De ieri şi până la finele acestei săptămâni, unul dintre subiectele zile pe blog e despre fericire, ca o colecţie, ca un reminder şi, de ce nu, ca o lecţie. Nu uitaţi şi că, la finele săptămânii, se lasă cu un premiu pentru cei mai activi comentatori.
În sensul ăsta, azi mă gândeam să facem împreună un playlist… fericit! Sunt cântece care pe mine mă teleportează instant într-o zonă de bună dispoziţie, orice s-ar întâmpla în jur. E drept, nu multe, e drept, uneori depinde de stare, de chef, dar mulţumesc… portativului!, treaba asta funcţionează! Dar cum? Ei bine, iată cum!
Muzica, ciocolată sau sex: tot o dopamină!
Atunci când ascultăm muzică, lobul frontal şi cel temporal procesează sunetele, iar neuronii din dotare se apucă să descifreze melodia şi ritmul. Mulţi cercetători sunt de părere că toată această activitate se petrece în emisfera dreaptă, dar până acum nimeni nu a demonstrat cu precizie unde se întâmplă muzica în mintea noastră, şi poate că nici nu e atât de important lucrul ăsta. Totuşi, există diferenţe ce ţin de mai mulţti factori, cum ar fi experienţa pe care o avem cu respectiva muzică, dacă sunetul e live sau înregistrat ori dacă piesa are sau nu şi versuri – caz în care intră în acţiune şi zonele care procesează limbajul.
Cercetătorii au mai arătat că atunci când ascultăm muzică nici zonele responsabile cu imaginile nu rămân reci, fiindcă “desenăm” în minte imagini formate de versurile cu pricina, şi, de asemenea, tot mintea noastră transmite impulsuri care ne fac să ţinem ritmul cu piciorul ori cu mâinile, chiar şi fără să ne dăm seama. Practic, ne punem mintea în mişcare când ascultăm muzică şi, ce e mai important, se eliberează dopamine – un efect similar, aşadar, cu antidepresivele, sexul sau o tabletă de ciocolată.
Meloterapia e un playlist!
Studiile arată că mintea noastră recunoaşte un cântec vesel sau un cântec trist de la vârste foarte fragede, câteva luni, şi, în timp ce e clar că muzica ritmată ne înveseleşte, nici unele cântece mai puţin vesele s-ar putea să nu ne facă rău, tot aşa cum plânsul este considerat catarsis; ridică tensiunea şi încetineşte pulsul, ajutând la calmare. Şi uite-aşa s-a dezvoltat meloterapia care, conform studiilor, chiar ajută în calmarea durerilor postoperatorii, în reducerea stresului la femeile însărcinate şi, în general, induce o stare de bine.
Îmi e greu să aleg acum doar trei cântece care mă fericesc instant. De altfel, am, pe youtube, o întreagă listă cu asemenea piese reunite sub numele de “good mood” şi vreo câteva CD-uri cu mp3-uri care se cheamă, generic, muzică de mickey mouse” – nu ştiu nici eu de ce i-am spus aşa. Totuşi, aşa, rapid, iată trei piese care mă binedispun instant şi care şi-au păstrat această caracteristică de-a lungul anilor:
Hungry Heart – Bruce Springsteen
Maxi Jazz, Faithless cu Insomnia
de asemenea, cântecul care e în coloana din dreapta a blogului zilele astea şi care a fost dragoste la prima audiţie. în caz că dispare de acolo, e vorba de James, Getting Away With It All (Messed Up)
În fine, al treilea, ales dintr-o listă destul de lungă, Celia Cruz – La vida es un carnaval
Astea sunt propunerile mele! Mă ajutaţi să fac un playlist încă şi mai mare, întru buna dispoziţie universală? :)
Fiindcă se spune că ianuarie e cea mai depresiva lună din an, săptămâna asta public zilnic câte un text despre fericire, iar în weekend am şi o surpriză pentru cei mai activi comentatori ai acestei minii serii de printre rânduri.
Îmi place versul Ţapinarilor, fericirea-i un lucru mărunt, şi nu e prima dată când se regăseşte prin textele mele, fiindcă sunt sigură că fericirea nu e o stare nesfârşită de beatitudine a unei persoane care nu se opreşte din fumat “maria” şi vede totul în roz. Dimpotrivă, fericirea e compusă din momente şi, aşa cum mi-a arătat bunica mea, Darly, în Lecţiile ei de fericire, îşi poate găsi resursa în orice lucru mărunt dacă înveţi să faci asta.
Recent, belgianul Leo Borman a lansat o carte care se numeşte “World Book on Happiness” şi din care au fost extrase 12 sfaturi pentru a atinge acea stare de bine pe care, în lipsă de altceva, o numim, uneori destul de prozaic, fericire. Cartea adună rezultatele multor studii şi sondaje realizate de psihologi din toată lumea preocupaţi să afle care e secretul fericirii. Iată cele 12 sfaturi, aşa cum sunt ele rezumate în acest volum (via Daily Mail):
1. Acceptă ceea ce ai.
Studiile arată că pierdem o groază de timp exprimându-ne nemulţumirea faţă de lucrurile pe care nu le avem, în loc să observăm şi părţile bune din viaţa noastră, lucru care, de bună seamă, sporeşte frustrările. Altfel spus, e bine să ai aşteptări şi aspiraţii dar nu uita să te bucuri de lucrurile pe care ai reuşit să le faci până acum fiindcă ele sunt, de bună seamă, vise împlinite!
2. Să-ţi facă plăcere ceea ce faci.
Banii plătiţi pentru munca ta sunt buni, iar dacă sunt şi mulţi, e cu atât mai bine! Totuşi, dacă nu-ţi place munca ta, dacă nu eşti fericit/ă acolo, pleacă înainte de a-ţi pierde sănătatea, prietenii şi familia din pricina orelor de program şi a frustrării care, n-ai ce face, se adună! Mai târziu s-ar putea să cheltui o bună parte din banii obţinuţi pentru a-ţi recăpăta sănătatea pierdută din pricina stresului. Prietenii, însă, nu-i recapeţi cu bani.
3. Trăieşte azi!
Nu te îngropa în trecut, nu visa la viitorul cel frumos! Trecutul e istorie, fără el n-ai fi cine şi cum eşti, iar planurile sunt bune. Dar, nu uita, viaţa e ceea ce ţi se întâmplă acum!
4. Alege fericirea
Poate că nu-ţi dai seama de asta, dar felul în care te raportezi la lucrurile din viaţa ta e o alegere care îţi aparţine…
5. Relaţiile cu ceilalţi
Dincolo de faptul că unele studii au arătat că cei căsătoriţi sunt mai fericiţi. Fie că suntem sau nu parte dintr-un cuplu, starea noastră de bine depinde, uneori, şi de cei din jur, de felul în care aceştia se raporează la noi şi de felul în care se comportă cu noi. Ceea ce ar trebui să reţineţi este că şi noi, la rândul nostru, suntem “cei din jur” pentru alte persoane şi că felul nostru de a ne purta nu rămâne fără urmări.
6. O persoană activă
Starea de bine poate fi multiplicată prin interacţiunea cu ceilalţi, aşa că nu refuza ieşirile şi întâlnirile cu prietenii. Atitudinea de mistreţ neprietenos nu te va ajuta prea mult în a fi fericit/ă, aşa că zâmbeşte mai des şi ieşi mai des cu prietenii!
7. Nu face comparaţii
Ambiţia e sănătoasă şi poate impune o stare de optimism, mai ales dacă ţi-ai făcut şi planuri despre cum să ajungi de la punctul A la punctul B. Nu confunda, însă, ambiţia şi invidia fiindcă aceasta din urmă e dăunătoare, şi nu pentru ceilalţi ci chiar pentru tine!
8. Rămâi tu însuţi!
De câte ori te întrebi “ce-o să zică cutare sau cutare?” şi eziţi să faci ori să spui ceva, cutare şi cutare câştigă iar tu pierzi o şansă la fericire. Fără să te transformi într-un nepolitios monstru egocentric şi egoist, ţine mai întâi cont de tine şi de sentimentele tale şi apoi de ceilalţi.
9. Nu te îngrijora!
Ştii, cu siguranţă, cântecul ăla, don’t worry, be happy! Ei bine, află de multe ori perspectivele pesimiste asupra viitorului nu devin realitate. De fapt, cam în 90% din cazuri. Aşadar, fă-ţi griji doar pentru 10 la sută din ceea ce urmează, iar cu restul o să te descurci când şi dacă e cazul.
10. Organizează-te!
Ce pot să spun?! Harababura din casă, birou şi program dăunnează grav fericirii!
11. Gândeşte pozitiv
Nu te limita doar să fredonezi “Always look on the bright side of life” ci urmează sfatul din refren!
12. Preţuieşte fericirea
Învaţă lecţiile pe care ţi le oferă viaţa în sensul ăsta, ţine minte (fă-ţi un blog, notează într-un jurnal) ocaziile în care te-ai simţit preţuit, bucuros, apreciat, vesel, fericit. Învaţă din ele, multiplică-le!
***
Eu aş mai fi adăugat cel puţin două chestii, respectiv Umorul şi Generozitatea. Zâmbeşte necunoscuţilor, pe stradă, cumpără, aşa, aiurea, o floare şi dăruieşte-o unei femei prea serioasă ori prea tristă, ia o acadea pentru un copil (da, şi tu eşti copil, dacă vrei!), învaţă să faci ceva cu mâinile tale (dragii mei prieteni vor primi obiecte din lut făcute chiar de mine – mwahaha, şi să nu vă prind că le aruncaţi!), dansează, oricât de stângaci şi, chiar acum, dar chiar acum!, trimite un sms cu un gand bun unui prieten cu care n-ai mai vorbit de ceva vreme! Sigur se va bucura!
Prima ninsoare serioasă din oraş are darul sa ma înveselească, indiferent ce se întâmplă în rest, şi să mă scoată afară din casă. La fel s-a întâmplat şi ieri, când m-am întâlnit c-o floare peste care se aşternuse zăpada.
Ce-o fi fost în capul lui de trandafir de s-a apucat să înflorească în ianuarie nu e greu de înţeles după toate zilele astea de iarnă cu soare şi temperaturi care ne zăpăcesc. Dacă şi anotimpurile încep să ne facă surprize, de la oameni la ce să te mai aştepţi?!
Sau poate că e un trandafir foarte foarte curajos, unul care sfidează anotimpurile pentru a ne bucura?
Oricum ar fi, am zâmbit şi l-am luat cu mine, aşa, în poză, ca să-mi amintesc, în caz că uit, că până şi iarna, pe ninsoare, dacă te uiţi bine în jur, poţi să descoperi un trandafir înflorit…
Vrem o ţară mai bună, dar prea adesea pretindem lucrul ăsta fără ca noi să fim cetăţeni mai buni, fără ca noi înşine să ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor pe care le avem de la politicieni, fără să ne dăm seama că această hulită clasă politică este exclusiv produsul nostru, noi am creat acest monstru şi tot noi, atunci când ne-a convenit, l-am tolerat lăsându-l să crească şi apoi să-şi bată joc de noi.
Românii sunt în stradă acum, cerând o viaţă mai bună. Dacă asta e sau nu o soluţie, nu ştiu. Eu, una, aşa cum am spus, nu cred că asta e soluţia, cred mai degrabă în procesul schimbării de sine. Aşa cum unii argumentează că doar dacă ieşim cât mai mulţi în stradă îi facem pe politicieni să se teamă de noi, spun şi eu că doar schimbându-ne, noi, fiecare, toţi!, facem ca societatea aceasta să fie mai bună şi, inevitabil, să avem politicieni mai buni.
Ce poţi să faci pentru tine, pentru cei din jur, pentru o viaţă mai bună?
Nu mai arunca hârtii, chiştoace, pungi, sticle pe jos, atunci şi acolo unde-ţi vine. Pune-le la coşul de gunoi.
Strange după tine. exemplu: ai aruncat bradul de Crăciun şi ai umplut scara cu ace uscate?! Mătură-le. Dada, chiar tu. Şi nu-ţi mai spune că e treaba femeii de serviciu a blocului, că de-aia o plăteşti. N-o plăteşti suplimentar pentru mizeria ta suplimentară.
Vorbeşte politicos cu cei din jur. Dacă tu ai o zi proastă nu e nevoie să otrăveşti dispoziţia tuturor! Încetează să te mai gândeşti doar la tine tot timpul!
Şi, apropo de asta, vorbeşte şi scrie corect! În felul ăsta măcar n-o să mai alegi politicieni care vorbesc agramat. Şi sunt mulţi.
Dă înapoi ceea ce primeşti: cărţi, bani, telefoane, urări, vorbe bune.
Încetează să mai ceri lucruri doar pentru că tu crezi că ţi se cuvin. Dacă ţi le permiţi, foarte bine. Dacă nu, fă în aşa fel încât să le meriţi! Abia atunci, dacă nu le primeşti, protestează!
Nu mai accepta mizerii şi abzuri, orcât de mici. Nu mai închide ochii la vanzătoarea care-ţi dă o ciungă în locul restului. Nu mai accepta să te fure la magazin. Nu, nici cu zece grame. Nu mai accepta supă rece sau mâncare cu gust îndoielnic la restaurant. Sună la Protecţia Consumatorului.
NU MAI DA ŞPAGĂ! Nici la medic, nici la secţia financiară, nici profesorului de la facultate, nicăieri!
Nu mai face blatul! Nici în transportul în comun, nici în tren.
Plăteşte-ţi amenzile! Le-ai încasat pentru că ai greşit, nu pentru că ai fost prins.
Nu mai accepta ca cerşetorii sau băieţii din parcare să te şantajeze. Nu mai accepta muzica tare dată de vecin: cheamă poliţia. Sunt obligaţi să vină!
Nu mai sta cu mâinile în sân când vezi femei bruscate, fizic sau verbal, nu mai rămâne inert când vezi părinţi altoindu-şi copilul. Şi, apropo, n-o face nici tu. Nu e vina lui că e obraznic, e vina ta şi a educaţiei pe care i-o dai.
Învată-ţi drepturile legale, respectă-le şi cere respectarea lor, atunci când îţi sunt încălcate. Nu mai pleca capul.
Nu în ultimul rând, nu începe să faci lucrurile astea de mâine. Fă-le de acum.
Din categoria “Obiceiuri sănătoase pentru minte, inimă şi literatură”, ieri am început un curs de modelaj în lut la Fundaţia “Calea Victoriei”. Mi se pare cel puţin seducătoare ideea de a realiza ceva cu pretenţii estetico-artistice (sau chiar util) dintr-o bucată de material cleios iar după experienţa #dinromania mi-am promis că revin la meşteşugul ăsta! Dincolo de asta, pentru mine e o provocare suplimentară fiindcă degetele mele au o forţă adesea mai mică decât cea necesară deschiderii unei sticle cu apă! Dar asta e altă poveste.
Ieri am avut prima “oră” din cele patru pe care le conţine acest curs, am învăţat cum să modelez lutul şi să realizez o placă de lucru şi chiar am realizat o primă “operă de artă”, inspirată de una adevărată, tabloul Le fils de l’homme realizat de suprarealistul Magritte, unul dintre pictorii mei preferaţi.
Lutul e destul de ascultător, aşa că dintr-o “cărămidă” lată de vreo cinci centimetri am reuşit să realizez, prin (multă) frământare, tasare, mângâiere, pocnire şi alte… “tehnici”, o placă de lucru de vreo 12 pe 18, sau aşa ceva, groasă de aproximativ un centimetru. Pe placa asta urma să trasez contururile personajului cu ajutorul unui beţişor subţire de lemn şi recunosc cinstit că profesoara, Alina Dumitraşcu, a fost cea care a făcut asta pentru mine, altfel, netalentată dar perfecţionistă cum sunt, probabil că trăgeam linii si acum! A rezultat asta:
După asta a trebuit să aleg şi să realizez diferite elemente din lut pe care să le suprapun peste desen pentru a le scoate în evidenţă Am bibilit prea mult la el, poate că ar fi trebuit să-i fac toată haina suprapusă şi cred că şi norii sau marea aveau şanse mai pune la reprezentare. În fine! Ideea e că pentru vreo două ore nu m-am gândit la altceva decât la ce fac în momentul ăla iar mintea mi s-a curăţat la fel de uşor ca palmele şi unghiile după întreaga operaţiune.
Pe rând, “opera mea de artă” a arătat aşa:
şi, mai apoi, aşa:
Varianta finală are un mic detaliu, adică am “muşcat”, cu o daltă, o bucată din măr, în aşa fel încât arată ca cel de la Apple, însă am uitat să fac fotografie după asta, vă arăt varianta finală săptămâna viitoare, când o să fie şi uscat! Mai jos vedeţi alte câteva realizări ale colegilor de la curs: nouă doamne şi un singur curajos de sex masculin!
Merg la acest curs încă trei săptămâni de acum aşa că o să am ocazia să experimentez şi să realizez şi alte obiecte, mai mult sau mai puţin artistic. Oricum, nu asta contează cel mai mult ci distracţia şi relaxarea celor două ore, zen-ul de după, faptul că învăţ ceva nou şi faptul că, pentru două ore, sunt departe de lumea dezlănţuită.
Toate acestea fac parte din obiceiurile sănătoase pe care Activia le susţine, pe lângă o alimentaţie echilibrată, şi sunt încă o dată recunoscătoare pentru includerea în această campanie fiindcă, fără să-mi propun să am astfel de experienţe pentru a vi le împărtăşi în cadrul campaniei, sigur n-ajungeam de capul meu la un asemenea curs. Şi nici nu ştiam ce pierd! Zău că trebuie să încercaţi şi voi!
PS dacă n-aveţi vreme de curs, încercaţi să vă jucaţi acasă cu plastilină sau lut – se găseşte prin fondurile plastice şi nu e scump. Garantez distracţie pentru toată familia!
Mi-a plăcut de el de la prima vedere. Stătea înghesuit alături de alţi confraţi şi cu toate că nu era atât de bine expus, l-am ales pe el. Nici măcar nu m-am tocmit, deşi de obicei mă amuz încercând să fac o “afacere”. Nu, de data asta era ceva deosebit, urma să petrecem multe zile împreună, să-mi pună îmaginaţia la încercare, să devină centrul atenţiei şi al sufrageriei.
Era deja cioplit la bază, pe măsura suportului în care avea să locuiască – vremelnic – în casa mea. L-am proptit bine, în speranţa că orice atacuri ale domnului Sony nu-l vor destabiliza şi am început să-l împodobesc. Doar cu alb, argintiu şi albastru, şi cu o mare fundă roşie în vârf. A durat cam o oră, fiindcă între timp a trebuit să alerg motanul ca să recuperez nişte fire de beteală din botul lui.
Când a fost gata i-am făcut poze, am pus colinde şi m-am bucurat de mirosul lui proaspăt şi de clinchetul globurilor când, din neatenţie, treceam prea aproape de el. Casa era mai veselă, mai festivă datorită lui. Până şi domnul Sony l-a apreciat suficient de mult încât să nu se caţere în el, chiar dacă l-a inspectat îndelung, iar unele globuri au căzut pradă curiozităţii sale.
Dar, inevitabil, sărbătorile de iarnă au trecut, iar ramurile s-au mai lăsat şi e cazul să ne revenim din reveria zilelor relaxate. Nu s-a uscat, încă nu-i cad acele şi se mai simte, uşor, mirosul de pădure. Însă e o chestiune de zile, aşa că în seara asta i-am scos podoabele una câte una, cu gândul să-l scot din casă până nu începe să-şi împrăştie acele peste tot.
E gol acum, parcă dezbrăcat, timid, în colţul lui. Şi nu mă îndur să-l aunc ca şi cum aş arunca o cutie goală. Nu ştiu cât o să-l mai ţin, dar cu siguranţă la anul nu-mi voi mai cumpăra brad tăiat. Pur şi simplu e prea tristă despărţirea şi mă simt prea aiurea când vine vremea să-l arunc.
Eu nu sunt chiar cea mai îndemânatică persoană din lume şi, chiar dacă ştiu să schimb o garnitură sau un bec, treburile mai complicate, cum ar fi montarea maşinii de spălat, nişte rafturi care să stea şi să stea drept!, montări, demontări de lustră, calorifere sau maşină de spălat, toate astea şi multe altele erau lăsate în grija lui Nicu.
Nicu era omul bun la toate şi om bun de pus pe rană, nu spunea niciodată “nu se poate” şi, adesea, am insistat să-i plătesc bani mai mulţi decât ceruse, pentru că aşa mi se părea mie corect evaluată munca lui. Nicu era genul ăla de lucrător cu extrem de mult bun simţ, nu pleca niciodată fără să strângă după el, ba chiar spăla pe jos, dacă era cazul, chiar dacă eu insistam că asta pot face şi eu. Spunea, glumind, că tre’ să lase curat la locul de muncă. Aproape că nu există colţ din casă care să nu fi beneficiat de ajutorul lui, de la prize până la rafturi, ţevi şi tot aşa! Sunt, totuşi, nouă ani de când am apartamentul.
Nicu muncea până la epuizare, una care i-a adus şi-o boală de ficat, găsise un job la câşiva kilometri de Bucureşti şi făcea naveta, iar după aia robotea prin vreo casă ori alta ca să facă un ban în plus. Îşi măritase fata în toamnă şi aşa adunase ceva datorii pe care se grăbea să le plătească. Cu toate astea, niciodată nu l-am văzut plângându-şi de milă ba chiar din contră, mereu avea câte o vorbă bună, chiar şi atunci când eu tunam şi fulgeram la adresa vecinilor inundatori!
– Vrei o bere, Nicule?
– Ete na, io şi berea! Nişte suc n-ai? Sau, mai bine, fă-mi şi mie o gură de cafea, dacă ai şi nu e deranjul prea mare.
Şi… acum o oră m-a sunat mama să-mi spună c-a murit Nicu. I s-a făcut rău după ce s-a întors de la serviciu, şi s-a dus repede, pe fugă, parcă, aşa cum era tot timpul, mereu mai avea ceva de făcut, un loc în care să ajungă, cineva de ajutat. Era tânăr, cred că nici 50 de ani n-avea!
A fost unul dintre cei mai cumsecade oameni pe care i-am cunoscut şi acum îmi pare rău că nu i-am spus asta, explicit, aşa, ca să se bucure şi să ştie că-l apreciez tare ca om, nu doar ca “om bun la toate”. Aşa că nu mai amâna să spui o vorbă bună cuiva care te ajută, să-i spui că-l apreciezi dincolo de plata pentru serviciul făcut. Lasă-le pe altele să fie subînţelse, pe astea chiar rosteşte-le.
Nu mai amâna.
Mie mi se pare că anul ăsta a trecut cel mai rapid din istoria trecerii anilor personali şi ştiu sigur că asta a avut cumva legătură cu blogul. Pe de-o parte pentru că am avut parte, datorită lui, de o mulţime de aventuri, excursii, evenimente, conferinţe şi experienţe de neuitat, pe de altă parte pentru că mi-a impus disciplină de a scrie (aproape) zilnic.
Am încercat să fac o retrospectivă, dar sunt atât de multe lucruri făcute anul ăsta încât îmi este aproape imposibil şi ar ieşi un post kilometric. Am pierdut-o pe Darly şi îmi e dor de ea, însă caut să merg mai departe respectând lecţiile ei de fericire.
Sunt multe lucruri cu care rămân din 2011, haita din Redescoperă România, prieteni noi şi prieteni mai vechi, locurile vizitate, un răsărit, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, Festivalul de Film de la Bucureşti, întâlnirea cu Julie Taymor şi Elliot Goldenthal, concertul de hang, SMS-urile, obiceiuri sănătoase, Clujul şi oamenii lui, Sibiul şi oamenii lui (unii, nu toţi!), “depinde” şi nişte ochi albaştri, fenomene paranormale via Canada şi iar oameni speciali. Printre ei, şi voi, ce care citiţi printre rânduri – vă mulţumesc!
Pentru mine, 2011 a fost un an fabulos!
S-ar cuveni să mulţumesc pentru multe dintre şansele primite în acest an – sper că m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor şi poate chiar le-am depăşit pe alocuri. Ştiu că sunt lucruri pe care n-am apucat să le termin în 2011 şi nu prea am scuze pentru asta (faţă de mine cel puţin), iar în 2012 îmi propun să fiu mai riguroasă şi să mă enervez mai puţin!
Dacă o să reuşesc sau nu, rămâne de văzut peste un an! Până atunci, însă, hai să avem un 2012 excepţional!
Aseară, în cadrul unui super show marca ProTV, a fost desemnat câştigătorul concursului Vocea României în persoana concurentului Ştefan Stan. Fireşte, aşa cum era de aşteptat, decizia publicului a fost – încă este! – îndelung comentată de… public!
Iuliana şi Cristian, favoriţii mei înainte de finală!
Am fost din nou în studioul Mediapro pentru a urmări finala, cu gândul că favorita mea, Iuliana Puşchilă, are, totuşi, şanse nu foarte mari să câştige. Din păcate, după un debut spectaculos, alături de antrenorul Horia Brenciu, pe “Time of my life”, celelalte două cântece nu prea au fost inspirat alese. The Winner Takes It All e fix genul de cântec pe care o puştoaică de 16 ani nu poate să-l interpreteze cu dramatismul de rigoare, oricât de bună voce ar avea – iar Iuliana are voce foarte bună! De duetul cu Voltaj nici n-are sens să pomenesc altfel decât pentru a vă spune că, de fapt, Iuliana trebuia să cânte cu Direcţia 5, trupă care s-a răzgândit în chiar ultimul moment. Păcat!
Aşa e când speranţa de acasă nu se potriveşte cu cea din studio, favoritul meu aseară a fost Cristian Sanda, pe care l-am şi votat, de altfel, cu conştiinţa clară a faptului că cei mai mulţ dintre români NU îl vor vota pe el, fiindcă… n-are maiou, mdeah! Din punctul meu de vedere, Cristian a fost cea mai bună voce aseară. E tânăr, însă, are vreme să confirme şi sper să o facă!
Dragoş Chircu a avut, ca şi Iuliana, ghinion la duete. Loredana şi Pepe au fost incomparabil peste el şi niciunul dintre ei nu şi-a bătut foarte tare capul pentru a-l pune pe Dragoş – sau vocea lui – în valoare. Rămâne de văzut dacă antrenoarea Loredana va continua să-l susţină sau nu.
Ştefan Stan ESTE Vocea României
În fine, Ştefan Stan, câştigătorul, a avut una dintre cele mai constante prezenţe din concurs, fără să exceleze dar şi fără să comită greşeli majore. Maioul şi lanţurile şi-au făcut treaba, zâmbetul la fel, piesele bine alese, nu prea sus, nu prea jos, vârsta şi experienţa scenei şi poate chiar menţionarea unui caz umanitar pentru care urma să doneze o parte din bani, l-au propulsat pe primul loc în preferinţele celor care au votat. Iar finala lui a fost cea mai bună. Şi asta a fost!
Şuvoiul de comentarii contra Ştefan Stan e matematic firesc: a câştigat în ciuda altor trei candidaţi la titlu, nu avea cum să fie Vocea României cu peste 50% din totalul de voturi, aşa că e normal să fie contestat de votanţii tuturor celorlalţi trei. La rece, însă, dacă e să socotim doar finala şi prin comparaţie cu ceilalţi, a fost cel mai potrivit să câştige – şi, repet, spun asta în condiţiile în care am avut alţi favoriţi!
Oricum, e prematur să ne pronunţăm acum cu privire la justeţea deciziei. Ştefan va avea un album produs de Universal Music, dar şi ceilalţi trei vor avea câte un single şi un videoclip şi vom putea vedea atunci cine confirmă şi cine nu.
Una peste alta, însă, Vocea României s-a clasat pe primul loc la formate importate până acum în frumoasa ţărişoară, Pro-ul a făcut treabă foarte bună, confirmând, încă o dată, că atunci când vine vorba de astfel de producţii, este, fără drept de apel, lider de piaţă!
De culise: am fost plăcut impresionată de vedetele Pro prezente în platou fiindcă au preferat să lase locurile de pe scaune pentru invitaţi iar ele au stat cuminţi pe trepte, fără fiţe, fără pretenţii, şi la fel afăcut şi Maria Apostol, mai marele PRilor din trust. La pauză, vedetele s-au pozat cuminţi cu oricine a solicitat acest lucru. Jos pălăria!
PS fac deja demersuri pentru un articol despre punctul de vedere al Cosmote despre asocierea cu show-ul. Asta ca sa nu va vină idei “originale” :D