Eu nu cred prea tare în “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” şi m-am ferit să cred ori să fac promisiunea asta în vreo două rânduri. Împreună, poate, în virtutea inerţiei, deşi nici asta nu pare că se mai întâmplă prea des şi multe perechi despre care aş fi zis că rămân sudate, s-au despărţit. Însă fericiţi?! Totuşi,  am în preajmă două cupluri care rezistă, şi rezistă, şi rezistă, întocmai ca-n reclamele alea la termopane. Aşadar, există speranţă, prieteni: se poate!

Unul dintre aceste două cupluri a împlinit, în weekend, zece ani de căsnicie, şi, dacă iubirea s-ar cota la bursă, eu aş cumpăra acţiuni la L&A, zău dacă nu! Aniversarea fu prilej de chefuială şi o nouă ieşire din seria Viaţa la ţară, leneveală semi-activă în curte şi trăncănit cu prietenii cei buni. Şi salăţi din grădina Angelei, şi păstrăv la grătar şi alte bunătăţi. Şi, desigur, frappe – asta e o gluma internă, dar n-am putut să mă abţin!

Dincolo de asta, însă, cei doi care au vrut să-şi reediteze promisiunea de a rămâne împreună într-o mică biserică din preajmă, unde ne-am strâns, (aproape) toată gaşca, sâmbătă la asfinţit, şi de unde se vedea Siretul şi oraşul din apropiere iar liniştea era parfumată şi aproape tangibilă.

Şi deşi eu sunt a mai cinică, recunosc că a fost minunat şi că mi-e drag de ei, fiindcă, în vârtejul ăsta nebun care ne duce de colo-colo şi ne umple vieţile cu stres şi zăpăceală, ce au ei e cu adevărat nepreţuit!

La mulţi ani, dragilor!

După ce Tarom a considerat că poate nu mă trezisem prea bine de dimineaţă şi m-a zguduit serios atât în drum spre Iaşi cât şi la aterizare, pe o pistă foarte scurtă – mai că îmi venea să aplaud pilotul la aterizare – în apropierea unui teren proasăpăt săpat, am ieşit în lobby şi am dat nas în nas cu două fete zâmbitoare care mă aşteptau pe mine!

Iar afară, tot pe mine mă aştepta un Lexus care milita pentru Ideas worth advertising cam aşa

de’ntorcea lumea capul pe stradă după noi!

Ieri aveam şi nişte planuri, dar le-am ignorat. N-am mai fost la Iaşi de acu’ vreo 15 ani, tot o (prea) scurtă trecere, aşa că, în compania Corinei şi, mai apoi, a Ralucăi, am colindat un pic centrul.. cam până a început să plouă şi ne-am refugiat pe terasa de la Select, unde au cel mai bun serviciu şi cel mai bun tort de mere şi cafea la ibric!

Iaşiul se (re)construieşte, dar asta nu-l împiedică să te învăluie cu un aer întrucâtva boem şi te priveşte la fel de curios pe cât îl priveşti tu. Şi chiar dacă nu cunosc multă lume la Iaşi, se pare că ştiu pe cine trebuie, întrucât seara am fost îndrumată către anticariatul lui Mitică Grumăzescu de pe Lăpuşneanu, un loc din alt epocă, al cărui amfitrion are o fermecătoare efervescenţă cu care te cucereşte.

De cum intri, la uşă te întâmpină o mâţă cu doi pui – au codiţele mici şi semeţe nu mai mari de un creion – şi, inevitabil, la vederea ghemotoacelor, nu poţi să nu zâmbeşti. Aşezate cuminţi pe rafturi, sute de cărţi te îmbie să le cunoşti. Pe lângă ele, bijuterii, amintiri, albume, zeci de mii de ilustrate, o colecţie L’Illustration din secolul trecut, un evantai cât mine de înalt, nenumărate viori, tablouri şi două studente care exersează, una la pian, alta la vioară.

De altfel, se aude mereu muzica – de preferat clasică – în colţul ăsta de lume, parcă neatins de trecerea timpului, în ciuda faptului că Dom’ Mitică e atât de… fresh! Îmi ia aproape jumătate de oră ca să parcurg – superficial – parte din titlurile de pe rafturi şi să cercetez celelalte obiecte, dar şi să alint un pic pisoii. Mai devreme, pe stradă, un bătrân se apropiase de mine cu o carte în mână: Cumpăraţi-o, domnişoară, să am şi eu de-o pâine, daţi-mi un leu pe ea. Am cumpărat-o, era Contesa Cosel din colecţia Romanul de dragoste, iar în interior am găsit presate trei flori de colţ.

– De ce îşi vând oamenii cărţile?, îmi întreb gazda.

– Fiindcă se mută, fiindcă nu mai au nevoie de ele, fiindcă sunt greu de şters de praf, iar bătrânii pentru că moştenitorii le spun să pot să facă asta, pentru că lor nu le trebuie maculatură…

Mi se pare ceva extrem de trist în orice carte înstrăinată “pentru o pâine”, chiar dacă pricep că celuloza nu ţine loc de hrană. În Anticariatul lui Dumitru Grumăzescu am zâmbit ca la întâlnirea cu prieteni vechi de fiecare dată când am recunoscut o copertă din biblioteca părinţilor, cea care mi-a făcut copilăria încă şi mai frumoasă.

Mai târziu un pic, gazda mi-a arătat o poezie scrisă de Ion Minulescu iubitei (da, o alte femeie decât Claudia Millian, nevastă-sa), manuscris original, deci am ţinut în mână chiar hârtia pe care şi-a aşternut gândurile unul dintre poeţii mei preferaţi – ce emoţie frumoasă! – dar şi o scrisoare de dragoste, nebună şi, în acelaţi timp, lucidă, a aceluiaşi bărbat către aceeaşi femeie, semnată, poetic şi trist, “Ton Ex-Dieu”.

Sunt sigură că, după atâţi ani, nu ar reprezenta o indiscreţie, însă nu voi scrie mai mult despre asta – sunt lucruri pe care, aşa cum am spus şi în alte rânduri, le păstrez pentru buna funcţionare a sufletului propriu. Şi tot aseară, la anticariat, am mâncat prima felie de pepene roşu pe anul ăsta, dulce şi zemoasă ca romanţele lui Minulescu!

Şi mi-am pus şi o dorinţă, sic!

“Vladuţ, cine te iubeşte pe tine????
“Mama???
“Si mai cine????
“Tata???

de aici.

Şi nu pot să spun decât că sunt tare bucuroasă că am cunoscut-o pe Raluca şi că pot să-i spun prieten. Şi că am un nod în gât, n-a plecat de-acolo, e neplâns. Dar asta e altă poveste. Când vin acasă, musai să-l văd pe cavalerul cel mic, auzi, Raluco? :)

Iar voi, ceilalţi, mai încercaţi sau nu de viaţă, nu uitaţi s-o trăiţi cum puteţi mai bine, mai mult şi mai frumos. Fiindcă nu există termene de garanţie pentru nimic.

Vă ziceam că săptămâna trecută am experimentat o perioadă mai albastră, nu neapărat în sensul vreunei tristeţi abisale cât a unei lehaminte de mărimea postului ce tocmai s-a terminat! Nu ştiu (decât vag) de la ce mi s-a tras, însă unul dintre momenele care m-au făcut să mă extrag din starea dubioasă a avut loc vinerea trecută, în Starbucks-ul de la Victoriei.

Eram acolo să mă întâlnesc cu Diana, aflată deja la o masă, pe terasa cafenelei, şi când mă pregăteam să merg să-mi iau şi eu o cafea, poc-poc, cineva din interior bate în geam. Ridic privirea, era Tudor Chirilă. Abia ce ne văzusem la Creative Fitness Studio, super-năzbâtia celor de la FFFF, dar m-am bucurat să-l revăd, aşa că m-am dus până la masa lui.

Tudor era foarte încântat fiindcă abia ce primise pe mail clipul de promovare a concertului din 28 mai, cel care marchează lansarea lui 2012. Nu, nu se schimbă data Revelionului, ci chiar ăsta e titlul noului album Vama. Mi-a pus căştile, a dat drumul filmuleţului: Îţi place?!, m-a întrebat.

Da, mi-a plăcut, şi mi-a plăcut chiar mult. Dincolo de clip, însă, entuziasmul lui faţă de acest nou album, de piese, de concert şi de toate pregătirile e atât de mare încât m-a molipsit şi pe mine în ziua aia, într-o aşa manieră că nici nu mai ştiu de la ce mi s’a tras starea imaterială de plictis! Nu i-am zis atunci că-i mulţumesc pentru asta, dar îi zic acum, poftim! :)

Pe 28 mai eu sunt la frumosul Festival Internaţional de Teatru de la Sibiu, aşa că n-am să pot merge la acest concert, după cum nici la Pink Martini nu pot ajunge. Dar voi să vă duceţi, fiindcă s-a pus în el multă pasiune şi multă muncă, iar piesele de pe noul album sunt mişto! Nu le-am ascultat pe toate, dar o să am ocazia să mai ascult câteva înainte de concert, şi asta e valabil şi pentru doi cititori de printre rânduri. Dar să nu anticipam!

Şi, dacă vă roade talentul, vă mai spun că cei de la Vama fac un concurs pentru a alege trupa care o să cânte în deschiderea acestui concert-eveniment! Aşa că… Succes!

FB | twitter – aici îi gasiţi în caz că vreţi să le trimiteţi vreun gând bun care să le mai potolească emoţiile! :)

My Immortal e una dintre piesele mele favorite de inimă albastră şi o postez aici nu că acum ar fi albastră (inima) ci pentru că mi-am adus aminte de un răsărit şi pentru că îmi e dor de mare.

dor din ăla.

Inevitabil, pe 12 martie, vreau, nu vreau, e ziua mea! Eu mi-aş fi ales una mai spre vară, aşa, când era mai cald, dar cum programul a fost făcut fără să fiu consultată, e azi!

Prilej pentru bilanţuri, proiecte şi planuri, dar şi mulţumiri, căci mai ales acum se cuvin, părinţilor, că au acceptat şi-o fată, deşi listele erau doar cu nume de băieţi, şi m-au crescut cu dragoste şi înţelepciune!

Apoi prietenilor şi oamenilor frumoşi din jur care-mi redesenează, mai blând sau mai ferm, arhitectura personală atunci când mie îmi tremură mâna, şi, în fine, dar nu în ultimul rând, tuturor celor care azi (sau oricând) mi-au trimis gânduri bune şi urări inspirate!

Poate că nu sunt acolo unde plănuiam să fiu, dar cu siguranţă am ajuns să trăiesc lucruri şi experienţe atât de faine că mi-au depăşit imaginaţia! Mi-e destul de clar de-acum că viaţa mea nu e un Excel, dar oricare ar fi programul în care scriu zilnic câte o pagină, e bine că mă pot uita înapoi cu bucurie!

Îmi şi vă doresc tuturor să vi se întoarcă înmiit urările, să fiţi bucuroşi de ce trăiţi şi, printre rânduri sau nu, să-mi rămâneţi în continuare aproape!

Vă mulţumesc din suflet!

(şi ziceţi “Mersi!” că nu cânt eu!)

Mâine e ziua mea şi, deşi nu ţineam în mod special să marchez momentul în acest an, am făcut, totuşi, rezervări,  într-un loc drăguţ din Bucureşti, pentru cine are chef să treacă şi să-mi ureze una-alta. Am organizat şi nişte surprize pentru cei care vin – mulţumesc mult, MJ!, aşa că ştiam treburile aranjate, parte din prieteni anuntaţi deja, o altă parte urmează!

Ieri aveam în plan să trec pe la prietenii mei, L&A, pe acasă, “vorbim şi noi, una, alta”, şi apoi să merg la Eurovision, răspunzând invitaţiei celor de la TVR, cărora le şi mulţumesc pe această cale. Am ajuns la prietenii mei, mi-a deschis A. şi am început să-i povestesc aventura cu taximetristul, să admir modificările pe care şi le-au făcut în hol… “Unde-i L.?”, întreb de doamna lui. “Cred că-i prin dormitor, pe undeva, vezi şi tu”, zice.

Ca să ajung în dormitor, trebuia să trec prin sufragerie. Dau să intru, dar mă decid să mă dau jos întâi de pe cei 10 cm de tocuri, apoi observ şi noile rafturi din hol, pe locul în care era o măsuţă, aşa că iau mâna de pe clanţă. Sunt foarte mişto, şi remarc lucrul ăsta cu voce tare. Apoi intru în sufragerie:

Suprizăăăăăăă!

Prietenii mei sunt pitiţi în sufragerie, au flori frumoase pentru mine şi un tablou cu marea, şi strigă toţi Surprizăăăăă! Mi-au copt-o, şi au făcut-o atât de bine, încât aproape îmi dau lacrimile! Aproape toată gaşca consacrată e prezentă, nu lipseşte nici Miruna, favorita mea, care mi-a desenat o felicitare cu Mica Sirenă – Miruna are şase ani! Sunt copleşită!

Şi totuşi, pentru că promisesem, nu peste mult timp, am plecat către TVR şi Camera Verde a Eurovisionului! După prima repriză de cântece şi nebunie de culise, şi după ce bateria de la laptopul meu a cedat, m-am gândit un pic mai bine ce contează, de fapt: o poveste pentru blog sau o poveste pentru viaţă?!

Ţin mult la blogul meu şi la toată munca pe care o fac pentru a avea texte şi informaţii interesante printre rânduri şi n-ar fi fost prima dată când lipseam de la o zi de naştere în gaşcă pentru că promisesem deja că particip la cine ştie ce eveniment dar de data asta era altceva. Prietenii mei s-au străduit să-mi facă super supriză şi cadou şi m-am trezit întrebându-mă de ce nu sunt, de fapt, acolo. Aşa că, da, am plecat din Camera Verde şi din live blogging şi m-am dus acolo unde trebuia să fiu, de fapt. Sper ca voi, cetitorii, să mă iertaţi pentru că v-am lăsat cu ochii în soare! :)

Iar vouă, dragii mei prieteni, vă mulţumesc pentru surpriză, pentru gânduri şi pentru că-mi sunteţi în preajmă! Şi… alaiul zilelor de naştere din 2012 abia s-a pornit, da?! :D

Anul trecut, de ziua mea, eram pe coclauri cu Redescoperă România. Dincolo de petrecerea pe care au organizat-o colegii din haită, mă gândeam că e primul an în care nu ajung la mama să-i spun Săru’ mâna că mi-a dat viaţă (şi s-a şi chinuit ceva cu ocazia respectivă!), fiindcă, deşi ziua noastră, eu cred că mamele sunt eroinele din poveste. Până la urmă, eu n-am nici o amintire de atunci, cu siguranţă nici un merit!, n-am făcut altceva decât să vin şi să ţip!

Aşa că, anul trecut, de pe coclauri, cu ajutorul lui Mugur Frunzetti de la Floria, i-am trimis mamei un buchet de flori, mulţumindu-i că exist şi, da, s-a lăsat cu lacrimi.

Anul ăsta, dacă nu mă răpeşte vreun extraterestru sau ceva, sunt acasă de ziua mea, deci pot să livrez personal florile, nu e vorba despre asta, ci despre ideea celor de la Nokia care mi-a adus alte amintiri în minte:

În şcoală, în gimnaziu, am avut o super dirigă, profesoară de muzică, Valeria Bartzer pe numele ei. Se ocupa, cu multă energie, de corul şcolii (eram solistă la vocea 1 şi, da, mai ştiu şi acum cântecul cu care am câştigat nush ce Cântarea României), de formaţia de block flute şi de noi, nişte neastâmpăraţi curioşi care se credeau buricul pământului. Ziua dirigii era chiar pe 8 martie, aşa că noi îi organizam, în fiecare an, o petrecere-surpriză care, vă daţi seama, numai surpriză nu era! Şi ne chemam şi mamele, că era o serbare mixtă, Ziua Dirigii şi Ziua Mamei. Cântam, făceam mici scenete, spuneam poezii şi ne înghiţeam, foarte des, nodurile din gât.

De acord cu voi, poate că 8 martie, decretată zi a femeii, e o sărbătoare comunistă, trecută la “impuse”, exerciţiu de răbdare masculină şi profit pentru florărese. Dar, dacă le mai aveţi prin preajmă, trimiteţi mamelor voastre nişte flori mâine sau măcar o fotografie recentă cu voi – uite, Cristi şi Radu de la Foto Union sunt specialişti în Portret (de femeie).

Garantat, mamele se vor bucura la fel de mult, dacă nu şi mai mult fiindcă, ştiu eu, le e mai dor de noi decât ne spun nouă! Ca să nu ne supere, cumva :)

Îmi place ceaiul, chiar mai mult decât cafeaua, deşi aceasta din urma îşi face loc zilnic în viaţa mea, spre deosebire de ceai.

E o stare de calm şi de linişte pe care o asociez cu ceaiul, mai ales că e cu dichis: infuzor sau ceainic din ala cu trecurătoare de porţelan inclusă, şi cana păstrată exclusiv pentru asemenea ocazii. Şi Twinings de diverse feluri, că marca asta şi cu mine avem o istorie :)

Prima dată când m-am mutat de-acasă, pe la 20 de ani, după o ceartă stupidă cu ai mei, am semnat propria “declaraţie de independenţă” prin subînchirierea unei garsoniere de la o prietenă, undeva pe Moşilor “colţ” cu intersecţia aia mare de la Obor. Casa era doar mobilată, însă în rest nu erau de niciunele acolo, aşa că a trebuit să cumpăr eu, de la ibric la scobitori, veselă şamd, şi am făcut asta într-o singură tură de shopping. Printre cele cumpărate, o cutie de metal cu  Twinings, ceai negru cu lămâie.

După ce toate au fost puse la locul lor iar garsoniera a început să capete un aer de “acasă”, mi-am făcut un ceai şi l-am băut în tihnă, gândindu-mă la toate câte se petreceau în viaţa mea. Mi-a prins bine seara aia ca să ajung la un numitor comun cu mine, şi nu numai. Am păstrat cutia aia şi, de atunci, ceaiul cu pricina a rămas sinonim cu linişte şi pace, iar brandul Twinings unul dintre favoritele mele.

Azi, intrând la ei pe site ca să văd dacă au sortimente noi, am văzut şi un clip prin care-şi promovează brandul. Şi mi-a plăcut foarte tare, aşa că vi-l arăt şi vouă. Într-o zi de iarnă în care ninge, vorba poetului, ca-n fraţii Grimm, o cană cu ceai încălzeşte orice suflet.

Acum beau Ultra Spice Chai, cu scorţişoară, ghimbir, cardamon şi cuişoare. Fără zahăr, că aşa se simte cel mai bine aroma. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Primul meu job în cu carte de muncă în mass-media a fost la EvZ, în Casa Presei. Aveam un birou imens pe care îl împărţeam, nu se ştie de ce, cu şeful de la sport. Lui P. şi mie ni se pusese pata muzicală pe We Belong şi puneam cântecul la patru boxe, lălăind pe două voci, spre exasperarea redactorului şef de atunci şi distracţia noastră maximă.

Pentru că descoperisem ceaiul cu scorţişoară şi făceam trafic de influenţă cu portocale (hihihihi!), a mirosit a Crăciun în biroul nostru toată iarna şi veneau colegii la poveşti fiindcă eram gazde primitoare. Erau vremuri mişto să lucrezi în presă, canalul #expres încă avea o mulţime de trafic iar serile de vineri de la Andu erau memorabile.

În seara asta am mâncat portocale şi am băut ceai de mere cu scorţişoară, ca pe vremuri. Şi nu-mi pot reţine un zâmbet larg amintindu-mi de anii nebuni şi frumoşi.