut pe sine, cu mai multe grade în sticle decât în atmosferă, cu foc de tabără ca la carte, batal proţăpit şi carnuri la grătar, cu palinca de Sălaj via Groparu, cu karaoke, frate!, cu #bauau şi cu chitară marca Tecueanu!

Găsiţi filmuleţe, video şi poze via Manafu care le-a strâns pe toate (mai treceţi, c-o să facă updates, n-am scris chiar toţi), dar vă spun cinstit că sunt doar o palidă redare a atmosferei din prima seară de #bizsmscamp. Pentru că spaţiul era rotund (!), am stat în cerc şi nimeni nu s-a strâns pe la colţuri, nu s-au făcut bisericuţe, a fost o circulaţie liberă a participanţilor în natură (la propriu!) şi s-a râs mult. După caz, gheaţa a fost spartă, topită sau băută, şi asta s-a simţit: toată lumea a fost foarte relaxată. Aşa de relaxată încât s-a stat în jurul focului până la ore mici din noapte, exact aşa cum făceam pe vremuri în tabere.

A doua zi la conferinţa… E, dar despre asta vorbim într-un episod viitor, că tre să fug la o întâlnire! :p

July 21

Folk You, de la poezie la circ (III)

Am început, acum câteva zile (1, 2), un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2009 – copacii fără pădure

În 2009 Folk You n-a mai fost “al meu” şi nici eu a Jurnalului. Lucram deja în alt trust media dar n-am putut sta deoparte când a fost vremea festivalului, aşa că m-am dus la Vamă. Cu emoţii, cu nostalgii. Am regăsit o parte din echipa cu care lucrasem, un festival de amploare, dar în culise atmosfera era diferită. Nu ştiu cum şi de ce, pur şi simplu era diferită. M-am întristat să constat lucrul ăsta, cu atât mai puţin s-o aud de la alţii.

Pe scena de la Vamă au urcat, atunci, cei de la Iris, primul concert, dacă nu mă înşel, după operaţia lui Cristi. N-a fost rău, îmi place Iris şi publicul i-a primit foarte bine, dar deja, pentru mine, tobele – altele decât ale ZAN-ului Biţulescu – erau prea mult pe scena Folk You. Prima dată pentru Iris şi ultima dată pe o scenă – cel puţin pe Pământ, sigur cântă în ceruri – pentru Tatiana Stepa, care a făcut un efort considerabil să se urce pe scenă şi să cânte. Nu peste mult timp avea să se stingă..

2010 – Mişcarea de rezistenţă

În 2010 n-am fost fiindcă am avut de ales între Faithless, Pink Martini şi festivalul din Vamă. De fapt, nici n-am avut de ales, Faithless e printre trupele mele favorite din toate timpurile, sunt un fan declarat Maxi Jazz, aşa că nici nu s-a pus problema alegerii. Dar am văzut, seară de seară, Folk You live la Antena 2.

Nu mai rămăsese aproape nimic din ideea de om şi chitară pe o scenă… Luna, marea, stelele făceau deja figuraţie, iar cortiştii din Vamă au fost nevoiţi să-şi mute locuinţele temporare pentru a face loc scenei. Folk You devenise deja Mişcarea de Rezistenţă, un concept de marketing (cu toate că, sunt mai mult decât sigură, MT este pe bune un rebel şi un idealist).

2011 cu Guess Who, Zdob şi Zdub, Holograf, Puya

Au fost incredibil de multe voci care au spus că anul ăsta Folk You e un bâlci. Nu simt neapărat nevoia să mă alătur criticilor, dar pentru cineva care ştie festivalul de când era mic, schimbările în ceea ce priveşte artiştii prezenţi pe scenă în acest an sunt cel puţin discutabile.

Înţeleg că a crescut, că s-a schimbat, că a evoluat, dar pentru mine FY a fost şi va rămâne cântarea simplă de pe plajă. Poate e un concept perimat, poate am rămas prea puţini care să fim tributari acestui gen de eveniment. Cu toate acestea, însă, când văd Guess Who şi Puya în “distribuţie” parcă ceva nu se leagă, parcă ceva nu e-n regulă.

Admir, totuşi, faptul că festivalul continuă să existe. Într-o perioadă de criză, cu bugete care sunt cum sunt şi cu un concept eminamente diferit faţă de cel original, Folk You rămâne o constantă în peisajul muzical live autohton. Dar parcă nu mai e Folk You “Florian Pittiş” ci, mai degrabă şi aproape exclusiv, Mişcare de Rezistenţă. Altă mâncare de peşte. Personal, aş fi preferat o seară de Folk You în cadrul festivalului Mişcarea de Rezistenţă. (Măcar) Una ca pe vremuri…

(uite, Iubi, de asta ziceam!)

Nu mă duc, mai ales pentru că am deja altceva în agendă pentru weekendul ăsta, dar şi pentru că nu mai e ce-a fost. Nu că nu mi-ar plăcea cei mai mulţi dintre cei aflaţi pe afiş. Dar nu la Folk You, îmi pare rău.

Asta a fost o scurtă istorie a unui festival iubit la care am muncit mult şi cu mult drag. Poate că ar trebui să existe aici şi o listă cu oamenii fără de care nu s-ar fi povestit dar ar fi prea lungă. E suficient să spun că le sunt extrem de recunoscătoare pentru că au acceptat să ne ajute în toţi aceşti ani. Nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare pentru că am fost parte din ceva atât de special.

Şi, cine ştie, poate la anul ne-om revedea prin preajma scenei… :)

July 20

Folk You, de la poezie la circ! (II)

Am început, acum câteva zile, un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2007, fără Moţu. Sfârşitul nu-i aici.

În vara lui 2007 Moţu s-a dus să cânte în alte zări, dar Festivalul a continuat: Folk You în memoriam Florian Pittiş. Am organizat evenimentul doar în Vamă, fiindcă, stabilisem, nu fără greutate, că acolo e casa lui. Pe scenă, în toate cele trei zile, a fost un scaun gol, iar pe marginea scenei, între public şi artişti, au ars lumânări. A fost, cred, cea mai emoţionantă ediţie. S-a cântat până la ore mici din noapte şi, în fiecare seară, după concerte, mica mea echipă a curăţat plaja. Nimeni nu a avut voie să se sustragă acestei activităţi.

Au venit, la întâlnirea cu publicul, artişti consacraţi ai genului, cei mai îndrăgiţi. Îi regăsiţi, pe majoritatea, cu emoţii cu tot, pe compilaţia Folk You, apărută un an mai târziu şi, pentru a cărei realizare, am trecut prin multe peripeţii birocratice cu TVR-ul.

Nici anul ăsta n-a fost lipsit de peripeţii, care mai de care mai puţin amuzante, de data asta. Festivalul a ieşit bine, public mult şi frumos, vreme bună, care ne-a iertat de ploaie.

2008 – Dincolo de orice Vamă

“Ştiţi cum e cînd, cu cîteva zile înainte de Crăciun, te trezeşti că, ah, iar au venit Sărbătorile de iarnă şi ai uitat să te pregăteşti pentru că ai fost pre(a)ocupat de viaţa de zi cu zi? Cam aşa se întîmplă şi cu FolkYou! Deşi ştim, de la an la an, şi că mai urmează şi cînd o să fie, exact, abia cînd perioada cu pricina se apropie intrăm cu adevărat în febra pregătirilor. Sînt foarte multe de făcut şi foarte puţini spiriduşi pentru un festival care durează trei zile!” – aşa scriam în editorialul de acum trei ani, şi aşa a şi fost. N-am ştiut/crezut că ne iese FY fiindcă… deh, grele, nene, cu bugetul. Dar a ieşit. A fost prima ediţie cu scenotehnică realizată de Stage Expert – impecabili, de altfel, dar a fost şi prima ediţie în care distanţa între artişti şi public s-a mărit considerabil.  Scena era înaltă, nu doar un podium, pe nisip, luminile mai multe, şi parcă atmosfera de poveste se destrăma încet, ca o urmă de paşi pierduţi pe nisip…

 

Credit foto: © Diman Oshchepkov | Dreamstime.com

Ca de obicei, însă, publicul a fost la înălţime. La final de festival, m-am urcat pe treptele ce duceau pe scenă şi am rămas minute întregi, cu lacrimi de emoţie, plină de admiraţie şi drag pentru miile de oameni care au stat, în medie, câte şase-şapte ore pe seară să asculte, să cânte să se bucure de muzică. A fost, din câte ştiu de la alţii şi am simţit şi eu, ultima ediţie în spiritul consacrat.

Ştiu că a fost şi ambiţia mea să-l fac cel mai mare festival şi ştiu că am reuşit asta. Totuşi, îmi pare nespus de rău acum că nu m-am opus mai mult creşterii lui în termeni de amploare, scenotehnică şi “meniu” artistic. Ar fi trebuit să ştiu mai bine: fericirea e un lucru mărunt, iar FY trebuia să rămână pe o scenă mică: un om şi chitara lui. Poate greşesc, poate nu, poate sunt doar tributară atâtor ani de concerte şi de prietenie cu mulţi dintre artiştii genului.

Mâine termin acest serial. Tot mâine începe, în Vamă, a şaptea ediţie a Festivalului. Nu mă duc.

July 18

Lecţii de fericire peste vreme

Aş vrea să fie un text cu parfum subtil, dulce, de violetă şi sărat, de mare, ca o batista cu dantelă veche, fină şi preţioasă. Chiar dacă nu e aşa, consideraţi-l ca atare. Mi-a luat două zile să-l pot scrie.

***

Sâmbătă am fost la casa lui Darly, pentru prima dată de când nu mai e. M-am dus singură, ca la o întâlnire de taină cu un om drag şi preţios, cineva care ţi-a predat una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Nu a fost uşor să fiu acolo, în curtea şi în casa indisolubil legate de ea, ştiind că n-o să-mi iasă în întâmpinarea: Vai, Ruxăndrel, ce bine c-ai venit, m-am tot gândit la tine, fericita mamii!

Am făcut ordine, aruncând fără milă o grămadă de lucruri mai degrabă uitate decât pastrate şi am găsit o mulţime de fotografii vechi ca vremea şi multe, multe scrisori şi cărţi poştale. Cred că n-a aruncat nimic din toată corespondenţa primită de ea vreodată. Am găsit chiar şi vederile pe care i le-am trimis din tabere şi excursii. Într-una, nu mai ştiu de unde, îi scriam la PS să le transmită salutări celor doi căţei din curte, Moja şi Ţombi. M-a asigurat, atunci, că a făcut acest lucru cu seriozitatea cu care ar fi salutat o vecină. Era foarte politicoasă. Deh, educaţie de pension! Am plâns şi am râs deopotrivă cu aceste amintiri.

De departe, cel mai preţios obiect este un fel de jurnal-oracol, în care am găsit însemnările lui Darly de când avea 17-18 ani şi era internă la Institutul de domnişoare C. Moteanu, şcoală scumpă şi de elită în Bucureştii anilor ’30. Nu doar ale ei ci şi ale unora dintre colege, care îi scriau, cu o caligrafie desăvârşită, gândurile şi amintirile lor. Am recunoscut acolo numele a două prietene cu care ştiu că a păstrat legătura toată viaţa!

(asta îi scria în caiet o colegă, Clio. Câte taine şi zâmbete…)

Una dintre ele, Lya, i-a fost cea mai bună prietenă şi, deşi a plecat în Germania, au continuat să corespondeze. Sute de scrisori care începeau cu “Draga şi scumpa mea prietenă”. O prietenie de mai bine de 70 de ani!

N-am apucat să le citesc pe toate, dar caietul l-am citit din scoarţă în scoarţă. E uşor straniu cum bunică-mea, ca şi mine, iubea Balcicul şi marea ( n-am ştiu asta niciodată până acum) şi cum scria idei pe care şi eu, muuuulţi ani mai târziu, le-am scris în caietele mele.

Marea, căci ea îţi dă toate momentele potrivite pentru suflet – când caldă, liniştită, când furioasă, când elegantă, îmbrăcată cu mii de culori, ca un suflet cu iluzii. Marea îţi dă senzaţia infinitului, pe malul ei uiţi că trăieşti cu oameni şi te găseşti în lumini noi care te provoacă.

E o minune cum, chiar şi după ce nu mai e, am senzaţia că îmi aminteşte, blând, ce contează cu adevărat şi îi sunt – mereu am să-i fiu – extrem de recunoscătoare pentru asta!

July 17

Furtuna perfectă vine când o aştepţi

Îmi plac furtunile. Îmi place la nebunie eliberarea de după o zi noroasă şi apăsătoare, e… orgasmic! Nu ştiu dacă e vorba de apă (totuşi sunt o zodie de apă) sau de libertate, de intensitate, de tunete şi fulgere, dar… îmi plac la nebunie furtunile de vară! Cu cât mai violente, cu atât mai bine!

Aşteptam ploaia asta de vreo zece zile şi nici dacă aş fi programat-o eu nu putea veni mai bine decât la finele unei duminici de tihnă, alinturi şi amintiri.Şi, chiar dacă acum s-a liniştit, intro-ul din piesa de mai jos rămâne o coloană sonoră foarte potrivită. Perfect ar fi fost Polykandriotis şi buzukiul lui cântândal 5-lea dans ungar al lui Brahms, da’ nu găsesc nicăieri pe net înregistrarea şi ar trebui să răscolesc prea mult prin CD-urile cu mp3-uri după el Altă dată!

July 12

Prin Sibiul Meu şi-al lor. Vineri.

După un weekend care era să devină incendiar, la propriu, cum ar veni, să-mi ia foc iPad-ul de nu, de la gradele Celsius şi alealalte… cum să le zic, gradele lui Bachus, na!, un concert de numa’ şi o zi cu multă treabă, iaca, poftim, cele câteva gânduri de le-am putut aduna de după, peste şi pentru Sibiu. Prima parte, numai, al’fel ar fi un post prea lung.

Cum zice şi Brylu, tata şi mama frumoasei adunări (unchi şi mătuşă i-a fost Tudor), era greu să mă facă cineva să văd Sibiul (şi) cu alţi ochi, ăia de turist care cască gura şi obiectivul camerei la fiecare două secunde! Greu, chiar aşa, dar nu imposibil, fiindcă s-a produs. Nu cu căscatul gurii, da’ lucruri intereante tot am aflat! Cu siguranţă, însă, e şi meritul găştii faine cu care am fost în această aventură, căci dacă n-ar fi fost, probabil că nici nu s-ar fi povestit.

Am început de vineri, echipa Daminescu în formulă completă: Miruna, Chinezu, Auraş, WW-ul de la Autonom şi cu mine. Şi, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus echipa Daminescu. Nu Fuego, deşi era cât pe ce! Chinezu e responsabil pentru faza asta, cu CD-urile lui cu tot – şi nu te uit că n-aveai ASIA, mă! :)

Ajuns-am patru din Bucureşti, şi mai urmau să vină d-alde Hoinaru, Alina Constantinescu, Gogu Kaizer, Toma şi Claudia, dar şi de la Baia Mare, dom’ Gaben şi doamna sa, Denisa de la Hunedoara, de la Timişoara: Andrei Crivăţ, Nebuloasa, Cristi Sitov şi Ale Palconi şi, în fine, de la Cluj: Liviu “Stimaţi invitaţi” Alexa, Groparul cu “nievasta” şi Gropărelul (awwwww, cât îi de scump!) şi, normal, inevitabil şi inspirat, TVdece-ii #Florica/Alina şi #Zicu/Dragoş/#Crengutz – şi sper că n-am ratat pe careva!

Atât înainte cât şi după ce s-a adunat întreaga gaşcă, plus gazdele Brylu şi Tudor, am văzut câteva atracţii turistice prezentate frumos fie pe platouri, însoţite de ceapă roşie, fie în formulă nefiltrată, ba la Hermania, ba la Cafe Wien, unde am şi fost pătrunşi de un spir(i)t aşa de patriotic încât am cântat imnul. De câteva ori, cu lacrimi în ochi, lacrimi de râs. Şi, ca să fie treaba pe plus, am băgat şi un colind tradiţional nemţesc fiindcă, deh, eram într-un Stadt nu în orice oraş! Admiraţia celor de la mesele alăturate a depăşit orice limită, sunt convinsă de asta, ba am avut şi followers!

După asta am dansat un pic în Oldies, unii dintre noi, că alţii, mai ales şoferii, au avut o şustă cu Moş Ene. Tot la somn am ajuns şi noi, colega de cameră Miruna şi cu mine, dar ceva mai încolo, pe la o oră mititică, în camera răcoroasă şi elegantă de la Levoslav House – patru stele pe bune!

Pozele cu oamenii frumoşi :)

Restul poveştii, data viitoare. Şi acum, sponsorii!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură a Municipiului Sibiu. Alături de aceste instituţii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter şi Autonom. Sprijină această acţiune şi restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal

July 8

Un’ doi cha cha cha

Am chiulit data trecută la lecţiile de dans, ştiu, dar a fost un motiv special. Nu sunt mândră de mine, mai ales că, în lipsa mea, fetele au mai făcut o tură de salsa, parcă şi mai caliente decât atunci când am fost şi eu. Mi-a arătat (The) Anne Marie paşii, dar… E greu la dans cu paşii mici! :)

Oricum, ieri mi-am tocit pingelele pe ritmuri de cha cha cha şi, deşi mai rapid şi, deci, mai istovitor, dansul ăsta a fost cel mai pe placul meu de până acum. Poate şi pentru că, după ce am văzut, vinerea trecută, nişte dansatori (mult) mai învăţaţi decât mine, acum parcă seamănă ce-am făcut eu cu ce făceau ei. Lasă figurile add-on, că până acolo mai am muuuult!

După ce-am plecat de la ora de dans, veselă nevoie mare!, m-am trezit că ţopăi pe stradă în acelaşi pas din sală, numărând mai în gând mai cu voce tare un’ doi cha cha cha. Şi, mă rog, mi-am luat un ventilator, dar asta e deja altă poveste :)

Thx, Nico & Co!

July 4

Bestfest Summer Camp şi Mika

Deşi am avut abonament, n-am putut merge decât sâmbătă la Bestfest, aşa că am văzut doar Mika. Ah, da, şi Asian Dub Fundation, un soi de electric jungle cu influenţe punk (sau aşa ceva!) care nu se auzeau, totuşi, deloc rău.

Câteva vorbe despre Summer Camp-ul organizat în Tunari: un perimetru generos, cu tot soiul de atracţii şi variante de petrecere a timpului, de la parc de distracţii clasice, cu carusel şi maşinuţe buşitoare (da, fireşte că m-am dat, şi încă de vreo câteva ori!!!), cu magazine găzduite prin corturi mai mari sau mai mici, cu teren de baschet (poate erau şi de altele, dar eu pe ăsta l-am văzut), cu Expirat (acelaşi ca în Vamă, da), cu mici şi bere (eu fără alcool), mâcare libaneză şi clătite, cu disco şi cort jaggermeister, cu fete de la Camel care nu m-au câştigat de clientă (sorry, ramân la “cuiele” mele!), cu hărmălaie, bloggeri, alţi cunoscuţi şi localnici mulţi, că au avut acces gratuit – super mişcare emagic şi Primăria, apropo!

Mika fu mişto tare, fix cum mă aşteptam, un concert pozitiv, vesel, care a încălzit mulţimea, în ciuda faptului că se cam lăsase răcoarea în Summer Camp, că, deh!, era un pic trecut de miezul nopţii când artistul s-a urcat pe scenă. O oră şi 20 de minute, atât a durat concertul lui, timp în care am prestat la unison cu cei din jurul nostru… Mai de voie, mai de nevoie, fiincă ne-am aşezat la vreo 10 metri de scenă :)

Preferatele mele, live, au fost Happy Ending şi Rain, poate şi pentru că acolo toată lumea părea să ştie versurile şi s-a cântat mai mult. Au fost toate piesele cunoscute, atât de pe Life in Cartoon Motion cât şi de pe The Boy Who Knew Too Much, cu Lollypop la bis. Am plecat tropăind vesel de la concert şi poate că aş fi întreprins chiar şi pasul ştrengarului dacă n-ar fi fost, totuşi, teren accidentat!

Una peste alta, a fost mişto la Bestfest. Mi-ar fi plăcut mai multă lumină la toalete şi un lineup mai zdravăn, aşa cum a fost în anii trecuţi la acelaşi festival, dar sper că pentru ediţiile viitoare Laura & Co se vor descurca mai bine din punctul ăsta de vedere.

În altă ordine de idei, prin blogosferă şi presă nu prea am auzit mare lucuru de Rock the City, doar câteva articole rătăcite pe ici şi pe colo. Mă rog, poate că a fost şi de la promovarea destul de slăbuţă. Mi-ar fi plăcut să nu se suprapună, totuşi, asta ca să nu spun şi de Jamiroquai, la Mamaia, în fix acelaşi weekend. Hai, că nu sunt aşa mulţi organizatori importanţi de spectacole pe la noi. Nu ne vorbim şi noi mai din timp, ce ziceţi?! Nu de alta, dar aceeaşi mulţime de plătitori de bilete împărţită la mai multe evenimente în acealaşi timp nu are cum să fie ok pentru nimeni. Numa’ zic…

June 25

La vida es un carnaval!

Încă o lecţie de dans, încă o experienţă – a mi me gusta bailar! Salsa a fost de data asta şi, spre deosebire de lecţia de vals, acum am avut încălţări (mai) potrivite pentru dans decât papucii de data trecută! Şi a fost numai bine, fiindcă salsa e un dans rapid, alert şi… mai istovitor decât valsul!

Deşi paşii mi-au făcut ceva probleme, că nu pricepeam exact unde intră bătăile alea în ritm, pe numărat şi pe muzică, mi-a plăcut mai mult, e mai în stilul meu, aşa, mai vesel, mai alert! Şi tot mă întreb de unde naiba găseşte Bursucu atâta răbdare pentru a ne îndrepta stângăciile, fraaaate! Candid camera video în sala noastră ar face furori pe net! :))

Un pic de istorie. Salsa e un dans sincretic, o combinaţie între stilurle africane şi cel european (spaniol) şi, aşa cum e acum, are o istorie de vreo sută de ani… Doar imaginaţi-vă cum încercau demoazelele de-acum un secol să imite el ritmo caliente! Ritmul muzical optim pentru salsa e între 160 şi 220 beats per minute – acum înţelegeţi de ce e greu? – şi s-au dezvoltat deja câteva stiluri de salsa, majoritatea în pereche, mai puţin suelta, care e mai de bâţâială, aşa!

Cu excepţia Andrei, care a mai luat nişte lecţii şi se mişcă suuuuper bine, noi, celelalte, cred că am inventat un nou stil, salsa 2.0! Dar, oricum ar fi, ce ziceam data trecută despre rigoare şi disciplină rămâne în picioare, şi ăsta e şi motivul pentru care sunt tentată să mai fac lecţii şi după ce se termină campania pentru Gillette Venus.

Până atunci, însă, lăsaţi grijile şi băgaţi dans!

June 24

Summer Wine

Din seria Trei doamne şi toţi trei (care nu e fix cum a zis poetul, ştiu), dar şi pentru că am nimerit HIM la radio şi nu ma ascultasem de ceva vreme (başca amintiri cu concertul HIM de la Sibiu, de acum cinci ani), serviţi vă rog un vin de vară cu trei doamne şi, exact cum ziceam, toţi trei!

Nancy Sinatra şi Lee Hazlewood

Andreea Corr şi Bono

Natalia Avelon şi Ville Valo

Am stat ceva să mă gândesc ce variantă îmi place mai tare dar până la urmă Ville Valo a învins. Vouă care vă place? Tare ca Bono sau mai frrrructat, ca Ville? :D