Ieri seară, la Românii au talent, un puşti de 12 ani s-a referit la părintele său spunându-i “tăticuţul meu”, şi am pus instant mâna pe telefon să văd ce mai face tata. Aşa, dar în varianta prescurtată, i-am spus şi eu toată copilăria: Uţu.

Nu e ca şi cum trecuseră prea multe zile de când am vorbit cu ai mei, dar, chiar şi-aşa… Aproape uitasem de apelativul pe care îl foloseam în copilărie. Şi m-a apucat nostalgia. Vremurile bune când, deşi pe-atunci nu preţuiam asta, grija mea o avea altcineva :)

Ieri n-am avut răgaz, nu prea m-am mişcat de la laptop, dar azi am fost să-i duc mamei mărţişor şi să-l primesc şi eu pe cel de la tata, cel pe care-l port cu siguranţă până pe 9 martie, în fiecare an, indiferent de ce alte mărţişoare primesc şi de la cine. Mi-a luat o buburuză, e tare drăguţă.

Se prinde cu ac de rever, să nu zboare! :)

Când am căutat apartamentul în care locuiesc, am fost precisă până la scări de bloc în brief-ul pentru agenţii, tocmai ca să nu spun Gară şi să mă trimită în Crângaşi, de exemplu, că e doar o staţie de metrou! Nu! Strada aia, până acolo, strada ailaltă până dincolo, încă două blocui şi atât. L-am găsit în trei săptămâni. Dar nu discutăm de imobiliare ci de faptul că am vrut să rămân în cartier, ca să fiu aproape de ai mei. Asta cu toate că abia aşteptam să stau singură!

Cred că l-am iubit pe Nichita încă înainte să ştiu că vorbele din unele cântece pe care le ştiam şi le iubeam sunt ale lui, iar sentimentul ăsta a rămas cu mine până acum. M-a însoţit blând în dramele şi bucuriile vieţii, în zile cu soare ori cu ploaie, iarnă, vânt, tristeţi şi desfătări, am găsit mereu un gând (ori un semn) care să-mi stea alături.

Până şi la Bac, la română, la scris, unde am avut cele mai mari emoţii la vreun examen, nu că nu-l iau, ci că nu iau notă mare, eram înfrigurată de emoţii în miez de vară, cu mâinile reci, până am văzut că poezia era din Nichita. Deşi mi se pare că la 18 ani n-ai cum să pătrunzi prea bine tainele versuilor din Leoaică tânără, iubirea, dar asta e altceva! :)

E o zi frumoasă azi, e soare pe strada mea, la propriu, dar eu ştiu că azi, acum 29 de ani, Nichita se ducea înapoi printre îngerii lui. Şi iar e Aproape linişte…

Am pus asta fiindcă, în nici o zi, n-aş putea alege un vers, o poezie, doar una, care să fie preferata mea. Aici, la Gând 9, îl puteţi asculta pe Nichita într-o înregistrare făcută în noaptea dintre 12 şi 13 decembrie 1983. A doua zi pleca…

Anul trecut am vrut să merg să văd The Wall, întâi la Budapesta şi, pe măsură ce nu mai găseam bilete, din ce în ce mai departe de ţară, până când, într-un final (dramatic!), toată aventura ajunsese să-mi depăşească bugetul şi, mai nasol, să se suprapună cu diverse obligaţii care m-ar fi ţinut în România.

Aşa că sunt fericită (şi e puţin spus!) că voi vedea magistralul The Wall şi pe Roger Waters la Bucureşti, pe 28 august 2013, în Piaţa Constituţie – cât de tare! Să vezi The Wall faţă în faţă cu Casa Poporului, ctitoria de seamă a epocii cenzurii când, dacă ascultai Pink Floyd, erai privit cu neîncredere sau chiar puteai s-o păţeşti!

Nu vreau şi sper că nici nu e nevoie să vă spun mai mult despre spectacol. Cine ştie, ştie, cine nu, probabil că nu e interesat/ă de aşa ceva. Dar eveniment e puţin spus. Bravo, emagic, pentru ispravă! Niciodată, până acum, n-am aşteptat cu atâta nerăbdare un concert – poate şi pentru că e mult mai mult decât un concert!

Azi Darly ar fi împlinit 94 de ani şi mie nu-mi vine să-i duc nişte crizanteme imense acolo unde e acum, fiindcă pare, aşa, implacabil, iar locul ăla e trist şi nu are nici o legătură cu casa ei, cea cu obloane albastre şi cu vizor în formă de inimă, cea în care păstra pozele noastre şi tăieturi din reviste, ca să ni le arate mai târziu.

Darly rămâne omul care m-a învăţat fundamentele fericirii, fără să mi le “predea” niciodată, doar prin exemplul personal. Oricât de greu i-ar fi fost – şi i-a fost greu, pe alocuri, chiar foarte greu!, căci o fată de moşier n-avea cum să fie tratată prea frumos de regimul comunist! – Darly găsea motive de bucurie!

În 2008, când JN a împlinit 15 ani, l-a adus, pentru prima dată la Bucureşti, pe minunatul Leonard Cohen. Iniţial, concertul ar fi trebuit să fie în vară dar a trebuit să-l amânăm până pe 21 septembrie, chiar de ziua trubadurului canadian. Aşa s-a nimerit!

Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe domnul Djuvara chiar la una din aniversările sale, undeva pe lângă Bucureşti, acum patru ani. Era un weekend cu lucrat în natură, un proiect arhitectural – o casă înălţată fără cuie! – iar domnul Djuvara venise să povestească câte ceva celor implicaţi în proiect şi musafirilor de weekend, aşa cum eram noi. Seara, am făcut “foc de tabără” şi am copt, cu greu, într-un cuptor imprivizat, vreo 20 de clătite ca să-i facem o surpriză: un tort de clătite şi un La mulţi ani! cântat cu voci uşor tremurate de toţi cei prezenţi.

Astă seară, în timp ce-mi puneam casa la loc (sunt aproape gata cu revoluţia) am dat de nişte casete audio pe care le am… cred că de prin vremea liceului. O caseta fără carcasă, fără nici un semn în afară de o dungă roşie trasă cu lac de unghii, pe care am găsit piese latino de prin secolul trecut, un Best of Cindy Lauper (prima casetă pe care mi-am cumpărat-o din banii mei), coloana sonoră din Dirty Dancing şi Timpuri Noi – Unplugged. A fost o bucurie să le reascult pe toate şi, pentru aducerile aminte din vremuri trecute, am căutat pe net Sweet Little Number, unul dintre cântecele de pe Good Morning, Mr. Blues al lui AG Weinberger & The Blues Machine.

La 19 ani Dolores, mezina unui familii catolice cu şapte copii, un tată cam zaza şi o mamă care muncea să-i ţină pe toţi s-a dus să dea o probă pentru a deveni solista The Cranberries şi… a luat proba!

Au urmat 13 ani de succes mondial, milioane de albume vândute, mulţi bani câştigaţi, interviuri şi turnee, unul dupa altul, o viata la care multi viseaza dar prea puţini ştiu că, odată ajuns acolo, sus, nu-ţi mai aparţii şi e extrem de uşor s-o iei razna. În 2003 povestea The Cranberries părea a fi la final, fiecare dintre membrii trupei implicându-se în diverse proiecte solo, iar luminile se stingeau, rând pe rând.

Ne ciondănim des, ca fiecare cuplu fiică-mamă care se respectă. Ea-şi face griji pentru mine, eu îmi fac griji pentru ea şi fiecare are obiecţiile ei faţă de ce crede cealaltă că e “bine”. Dar ştiu că mă iubeşte şi ea ştie că o iubesc.

Aşa că azi, de ziua ei, pentru ziua ei, când nu sunt aproape s-o îmbrăţişez, pun aici o tuberoză virtuală. Sunt florile ei preferate :)

Şi când mă întorc de pe coclauri o să mă conformez şi cu un buchet :)