Sunt în tren, mă duc la Craiova, la Festivalul Shakespeare. A început ieri, durează până duminica viitoare, pe 26, și vă recomand călduros să dați o fugă, chiar și la final de săptămână, dacă altfel nu vă iese, pentru că sunt anunțate multe evenimente foarte mișto, și chiar pentru toate vârstele și gusturile (vedeți detalii pe site <- click aici)
O să tot povestesc și eu de-acolo zilele viitoare, abia aștept să ajung, dar textul ăsta e despre admirație. Și bucurii. Și good vibes.
Stau pe terasa generoasă, aproape la fel de spațioasă cat e și camera. Când ridic ușor privirea din telefon, laptop sau PocketBook, văd marea. Din cameră, până în apa fac vreo două minute, cel mult. E și caldă. Nu ciorbă, să nu simți un fior mic atunci când intri, dar e caldă.
Serile se simte cel mult nevoia de o cămașă cu mânecă lungă, un șal sau o jachetă subțire.
E perfect.
Habar n-am dacă e vreun trend cercetat sau măcar dacă am dreptate, dar eu cred în comunități și în importanța creșterii lor. Fie că vorbim de unele profesionale, fie că e vorba de cartiere sau orașe. Oameni care au în comun profesia și vor să crească împreună. Oameni care au în comun cartierul și vor să-l facă mai bun, mai frumos. Împreună, că da, ăsta e cuvântul-cheie.
Sunt vremuri (g)rele pentru toți. Țări mari și mici, mai bogate sau mai puțin, oameni și companii depotrivă – absolut toată lumea, la modul propriu, trece printr-o provocare dificil de gestionat, cu atât mai complicat cu cât nu are nici măcar un orizont clar de limpezire.
În asemenea condiții, în care fiecare se gândește mai degrabă cum să-și securizeze viața, dragii și interesele personale, solidaritatea și generozitatea sunt cu atât mai mult de prețuit.
Am scris pe FB și o să mai scriu despre inițiativele care ajută. O să mai scriu și aici pentru că am convingerea de nestrămutat că avem nevoie să știm că există oameni și companii care s-au mobilizat și că orice inițiativă de genul ăsta ajută la echilibrarea balanței pe care statisticile despre efectele coronavirus atârnă dureros de greu în fiecare zi.
Sunt unul dintre copiii care au avut de tras de pe urma comparării lor cu alți copii care erau mai cuminți, mai ordonați, mai devreme acasă și mai cu moț, oricum, decât subsemnata. Chestia asta ar fi putut să mă facă mega antipatică – nu că n-aș fi, oricum! – dar pentru că, totuși, au fost și tata și bunică-mea în povestea asta, m-a făcut să spun oamenilor pe care îi apreciez că îi apreciez.
Și, pentru că viața m-a dus în zona asta de cultură, artisticăreli, creativitate, scriitură și d-astea, sunt atât de norocoasă încât să fi putut spune, ba chiar în mai multe rânduri, ???Mulțumesc pentru arta ta, e minunată???.
Dacă Raiul ar fi o corporație și God un proprietar care s-a cam plictisit de Pământ sau, ma rog, a ajuns la momentul în care e gata să admită că toată chestia e un pic greșită și mai bine o distrugem?!
Iar God ar fi Steve Buscemi, căruia îi dă replică Harry Potter aka Daniel Radcliffe. N-ar fi mișto o miniserie pe tema asta? Ba da. Și s-a făcut, e pe HBO. Cu plăcere!
Am văzut zilele astea mai multe păreri despre subiectul ăsta decât mi-aș fi dorit și, mai rău, am văzut multe păreri alandala. Mă rog, ca pe orice subiect, gura lumii slobodă.
Sunt oameni care au afirmat sus și tare că singurătatea e ok, că e în regulă, lasă că ce mare lucru?! Dincolo de faptul că, daca e atât de bună, nu înțeleg de ce nu-și expun opiniile la ei pe peretele din sufragerie sau într-un carnețel, în solitudinea cea bună, doar pentru ei, și o fac public, singurătatea nu e ok.
Am citit acum că noul ministru al Justiției, domnul Predoiu, a spus că nu putem discuta, cel putin nu acum și, după cum se vede cazul, nici prea curând, de abrogarea legii recursului compensatoriu, ca ne ceartă CEDO, prin urmare hemoragia de infractori nu se oprește.
Știți ceva? Mi se rupe că ne ceartă CEDO. Mi. Se. Rupe!
Iată un moment în care chiar și Grinchul meu interior nu-și poate stăpâni entuziasmul pentru sărbătorile care vin: lansarea reclamei de Crăciun de la John Lewis.
În fiecare an, bunii oameni de la John Lewis, anul ăsta în parteneriat cu Waitrose, lansează o reclamă care, de obicei, stoarce măcar un zâmbet cât magazinele lor, dacă nu chiar și niște lacrimi.
Ia să vedeți:
Nu știu dacă e cineva căruia boala asta perfidă să nu-i fi luat pe cineva drag, nu cred. Mie nenorocita asta de boală mi-a luat cea mai bună prietenă. Și pe soră-mea. Și pe tata.
O să înțelegeți, sper, de ce, după ce am aflat că există, o să-mi instalez aplicatia DreamLab, dezvoltată pentru a accelera cercetarea împotriva cancerului cu ajutorul telefoanelor mobile, și de ce, mai jos, încerc să vă conving și pe voi să faceți asta.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone