Azi am văzut pe facebook o fotografie cu o carte care ardea, asta:

de aici

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că fotografia cu pricina nu a fost postată de vreun cocalar picat la bac ci de o editură, şi e doar una dintr-o serie cu cărţi distruse. Unele au devenit bărcuţe, altele fluturi de hârtie iar una a fost nemilos “scobită” pentru a deveni casetă de păstrat telefonul.

Toată grozăvia vine ca urmare a unei idei de promovare a editurii cu pricina pe plaja de la Vama Veche, iar cărţile, spun reprezentanţii editurii, nu pot fi comercializate pentru că au “defecte de tipar”. Am întrebat, la telefon, care şi cât de grave erau aceste defecte, dar nu am aflat. E drăguţ că editura şi-a trimis reprezentanţi pe plaja de la Vama Veche, e fain că fac eforturi pentru promovarea cărţilor şi a lecturii, dar, vai!, hai să facem ceva drăguţ din cărţile pe care nu putem noi să le vindem, în sensul distrugerii lor fizice, ei bine, asta nu mai e drăguţ!

Arată-ne ce lucruri frumoase poți face cu paginile unei cărți: origami, decupaje, sau mai bine zis Do It Yourself.  Vei primi o carte surpriză pentru că participi și te înscriem în concurs – iată cum bunele intenţii de promovare a cărţilor dau naştere unor mai puţin bune idei de PR. Sigur, nu e vina editurii că un cetăţean creativ a dat foc la carte, că atâta l-a dus pe el mintea, dar, dincolo de foc, nici “origami sau decupaje” nu sună neapărat mai bine dacă te gândeşti la soarta cărţilor.

Poate, aşa cum a comentat cineva pe FB la poza cu pricina, se puteau dona, se puteau recicla – nu pot să comentez asta pentru că, aşa cum am spus, nu ştiu cât de grave erau greşelile de tipar. Poate se putea face un colaj. Sau un perete, un iglu, ca-n poza de mai jos, sau altceva.

Sigur, asta n-o să afecteze vânzările editurii, mai ales că au titluri ok şi o politică bine implementată de reduceri la preţuri. Dar când o editura organizează o campanie în care cărţile de citit devin cărţi de joc, nu e de bine. Nu pot decât să sper că greşelile alea de tipar erau atât de grave încât cărţile chiar nu se puteau citi, altfel cel puţin o bibliotecă suspină acum.

PS Şi replica, în comentarii, a reprezentanţilor editurii. Ziceţi voi dacă acum e mai ok (sau nu) ideea lor de promovare:

Noi nu am ars cartile si nici nu am incurajat distrugerea lor lipsita de sens. Cartile respective, cu zeci de pagini lipsa, erori de tipar, pagini netaiate, nu pot fi citite in adevaratul sens. Sa le dam „copiilor sarmani??? ar insemna ca le dam resturi. Preferam sa le dam carti intregi, bune de citit.

Poate o ştiţi, poate nu, dar pentru mine cartea Cellei Serghi rămâne unul dintre cele mai dragi romane. Poate şi pentru că l-am citit atunci când mi s-a părut extrem de romantică povestea Dianei cu Petre Barbu şi pentru că multe dintre cele povestite în carte se întâmplă la malul mării, pe vremea când nu erau hoteluri, iar distracţia consta în dansat pe muzica patefonului.

Ca şi Ilinca, prietena Dianei, n-am priceput, atunci, la 14 sau 15 ani, cât aveam când am citit romanul prima dată, de ce naiba nu i-a spus ceva lui Petre Barbu sau de ce s-a măritat cu Michi, dacă nu-l iubea, dar cred că, odată cu anii şi recitirile, am înţeles cu totul, şi aşa mi-a devenit şi mai dragă povestea.

Şi am rămas mereu cu un drag de numele ăsta, Petre. Nu Petru, Petre, şi îmi imaginez că ar trebui să-l poarte numai bărbaţii cu trăsături colţuroase, aspri dar capabili de tandreţe, bronzaţi, bătuţi de vânt, cu barbă de trei zile şi artişti, aşa, să sară de la o vorbă la alta, aparent fără nici o legătură. Ca să nu mai spun că romanul ăsta a creat nişte coincidenţe uluitoare între mine şi prietena mea, Diana… :)

Ani de zile am cumpărat Pânza de păianjen din anticariate, în special atunci când o găseam în ediţia în care am citit-o şi eu, şi o făceam cadou. Recent, mi-am dat seama că eu nu mai am nici un exemplar, iar azi, fâţâindu-mă în oraş printre întâlniri, am intrat într-un anticariat, am căutat bine şi am cumpărat-o. A costat 1,99 lei şi mi s-a părut aşa, cumva, trist, că am putut s-o am cu atât de puţini bani, aproape gratis. Aşa că am mai cumpărat nişte cărţi pe lângă ea, iar în seara asta o recitesc. Deşi sunt pasaje întregi pe care le ştiu, cred, pe de rost.

De la Iaşi, săptămâna trecută, din anticariatul lui Mitică Grumăzescu, mi-am cumpărat memoriile aceleiaşi autoare. N-am apucat să citesc (recitesc, de fapt, că am avut-o si pe asta), dar ştiu că a fost prietenă cu Sebastian şi cu Camil Petrescu. Din câte am mai citit, amândoi au iubit-o. Camil mai mult, iar Sebastian în felul lui… accidental :)

Laura, Laura, vous n’aimez pas Douviers. Vous avez pour lui de l’affection, de la pitié, de l’estime : mais celà n’est pas de l’amour. Je crois que le secret de votre tristesse (car vousêtes triste, Lara) c’est que la vie vous a divisée ; l’amour n’a voulu de vous qu’incomplète ; vous répartissez sur plusieurs ce que vous auriez voulu donner à un seul  (este motto-ul romanului, un fragment scurt din Falsificatorii de bani a lui Andre Gide)

După ce Tarom a considerat că poate nu mă trezisem prea bine de dimineaţă şi m-a zguduit serios atât în drum spre Iaşi cât şi la aterizare, pe o pistă foarte scurtă – mai că îmi venea să aplaud pilotul la aterizare – în apropierea unui teren proasăpăt săpat, am ieşit în lobby şi am dat nas în nas cu două fete zâmbitoare care mă aşteptau pe mine!

Iar afară, tot pe mine mă aştepta un Lexus care milita pentru Ideas worth advertising cam aşa

de’ntorcea lumea capul pe stradă după noi!

Ieri aveam şi nişte planuri, dar le-am ignorat. N-am mai fost la Iaşi de acu’ vreo 15 ani, tot o (prea) scurtă trecere, aşa că, în compania Corinei şi, mai apoi, a Ralucăi, am colindat un pic centrul.. cam până a început să plouă şi ne-am refugiat pe terasa de la Select, unde au cel mai bun serviciu şi cel mai bun tort de mere şi cafea la ibric!

Iaşiul se (re)construieşte, dar asta nu-l împiedică să te învăluie cu un aer întrucâtva boem şi te priveşte la fel de curios pe cât îl priveşti tu. Şi chiar dacă nu cunosc multă lume la Iaşi, se pare că ştiu pe cine trebuie, întrucât seara am fost îndrumată către anticariatul lui Mitică Grumăzescu de pe Lăpuşneanu, un loc din alt epocă, al cărui amfitrion are o fermecătoare efervescenţă cu care te cucereşte.

De cum intri, la uşă te întâmpină o mâţă cu doi pui – au codiţele mici şi semeţe nu mai mari de un creion – şi, inevitabil, la vederea ghemotoacelor, nu poţi să nu zâmbeşti. Aşezate cuminţi pe rafturi, sute de cărţi te îmbie să le cunoşti. Pe lângă ele, bijuterii, amintiri, albume, zeci de mii de ilustrate, o colecţie L’Illustration din secolul trecut, un evantai cât mine de înalt, nenumărate viori, tablouri şi două studente care exersează, una la pian, alta la vioară.

De altfel, se aude mereu muzica – de preferat clasică – în colţul ăsta de lume, parcă neatins de trecerea timpului, în ciuda faptului că Dom’ Mitică e atât de… fresh! Îmi ia aproape jumătate de oră ca să parcurg – superficial – parte din titlurile de pe rafturi şi să cercetez celelalte obiecte, dar şi să alint un pic pisoii. Mai devreme, pe stradă, un bătrân se apropiase de mine cu o carte în mână: Cumpăraţi-o, domnişoară, să am şi eu de-o pâine, daţi-mi un leu pe ea. Am cumpărat-o, era Contesa Cosel din colecţia Romanul de dragoste, iar în interior am găsit presate trei flori de colţ.

– De ce îşi vând oamenii cărţile?, îmi întreb gazda.

– Fiindcă se mută, fiindcă nu mai au nevoie de ele, fiindcă sunt greu de şters de praf, iar bătrânii pentru că moştenitorii le spun să pot să facă asta, pentru că lor nu le trebuie maculatură…

Mi se pare ceva extrem de trist în orice carte înstrăinată “pentru o pâine”, chiar dacă pricep că celuloza nu ţine loc de hrană. În Anticariatul lui Dumitru Grumăzescu am zâmbit ca la întâlnirea cu prieteni vechi de fiecare dată când am recunoscut o copertă din biblioteca părinţilor, cea care mi-a făcut copilăria încă şi mai frumoasă.

Mai târziu un pic, gazda mi-a arătat o poezie scrisă de Ion Minulescu iubitei (da, o alte femeie decât Claudia Millian, nevastă-sa), manuscris original, deci am ţinut în mână chiar hârtia pe care şi-a aşternut gândurile unul dintre poeţii mei preferaţi – ce emoţie frumoasă! – dar şi o scrisoare de dragoste, nebună şi, în acelaţi timp, lucidă, a aceluiaşi bărbat către aceeaşi femeie, semnată, poetic şi trist, “Ton Ex-Dieu”.

Sunt sigură că, după atâţi ani, nu ar reprezenta o indiscreţie, însă nu voi scrie mai mult despre asta – sunt lucruri pe care, aşa cum am spus şi în alte rânduri, le păstrez pentru buna funcţionare a sufletului propriu. Şi tot aseară, la anticariat, am mâncat prima felie de pepene roşu pe anul ăsta, dulce şi zemoasă ca romanţele lui Minulescu!

Şi mi-am pus şi o dorinţă, sic!

Aşa cum scriam, pe lângă filme, la TIFF se petrec o mulţim de chestii interesante. Printre ele, alături de cele despre care am scris deja, expoziţia lui Cosmin Bumbuţ “Cuba continuă” pe care o puteţi vedea la Muzeul de Artă şi care are şi un volum scris cu Elena Stancu, însă pe care nu l-am zărit pe nicăieri de cumpărat, însă o găsiţi online, şi chiar la ofertă, cu reducere considerabilă.

Întrucât expoziţia de la TIFF nu are, la faţa locului, un explicativ, ceva, dar şi pentru că Mihaela Mureşanu, care a fost cu el în Cuba, mi-a urma să-mi povestească aventura ei cubaneză, poftim de citiţi mai jos cum a fost, povestea îi aparţine. Şi mergeţi la expoziţie la TIFF, fotografiile sunt wow!

Ce am învățat de la Cosmin Bumbuț
de Mihaela Mureşanu

Am plecat în Cuba anul trecut să particip la cursul de fotografie ținut de Cosmin Bumbuț acolo. Mi-am cumpărat biletul de avion marți și aparatul de fotografie – primul meu DSLR – joi. Viza mi-am luat-o vineri. Am plecat sâmbătă dimineața, direct de la birou unde mă întorsesem la 11 noaptea să mai lucrez un pic. Mi-am scos aparatul din cutie și l-am asamblat în avionul de Paris spre Havana. Atâta tehnică fotografică stiam eu atunci. Nu aveam nici o așteptare. Doar fotografia asta în cap.

Este prima fotografie de Bumbuț pe care am văzut-o. Se întâmpla în revista Tabu când era Cristina Bazavan redactor-șef și ceruse să lucreze cu el. În fiecare lună când primeam revista căutam poza de Bumbuț și mereu mi se punea un nod în gat când o vedeam. Întotdeauna foarte simplă, era vorba de  mai mult decât de o imagine, era o stare pe care o transmitea.

În Cuba i-am spus lui Cosmin că de la poza cu valul mi se trage venirea acolo. Mi-a zis că a așteptat o grămadă valul ăla. Mie fotografia aia mi se părea cumplit de simplă, nu m-aș fi gândit niciodată că a fost construită. Și nici nu m-aș fi gândit vreodată să aștept un val ca să construiesc o stare.
Una din cele mai reușite poze din Cuba este asta:

Dar nu este a mea, chiar dacă eu am declanșat.

Lecția e simplă: găsești fundalul, stabilești unghiul și aștepți. Și o zi întreagă dacă e nevoie. Asta dacă ești fotograf. Eu nu sunt încă.

Fotografii și stări din Cuba puteți vedea în expozițiile organizate la Cluj și la București cu ocazia lansării la Editura Art a cărtii Cuba continuă de Cosmin Bumbuț și Elena Stancu.

În ultimele şase luni am experimentat, alături de Activia, ce va să însemne să ai obiceiuri sănătoase şi v-am povestit despre toate acestea, am promovat şi am oferit, sper, premii, experienţe şi idei pentru ca lucrurile faine care vi se întâmplă, sau pe care le faceţi să se întâmple, să devină şi mai multe…

… sau voi să deveniţi mai conştienţi de ele fiindcă unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în aceste şase luni de campanie este că uneori ni se întâmplă lucruri faine peste care trecem fără să le băgăm în seamă. E ca şi cum, atunci când îţi faci ordine în şifonier descoperi o cămaşă fabuloasă pe care nici nu mai ştiai c-o ai şi te simţi de parcă ai fost la shopping şi-ai adus acasă un lucru grozav pe care n-ai cheltuit nimic!

Mi-am propus, în astea şase luni, să fiu mai atentă la ce am şi la ce pot să învăţ, mi-am propus să fac mai multe lucruri “pentru minte, inimă şi literatură” şi să vă îndemn şi pe voi să faceţi acelaşi lucru cu menţiunea că lipsa timpului este, de cele mai multe ori, doar un pretext pentru a rămâne în zona personală de confort.

Şi, da, am fost tentată să sar peste cursul de modelaj în lut în seara în care a nins de-a blocat oraşul, dar m-am mobilizat şi am mers, iar în cele două ore petrecute acolo, concentrată asupra bulgărelui de clei, ninsoarea a încetat să mai fie o problemă. Am fost tentată să sar şi peste alte lucruri pe care mi-am impus să le fac, cu diferite pretexte, mai mult sau mai puţin străvezii, însă n-am făcut-o: comoditatea NU e un obicei sănătos. Şi cu atât mai puţin comoditatea de a nu trăi experienţe noi!

Nu, n-am de gând să fac o recapitulare a lucrurilor pe care le-am şi le-aţi scris în aceste şase luni: le puteţi regăsi, pe toate, aici, şi cele scrise de mine, dar şi ideile voastre, fiindcă unul dintre lucrurile pe care mi le-am dorit de la participarea mea în campania asta a fost nu doar expunerea obiceiurilor mele sănătoase, ci să învăţăm, pe cât se poate, unii de la alţii.

Un sfârşit e un început

Vineri, la Women on Web, Georgiana Gheorghe, directorul de comunicare Danone, a anunţat că Obiceiuri Sănătoase devine platforma generală de comunicare Danone în social media, extinzându-se, astfel, de la comunicarea unui singur brand, Activia, la comunicarea tuturor brandurilor Danone în acest mediu. Admit că am fost un pic mândră că am reuşit, împreună cu voi şi cu celelalte colege din această campanie, Alina de la TVdece, Denisuca, Nebuloasa, Raluxa, Tomata, să încurajăm dialogul sub această umbrelă. Deci Obiceiuri Sănătoase continuă, chiar dacă această campanie este acum la final.

Cât despre mine, ei bine, am ales să rămân în continuare alături de Activia, pentru că m-au convins eforturile lor de promovare a ceea ce este şi ar trebui să fie bine pentru noi, pentru sănătatea noastră. Nu în ultimul rând, preocuparea asta pentru ce-i sănătos mă face să mă simt bine cu mine, aşa că în următoarele trei luni urmează noi provocări, atât pentru mine cât şi pentru voi!

Aţadar, rămâneţi… printre rânduri! Şi, pentru că, aşa cum am spus, sfârşitul ăsta e un început, am un ultim dar pentru voi în aceast campanie, via Editura All, şi anume Enciclopedia Alimentelor, un volum ce conţine 2500 de termeni şi 1700 de alimente, dar şi peste 100 de pagini dedicate alimentaţiei sănătoase, de la timpul de digerare şi asimilare pentru diverse grupe alimentare până la diete recomandate în diverse afecţiuni. În fine, e chiar genul de carte pe care vrei s-o ai la îndemână.

Ce trebuie să faceţi pentru a intra în posesia acestui volum?! Să-mi spuneţi care e acel obicei sănătos care vă face viaţa mai frumoasă, în ficare zi, fie că e vorba de sunat un părinte, vreo dietă specială, sport sau renunţarea la fumat acum ceva timp! :)

UPDATE: vă mulţumesc tuturor pentru inspiraţie şi idei şi pentru ca mi-aţi povestit ce obiceiuri sănătoase aveţi – le trec frumos la e-catastif. După cum au decis prietenii mei de pe FB, Enciclopedia Alimentelor de duce de la Editura All via printre rânduri la Rocksanne. S-o citeşti sănătoasă!

Richard Branson, Sir Richard Charles Nicholas Branson, ca să folosim titlul corect, este unul dintre cei mai de succes antreprenori britanici, şi deţine locul patru în topul Forbes, cu o avere estimată la vreo 4,2 miliarde de dolari, avere pe care a făcut-o cu Virgin Airlines şi încă vreo 400 de alte companii, mai mici sau mai mari, din variate domenii.

“Screw it, let’s do it!” este titlul uneia dintre cărţile sale şi adună o serie de experienţe profesionale ale antreprenorului, pornind de la ideea că în loc să construieşti o argumentaţie pentru a respinge ideile de new business (şi nu numai, chestia asta se aplică şi în viaţă, în general), mai bine încerci să găseşti acele motive şi modalităţi care să te ajute s-o pui în practică. Ceea ce, dacă stai să te gândeşti, e chiar logic şi de bun simţ, doar că… e un model de gândire pe care cei mai mulţi oameni nu-l adoptă, preferând să meargă pe căile bătătorite şi sigure.

Cu siguranţă, eu nu am gena antreprenorială. Faptul că am reuşit să construiesc nişte lucruri în cariera-mi de comunicator nu mă duce acolo, însă mi s-a întâmplat, şi nu doar o singură dată, să spun, articulat, clar, “La naiba! Hai să-i dăm drumu’ şi vedem noi!”, parte pentru că multe din proiectele în care am fost implicată s-au făcut pe bandă rulantă, în timp scurt, cu bugete care adesea erau doar pe hârtie nu şi în conturi! Aşa am făcut lansarea American Village, aşa am făcut cel puţin o ediţie de Folk You şi tot aşa am făcut şi primul concert Leonard Cohen în România, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la lansarea JN.

Tot pe sistemul ăsta am învăţat să înot şi să schiez (aruncat în lac, respectiv pe pârtie), fără să-mi propun să fac performanţă în oricare dintre cele două sporturi, dar ştiind să nu mă duc nici la şi nici în fund, aşa am trăit unele dintre cele mai mişto experienţe, gen “Hai să… – Hai!”, şi fără regrete. Ce regret, însă, sunt alte ocazii în care am ezitat prea mult, cum ar fi momentele în care aş fi putut să plec din România, fie la Miami, fie la Toronto, şi pe care le-am ratat cu graţie din pricină de prea mult gândit şi răzgândit!

V-aş încuraja şi pe voi să încercaţi asta: măcar din când în când, să nu spuneţi “Nu” ci “La naiba, hai s-o facem!”. Garantez surprize plăcute, întocmai ca cea pe care sper s-o am eu în cadrul concursului organizat de Portal HR cu premiu constând într-o invitaţie la conferinţa pe care Sir Branson o susţine la Bucureşti pe 9 mai! Să-mi ţineţi pumnii! :)

Când eram eu mică, cred că aveam vreo cinci ani, tata, care era prieten cu Mihai Costiniu, unul dintre antrenorii emeriţi de înot ai României, m-a dus la bazin, la “23 August”, să învăţ să înot sau măcar să nu cresc cu teama de apă. Nu cred că am învăţat cine ştie ce atunci, pentru că Mihai se ocupa de elevii săi care chiar se antrenau pentru tot felul de competiţii, aşa că eu mă amuzam teribil aruncând colacul în apă şi apoi pe mine în el: pleosc! Îmi plăcea la nebunie!

Şi mai mult, însă, îmi plăcea să mă aducă Mihai acasă, şi asta pentru că avea un Beetle, o maşină verde despre care ştiam că se cheamă Broscuţă, era mică şi caraghioasă, şi era favorita mea între toate maşinile din lume! De fapt, în secret, îmi plăcea Broscuţa mai mult decât îmi plăcea maşina tatei, Iubi, un Trabant, “maşină nemţească nu fiare de la România”, cum mă apăram în faţa răutăţilor colegilor de grădiniţă sau de joacă. Copii răi, ce vreţi!

De-a lungul anilor, într-un fel sau altul, prin muzică, reclame, amici cu Broscuţă, maşina asta şi-a păstrat locul în sufletul şi-n amintirile mele, şi se află în wishlist, atunci când o fi să-mi iau eu o maşină. Până acum, recunosc, era pe locul doi, după Mini, însă odată cu #ziuaminunilor, cred că trece pe primul loc, şi asta pentru că am fost sedusă de noul design dar, mai ales, pentru că am fost sedusă, din nou, de pasiunea, istoria şi bucuria care vin la pachet odată cu Noul Beetle. Flower Power!

Nu mă pricep prea bine la maşini, aşa că ar fi o prostie să mă apuc să vă povestesc de capacităţi cilindrice şi de ampatament ori de farurile cu bi-xenon, însă vă pot spune că designul e modificat, că Broscuţa a pierdut un pic din înălţime, e mai lată şi mai lungă (sau aşa pare!), iar parbrizul să se duce destul de mult spre plafon. Care, plafon, dacă vreţi – şi de ce să nu vreţi?! eu aşa aş vrea! – poate fi dotat cu trapă panoramic glisantă. Na, că v-am zis-o!

Pot, însă, să spun că bordul e aproape neschimbat în ceea ce priveşte designul, şi că parte din elemente sunt asortate cu culoarea maşinii (12 variante, apropo, mie îmi place Denin Blue), că sistemul de sunet are pile la Fender şi că portbagajul e generos.

Şi ştiţi ce-mi mai place foarte mult?! Felul în care se face comunicarea pentru această maşină. Am primit, la evenimentul de săptămâna trecută, cartea-catalog-artisticărie de prezentare a maşinii. E… wow!, mai mult decât ai putea să-ţi doreşti pentru orice brand/client de care te ocupi dacă bugetul (mereu bugetul!) n-ar fi o problemă. E genul de carte pe care o citeşti, o răsfoieşti, o admiri, cu care te joci şi pe care o atingi, pentru că, din loc în loc, vine cu o nouă textură menită să scoată şi mai bine în evidenţă caracterul jucăuş al Broscuţei, fără nici un fel de limite la capitolul creativitate, exceptând, poate, limitarea fizică, a dimensiunii hârtiei. Deşi… :)

Pentru că nu mă îndur să renunţ la exemplarul meu, am rugat frumos şi am primit unul şi pentru voi, cetitorii de printre rânduri, fiindcă mie îmi place tare şi vreau să împart cu voi asta. În schimb, vreau să-mi spuneţi trei cuvinte pe care le asociaţi cu maşina despre care v-am povestit azi, fie că-i ziceţi Noul Beetle sau Broscuţă sau cum vreţi voi! Până joi :)

Pentru inspiraţie, beetle.com şi veenue.com, dar campania de promovare e impresionantă (take The Journey) aşa că o să găsiţi idei şi pe twitter ori facebook.

Recunosc cinstit că m-am dus la avanpremiera asta mai degrabă sceptică şi cu aşteptări nu prea mari, de vreme ce tam-tam-ul marketingăresc al filmului a început cu ceva timp în urmă şi pare destul de agresiv. Ştiu că nu e o regulă, dar văzusem şi trailerul şi m-am gândit că nu e cine ştie ce, de aici şi rezervele. Ei bine, my bad! Filmul nu justifică scepticismul meu, fiindcă mi-a plăcut, şi chiar mult!

Pe scurt, ideea e ceea ce se vede în clipul de mai jos şi nu vreau să vă stric plăcerea de a-l urmări povstindu-vă acţiunea, aşa că după ce vedeţi trailerul vă povestesc un pic despre PR şi manipulare. Nu pentru film ci din film!

Pe scurt, Jocurile Foamei e un fel de Survivor meets Big Brother, doar că pe bune, adică cine iese, iese într-un sac de morgă. Cam sângeros, la prima… citire, dar, de fapt, nu e. Adică, ok, ştii, vezi că personajele sunt mor una câte una, dar în afară de-o fază mai pe la început în care se taie nişte bergăţi, nimic nu e deranjant. Iar eu sunt genul care nu se uită, nici în realitate nici în filme, când i se înfige cuiva acul pentru analize.

Filmul, însă, e foarte mişto construit. Sunt 12 districte în Panem, numerotate ca străzile din Sulina (sau New York, dacă preferaţi aşa), 1, 2 etc, un al 13-lea care a dispărut de tot, şi Capitoliu, adică oraşul-stăpân. Pentru că în trecut districtele s-au ridicat împotriva Capitolului şi au fost învinse, s-a decis înfiinţarea Jocurilor Foamei, ca sărbătoare (ziceam de PR şi manipulare, da?!) pentru milostenia de care a dat dovadă Capitolul şi anume aceea de a le permite să rămână în viaţă. Astfel, după o extragere, câte o fată şi un băiat din fiecare district devin “tributuri”, urmând să se lupte pentru viaţa şi districtul lor, iar câştigătorul să primească mâncare pe săturate.

Însă totul e, de fapt, un reality show cu care bogaţii din Capitoliu se distrează şi prin intermediul căruia populaţia săracă din districts e supusă: vă luăm copii, vă urăm “happy hunger games” şi nu aveţi ce să faceţi pentru că trăiţi în lumea noastră!

Odată ajunşi în Capitoliu, cei doi eroi principali, Katniss şi Peeta, tributurile din districtul 12, trebuie să treacă prin tot ceea ce vedeţi de obicei la orice realitz show, sunt pregătiţi, antrenaţi, totul pentru a atrage simpatia publicului şi a sponsorilor care îi pot ajuta în timpul înfruntării. În Capitoliu, spre deosebire de restul Panemului, locuitorii sunt plini de culoare, de la vestimentaţie până la culoarea părului şi make-up, iar diferenţa între cenuşiul pastelat al celorlalţi locuitori şi strălucirea capitalei devine şi mai pregnantă.

Un negru mic pe plantaţia distracţiei bogaţilor

E altă lume şi, ca să-i supravieţuieşti, trebuie să-i înveţi repede regulile. Cu ajutorul a mentorului şi stilistului, Katniss devine destul de repede preferata publicului şi cu toate că ai impresia că e o fată dură dar simplă, cu principii solide, îţi dai seama că lupta pentru supravieţuire începe din timpul interviurilor de prezentare şi chiar flirtează cu mulţimea, cu toate că dispreţuieşte tot ce o înconjoară. Îmi place că personajul evoluează, iar experienţele o modelează cumva.

Iar Arena în care se desfăşoară Jocurile Foamei e virtuală, de fapt, adică cei care au creat jocul pot adăuga lucruri acolo după bunul plan, fie că vorbim de incendii, copaci, informaţii sau mutanţi de tip buldogopantere!

Indiferent dacă vă place acţiunea de genul ăsta (şi, repet, asta din film nu e rea deloc!), ar fi bine să mergeţi să vedeţi filmul pentru că, dincolo de înfruntarea personajelor, ansamblul acestei lumi seamănă destul de mult cu ceva ce putem vedea chiar pe străzile noastre. Manipulare la greu prin intermediul mass media, ţoalele a la madam Udrea versus cenuşiul de pe străzile de prin cartiere şi chiar reducerea preocupărilor la coşul zilnic.

CONCURS!

PONT: dacă mergeţi, mergeţi la IMAX! Eu l-am văzut pe ecran normal şi la final mi-am dorit să-l fi văzut pe un ecran gigantic. Cred că efectul e mai puternic aşa. Aşadar, de mâine, pe ecrane, în premieră înternaţională, Hunger Games!

Şi ca să vă tentez şi mai mult, am pentru voi un exemplar al cărţii Jocurile Foamei, apărut la Nemira, parte dintr-o trologie (pachetul complet e la ofertă acum) scrisă de Suzanne Collins. Pentru a câştiga această carte trebuie să-mi spuneţi cand vi s-a făcut cel mai recent poftă să mâncaţi ceva şi care a fost obiectul dorinţei! În cazul meu a fost marţi şi era vorba de găluşte din supă. Şi mi-am făcut, ce era să fac?! :))

Ne jucăm de-a poftele până marţi la prânz! Poftă bună la Jocurile Foamei!

STOP JOC! And the winner is…. DAN cf prietenilor mei de pe FB care au ales comentariul cu nr 7! :)

bravooo!

Nu, nu e chiar o declaraţie publică de amor ci titlul unei cărţi a carei protagonistă, Monica, are parte de cele mai haioase încurcături şi coincidenţe, carte apărută la All şi despre care scriu fiindcă mi-a plăcut, dar şi ca să-i pun la muncă pe cei de la editură via vALLuntar!

Monica are 32 de ani şi e italiancă, dar şi-a luat lumea în cap şi s-a mutat la New York. Lucează în magazinul cu antichităţi al unor surori, fete bătrâne, la fel de antice, vrea să devină scriitoare, iar viaţa ei amoroasă ar putea fi lesne etichetată drept un dezastru fiindcă se îndrăgosteşte cam de cine nu trebuie – hm, parcă am mai văzut filmul ăsta!

Fiindcă de fapt visează la Marea Dragoste, Monica se îndrăgosteşte de frumosul David, care e logodit şi care se va şi însura, până la finele cărţii (cu logodnica!), iese cu Jeremy, care e amabil şi plăcut până când devine stalker, apoi cu Edgar, care, ce să vezi, are o editură interesată să publice cartea Monicăi, doar că Edgar mai are şi ceva trecut, 17 ani mai mult decât Monica şi locuieşte pe alt continent! Oh, probleme!

În loc să ţi se facă milă, eventual, de Monica, tu, cititor netrebnic, râzi, uneori chiar cu volum, pentru că stilul autoarei, Federica Bosco, e cât de poate de haios, replicile şi păţaniile sunt bine (de)scrise, iar cartea, care bate un pic spre stilul chicklit, se citeşte uşor şi cu zâmbetul pe buze. Adică, serios!, în carte apare şi un căţel pe care îl cheamă Help! Vă daţi seama cum e să-ţi strigi câinele cu acest nume pe stradă?! Aham! Şi râzi, cam la fel cum am păţit cu întâmplările lui Bridget Jones!

Cum ziceam, “Îmi placi la nebunie” e o carte uşoară, haioasă, bine scrisă şi, din perspectiva asta, o şi recomand, mai ales că are şi două continuări, cu alte aventuri prin care trece Monica. Ce nu pricep, totuşi, e de ce naiba ne amorezăm de oamenii nepotriviţi (cu noi!), ha – obicei total nesănătos? Cine ştie? Mâna sus!

Îmi place campania vALLuntar, una în care echipa de la editura ALL trimite cărţi bloggerilor activi care solicită acest lucru şi, în schimbul recenziilor acestora, face muncă de voluntariat. Astfel, fiecare postare valorează 15 minute de voluntariat, iar fiecare comentariu încă trei minute.

Mi se pare ideal! Bloggerul se bucură de carte, are subiect, unul prin care încurajează lectura, cititorii săi îşi fac o idee despre cărţile apărute la editură, editura îşi promovează cărţile, organizaţiile profită de pe urma voluntariatului… cum ziceam, toată lumea câştigă!

Şi pentru că îmi place campania şi vreau să-i pun pe cei de la All la muncă (sic!), dar şi pentru că eram în urmă cu lectura, astăzi vă povestesc despre volumul Moştenirea de Katherine Webb.

Moştenirile nu ţin doar de averi materiale

La modul propriu, juridic, dacă vreţi, “Moştenirea” ar fi o veche casă englezească în care a început saga familiei Calcott cu un secol în urmă. De fapt, moştenirea asta este un secret bine ascuns, reprezintă depresia si tristeţea transmise de-a lungul a patru generaţii, începând cu Lady Caroline.

Secretul, pe care cititorul îl află încă din primele rânduri, un copil părăsit într-o tufă de flori, la marginea domeniului, nu e cunoscut decât lui Lady Caroline, cea care părăseşte copilul. Ce a dus la acest lucru, şi care sunt consecinţele sale, urmează ca cititorul să descopere în acest roman, capitol cu capitol.

Cartea nu m-a cucerit de la început, fiindcă abia după prima treime începe să devină palpitantă. Prima parte, e drept, are darul de a face portretul personajelor principale, surorile Erica şi Beth Calcott, moştenitoarele vechiului domeniu englezesc, nevoite, pentru ca moştenirea să devină a lor, să locuiască în vechea casă. În timp ce fac ordine, o veche fotografie a străbunicii ei dimpreună cu un copil trezeşte curiozitatea Ericăi.

Alternanţa trecut-prezent din capitole, o abordare ingenioasă

Cartea este ingenios construită, alternând trecutul cu prezentul, iar fiecare capitol se termină fix înaintea unui punct culminant astfel încât, la un moment dat, chiar am fost tentată să dau câteva pagini ca să văd ce s-a întâmplat mai departe. Nu am făcut lucrul ăsta, totuşi. Am acceptat regula impusă de scriitoare, şi nu regret, fiindcă până la urmă secretele se dezvăluie şi se întrepătrund, la fel cum se întâmplă cu trecutul şi cu prezentul.

Demn de reţinut, totuşi, că o persoană scoasă din mediul familiar se poate destabiliza psihic suficient de mult încât să ia cele mai dubioase decizii şi, de asemenea, că un copil crescut fără iubire, o să devină o persoană incapabilă să ofere iubire, otrăvind, iresponsabil şi poate chiar fără intenţie, tot ce-i în jur.

Dincolo de aceste idei, cartea se termină… vindecător!

Pentru că fiecare comentariu al vostru valorează încă şi mai mult de această dată, vă propun să discutăm despre importanţa a ceea ce moştenim şi, mai ales, a ceea ce lăsăm în urmă.

Dacă aţi avea de ales, voi ce aţi prefera să lăsaţi ca moştenire: grijă, idei, principii şi o bună educaţie sau un maldăr de bani?