Duminica trecută mi-am petrecut-o la Feteşti cu o parte din comunitatea romilor de acolo, într-o vizită organizată de Active Watch ca parte a promovării proiectului Profesionişti Romi (în domeniul medical), proiect care, citez de pe site, urmăreşte susţinerea accesului tinerilor romi la educaţie academică în domeniul medical şi combaterea abordărilor stereotipe cu privire la dezinteresul persoanelor de etnie romă pentru educaţie şi practicarea de profesii care necesită un înalt grad de calificare.

Cu toate că încerc să-mi educ toleranţa, la fel ca majoritatea românilor sufăr de prejudecăţi în ceea ce priveşte populaţia de etnie romă. Nu e ca şi cum aş eticheta orice persoană de etnie romă cu care interacţionez ca fiind “rea”, însă, din nefericire, experienţele de până acum sunt mai degrabă de natură să nu încurajeze genul ăsta de interacţiune.

La Feteşti am vizitat trei gospodării ale unor familii de etnie romă, ne-am plimbat pe strada Romilor şi, în fine, am asistat la un moment artistic susţinut de copii din aceeaşi etnie, elevi la Şcoala “Mihai Viteazul”, o scenetă foarte drăguţă şi bine interpretată şi dansuri ţigăneşti! Şi am cunoscut trei tineri ţigani (ei zic ţigani şi n-au o problemă cu asta) cu facultate şi masterate!

Toţi cei cu care am vorbit ne-au spus că nu au cine ştie ce probleme în comunitate, copiii merg la şcoală şi nu sunt trataţi diferit faţă de alţi copii, au prieteni la fel ca oricare copil, indiferent de etnie. Ce nu mi-a plăcut, însă, şi chiar m-a scos un pic din pepeni este această stradă: Strada Romilor. Una pe care locuiesc îndeobşte oameni de etnie că, nu-i aşa?, ce ne-rom s-ar muta pe o stradă cu numele ăsta?

Când l-am întrebat pe viceprimarul localităţii dacă nu i se pare aiurea a dat din umeri: e veche strada, oamenii nu se plâng, ar fi cheltuieli… Dar a dat din umeri şi când l-am întrebat exact câţi romi sunt în localitate, că tocmai ce s-a făcut recensământ! Omul de la Active Watch ştia, oficialul nu. Şi iată, stimaţi cititori, o primă problemă… Autorităţilor nu le pasă de integrarea romilor. Îi preferă adunaţi acolo, pe strada cu pricina, mai uşor de controlat, mai uşor de pus la punct. Oamenii, în schimb, mi-au spus că nu prea le place cum sunt priviţi în ocaziile în care trebuie să-şi arate actul de identitate şi, implicit, adresa.

În definitiv, deşi e ţara plină de proşti nu am auzit de Strada Proştilor, nici măcar în Caracal! Şi nici de strada Curvelor sau a Şchiopilor, a Hipoacuzicilor, ori de Strada Maniacodepresivilor! Voi aţi auzit? V-aţi muta pe o stradă a cărei denumire indică faptul că aparţineţi unei anumite categorii? Eu cred că nu, dar viceprimarul din Feteşti e mai presus de preocupări din astea! Lui i-a plăcut să vină la întâlnirea cu bloggerii şi ziariştii şi să spună că ajută… Cum ajută, nu mi-e clar. Dar aşa ne-a spus. De teamă sau din politeţe, nu a fost contrazis de romii prezenţi, dar uliţa aia nici măcar asfaltată tot Strada Romilor se cheamă!

Şi o chestie de care nu mi-am dat seama până la vizita asta: mulţi dintre romi sunt în cea mai tâmpită situaţie cu putinţă. Dorind să se educe şi renunţând, de bună voie, la cea mai mare parte a tradiţiilor etniei, sunt trataţi, de către alţi ţigani, mai tradiţionali, ca nemaifăcând parte din etnie, ca nişte paria. Inutil să spun că pentru români au in continuare eticheta de “ţigan”, aşa că, deşi integraţi… “teoretic”, nu sunt, de fapt, integraţi nici colo, nici colo, ci împinşi la marginea ambelor lumi, excluşi.

Indiferent cât de educaţi, îmi e clar că nu există o egalitate a şanselor pentru că cei care aleg, dacă nu sunt destul de destupaţi la minte – şi mulţi nu sunt! – vor alege un ten mai deschis la culoare în dauna suspiciunii de a avea un ţigan în echipă. Şi pe undeva nu pot să nu pricep asta, pentru că romii care apar cel mai adesea la TV nu apar în posturi măgulitoare pentru etnie, iar apariţiile astea sunt mai tot timpul legate de niscaiva fapte cu iz penal!

Şi atunci degeaba ne străduim să-i educăm pe ei (şi de ce ar pierde timpul cu educatul dacă oricum nu au aceleaşi şanse la angajare?!) atâta timp cât nu ne educăm pe noi să le acceptăm – atunci şi acolo unde este cazul – bunele intenţii? Oare nu cumva locuim şi noi pe o stradă care se cheamă “Strada Discriminatorilor”?!

Şi, dacă tot nu prea suntem dispuşi să le acordăm un dram de încredere, doar pentru că aparţin unei anumite etnii, atunci de ce ne mai mirăm că cerşesc sau, şi mai rău, fură?! Ultima dată când am verificat supravieţuirea era la baza piramidei lui Maslow, iar nevoile de apartenenţă erau abia pe la mijloc…

După experienţa de la Premiile Gopo, la finele săptămânii trecute am fost la două evenimente, un party şi o lansare, ambele cu dress code: la party era cu temă, Made in China, iar pentru lansare am fost informate că trebuie să fim în fuste lungi, ca de prinţesă, scenariul fiind unul de poveste iar invitaţia pe măsură.

Vineri, la party, nu s-a îmbrăcat toată lumea conform cerinţelor organizatorilor, cu toate că tema era mai mult decât generoasă la oferit idei, şi mă întreb la ce naiba te mai deranjezi să te duci la un Theme Party dacă îţi pui aceleaşi haine ca la orice party când, de fapt, ăsta e tot schepsisul şi distracţia?! Dar, ok, un party e un eveniment informal, intrarea s-a plătit, aşa că fiecare era întrucâtva liber să aleagă.

Ieri, însă, la lansare, deşi majoritatea invitatelor au venit cu fustă lungă, au fost şi excepţii, fuste scurte şi chiar blugi. Sunt conştientă că s-ar putea să-mi pun în cap nişte doamne şi domnişoare din online, dar o s-o spun, cu speranţa că bunele intenţii se văd printre rânduri: mai ales atunci când ţinuta la un eveniment este indicată de organizator, ea ar trebui respectată! Dincolo de faptul că aşa respecţi pe cel/cea care, la rândul său, ţi-a arătat consideraţie invitându-te, mai există cel puţin un motiv pentru care spun asta.

Când mergi la un eveniment de genul ăsta (dar e valabil şi pentru un concert la Ateneu, de exemplu), intri într-o poveste, într-un scenariu. E mai mult decât concert sau lansare, e o experienţă cu totul, iar experienţa asta e întregită de o sumă de detalii printre care, da, şi ţinuta spectatorilor/invitaţilor. Organizatorul, că de-aia e organizator, e creatorul poveştii, el ştie cel mai bine ce urmează să se întâmple şi cum tu, invitat, te poţi integra cel mai bine, în aşa fel încât experienţa ta să fie premium. E o poveste în al cărei personaj te transformi, şi doar aşa o trăieşti pe deplin! Remember Zonga Party şi ce drăguţ a fost că lumea s-a îmbrăcat conform indicaţiilor. Fără asta ar fi fost doar o petrecere, la fel ca oricare alta, şi nu una specială!

Da, ştiu, ţinuta cu fustă lungă nu era o condiţie ci doar o indicaţie şi o rugaminte a organizatorilor şi, în definitiv, nu te întoarce nimeni din drum de la intrarea în Ateneu dacă eşti îmbracat(ă) ca la discotecă… deşi ar trebui!, ba chiar s-ar putea să-ţi placărespectivul concert. Totuşi, când e vorba de un eveniment, de un loc special, n-ar trebui să ne respectăm şi să-l respectăm pe deplin, inclusiv prin adoptarea unei ţinute adecvate sau indicate?!

Poate greşesc, poate sunt prea conservatoare sau prea PR, fiindcă înţeleg ce va să însemne designul unui eveniment şi cât contează ca detaliile să se alinieze întocmai precum planetele, dar… Nu preferaţi şi voi prinţesele astea:

în locul celor de mai jos? Ştiu, aceleaşi personaje doar ţinutele diferă. Sunt frumoase, sunt minunate, dar nu sunt din poveştile pe care le ştim! Sau, mă rog, din cele pe care le ştiu eu :)

În fine, nu, nu haina îl face pe om. Dar, din când în cand, haina face personajul :)

Zilele trecute mi-am pus în folderul “de citit” un articol din Time al cărui titlu mi-a atras atenţia, respectiv Mitul cu “băiatul mamei” a fost demitizat. Am avut cel puţin o experienţă nefericită cu un asemenea “băiat”, aşa că titlul nu se putea să nu-mi atragă atenţia, cu neîncrederea de rigoare cu tot!

Demitizare, dar, în realitate, nu prea. Autoarea articolului citează două studii potrivit cărora băieţii care au o relaţie apropiată cu mama lor sunt mai puţin agresivi şi, în general, mai buni, mai educaţi, mai devreme acasă, şi pot să fiu, ba chiar sunt!, de acord cu asta!

Problema nu e, însă, la băieţii de vârstă şcolară, ci la bărbaţii cu pretenţii de maturitate ale căror mame nu pricep că e cazul să le dea drumu’ să zburde independenţi prin lumea mare şi plină de femei care nu sunt, desigur, suficient de bune pentru odraslele lor! Ştiţi voi, genul ăla de mame care vor să ştie tot ce face iubitul fiu, şi mai ales cu cine, mamele care l-au învăţat cu “lasă, fecior, că rezolv eu”, chit că e vorba de vreun dascăl care i-a pus notă mică, tatăl care i-a tăiat banii de buzunar pentru că a fost obraznic sau, mai târziu, diverse treburi administrativ-casnice! Un exemplu în acest sens ar putea fi aici.

A nu se înţelege prin asta că e vreo regulă printre mamele bărbaţilor, să dea buzna nepoftite în vieţile acestora, nu. Există şi cazuri fericite, parol, când mama lui e atât de mişto încât să rămâi în relaţii cu ea, în ciuda faptului că tu şi feciorul nu mai aveţi acelaşi cod poştal sentimental. A, iar dacă un “el” se poartă urât cu mama lui, fugiţi! Repede şi departe!

Una peste alta, m-am liniştit: băiatul lui mama e bine doar când e vorba de un băiat. Când băiatul devine bărbat, e rău. Deci rămâne cum am stabilit.

“Intrăm într-o eră în care o simplă zgârietură la genunchi ar putea ucide, internările în spital ar putea fi riscante pentru viaţă, iar operaţiile ar putea să nu mai aibă loc din pricina riscului de infecţii” – a declarat, la finele acestei săptămâni, la Copenhaga, Margaret Chan, directoarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

Această perspectivă sumbră, evocată nu chiar de Ţaţa Leana din Virusata de Deal, ar putea deveni realitate în câţiva ani, ca urmare a faptului că, aparent, antibioticele pe care omul le-a dezvoltat până în acest moment ar putea ajunge ineficiente în lupta cu virusurile/bacteriile ale căror mutaţii sunt din ce în ce mai rapide şi mai rezistente.

(Articol mai pe larg în The Independent)

OK, o lume în care antibioticele nu şi-ar mai face efectul ar fi o lume muuult mai puţin populată, asta e sigur, dar nu cumva e puţin, doar puţin, zic, iresponsabil ca şefa OMS să evoce o asemenea perspectivă, în afara unui plan concret de educare a medicilor şi populaţiei întru prescrierea şi administrarea responsabilă a antibioticelor?!

Adică, ok, dacă situaţia este într-adevăr atât de serioasă încât riscăm ca peste câţiva ani să murim dintr-un banal abces, n-ar trebui, zic şi eu, ca OMS să facă ceva mai serios decât o declaraţie la un congres, în contextul lansării unui studiu pe această temă de către stimata directoare Chan?!

Antibiotic resistance development is a natural process of adaption leading to a limited lifespan of antibiotics. Unnecessary and inappropriate use of antibiotics favors the emergence and spread of resistant bacteria. A crisis has been building up over decades, so that today common and life-threatening infections are becoming difficult or even impossible to treat. It is time to take much stronger action worldwide to avert an ever increasing health and economic burden.

Cum pisici vii şi zici, aşaaaaa, puf!, “Bună ziua, perspectiva e că o să murim pe capete. Vă mulţumesc pentru atenţie. Acum… Cine doreşte autografe?”?! Iar dacă chestia asta se întâmplă de nişte zeci de ani, de ce nu e în afara legii administrarea de antibiotice în ferme?! Şi de ce, dacă vreau, poate nu în oricare, dar în majoritatea farmaciilor, pot să cumpăr antibiotic fără reţetă?!

Azi m-am oprit la o gheretă de presă, uluită să văd că uşile-i larg deschise sunt, încă!, împodobite cu atâtea titluri. Majoritatea erau reviste, de tot soiul, majoritatea aveau insert: creme, perii de păr, fundiţe, lacuri de unghii, de toate pentru to(n)ţi! Ah! Şi o carcasă de plastic, roz pal: însuşi corpul uman, despre care am aflat că urma să fie umplută, ea, carcasa, cu diverse organe, de asemenea din plasic, apărute alături de ediţiile viitoare ale nush cărei reviste. Charming!

Tot pe taraba cu pricina am văzut cărţi, şi de la Jurnalul şi de la Adevărul, care se vindeau cu şase lei. Şase lei, adică ceva mai puţin de jumătate din valoarea unui pachet de ţigări! Sadoveanu, parcă, Geo Bogza şi nu mai ştiu, că pica umbra pe ele şi, oricum, erau bine ecranate de nişte păpuşi oribile, în cutii (desigur, tot roz!), care erau şi ele, cred, tot insert, că altfel ce să caute pe taraba cu presă?

Tot acolo, Kama Sutra şi romane de amor la duzină, un talmeş başmeş de nedescris în care ea, presa, şi el, jurnalismul, nu se zăreau pe nicăieri. Ziarele erau, dacă erau, undeva sub tot acest maldăr de marfă aşa-zis jurnalistică.

Agăţat cu un cârlig de rufe, prins pe deasupra unei alte reviste, am zărit un DVD cu Serendipity, un film drăguţ, de duminică seara, când vrei să crezi că viaţa e frumoasă în ciuda zilei de luni care urmează inevitabil. Avea preţ pe el, 4 lei, şi l-am cumpărat, în ciuda faptului că mi s-a părut că cineva iese păcălit din treaba asta, fiindcă, oricât de vechi filmul, tot n-are cum să coste atât de puţin o copie cu drepturi de autor plătite + toate celelale costuri.

Când am ajuns acasă şi am scos DVD-ul din geantă ca să-l pun alături de celalte am văzut că era insert la Săptămâna Financiară şi parcă nu mi-a mai părut rău că am plătit atât de puţin pe film. În definitiv şi la urma urmei, o revistă de afaceri care face o afacere proastă nu e de plâns.

Şi, dacă mă gândesc mai bine, cu toată nostalgia mea în faţa printului, nici sărmana presă scrisă autohtonă nu e de plâns. Sigura problemă e că acu’ nu mai păzeşte nici dracu’ democraţia aia!

Nu mai pot cu discuţiile de pişcotari şi ce să faci şi cum să faci la evenimente, după evenimente şi înainte de evenimente, dacă le faci, de ce le faci, dacă nu le faci, de ce nu le faci! Putem, naibiului, să depăşim momentul ăsta penibil şi meschin şi să revenim la scris?! Ştiţi voi! Conţinut, alea alea!

Cât despre petreceri, Felicitări, Manafu!, că le faci, indiferent de cârcoteli, şi bravo, Vodafone!, că le faci, de asemenea, indiferent de cârcoteli! Eu, una, mă bucur când am ocazia să socializez cu (unii) oameni, nu cu URL-uri şi useri, iar cui nu-i place, n-are decât să nu vină. Pentru ce atâtea discuţii?!

Acum putem să revenim la scris, sens, conţinut, poveşti, gramatică etc?! Vă mulţumesc foarte mult, readerul şi timeline-ul vor sări în sus de bucurie la auzirea veştii!

Săptămâna trecută, direct de la Sibiu, am ajuns la… închisoare! Nu, nu pentru că am făcut eu ceva reprobabil, ci pentru că cei de la Coca Cola HBC, Diverta şi Next au organizat acolo o dăruire de cărţi cu gânduri bune pentru deţinutele de la Târgşor, singura puşcărie de femei din ţară! Evenimentul s-a numit Mărţişoare de REeducare, a fot chiar pe 8 Martie şi face parte dintr-un program mai amplu numit REconcept!

(vă avertizez că e un text lung şi că nu voi permite nici un fel de comentarii jignitoare la adresa deţinutelor)

Pe scurt, peste 650 de volume, de toate felurile, de la romane de dragoste, la romane istorice, ba chiar şi câteva cărţi de citire, pentru că unele deţinute nu ştiu a citi, şi pe fiecare o dedicaţie de şi cu suflet de la oameni faini din ţara românească, printre care Oana Pellea, Ada Milea, Ducu Darie, Oana Cuzino, Dan Puric, Radu Muntean, Ana Ularu, Ozana Oancea, Alexandru Solomon, Cabral şi alţii. Şi, da, au fost şi câţiva bloggeri printre cei care au scris  dedicaţii pe cărţi!

Printre ei, şi subsemnata, doar că eu am ales să dăruiesc o carte din biblioteca personală, “Femei în ţara bărbaţilor” (Ed Univers pt Cotidianul) împreună cu un mesaj scris de mine, nu un citat – aşa mi s-a părut mie că poate le ajut cât de cât pe cele de acolo.

Dincolo de gând şi carte, mi-am dorit, însă, să ajung la Târgşor, la eveniment, să cunosc unele dintre aceste femei, cu gândul că oricum e o experienţă dar, mai mult decât atât, poate fi o lecţie despre toleranţă! Şi, cumva, chiar a fost!

La Târgşor lipseşte Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!

Un microbuz ne duce până la poarta penitenciarului, unde aflăm că trebuie să aşteptăm un pic, fiindcă un alt grup de vizitatori e înaintea noastră. Îi văd, coboară dintr-un autocar, mulţi copii şi tineri, unii au flori. Estimez că sunt rude ale deţinutelor, fiindcă altfel cine ar duce nişte copii la o puşcărie, alta decât Doftana, sa-i facă pionieri să vază istorie cu ochii lor?!

Ni se spune clar că în interior nu avem voie cu nimic altceva în afară de un notes şi-un pix. Nu telefon, nu aparat de fotografiat, nu alte electronice, nici măcar un memory stick pe care tipul de la Mediafax îl uitase în buzunar.

În jur, în faţa închisorii, o mulţime de autoturisme. Mă uit la mărci, nu’s chiar Dacii, toate, şi destul de noi. Presupun că o parte sunt ale celor care lucrează acolo. Văd şi un Audi, mă întreb dacă o fi al şefei închisorii. Parcarea improvizată se face perpendicular pe zidul unei biserici, aparent părăsită, fiindcă sus, în turlă, în loc de geamuri văd scânduri, şi o parte din acoperişul metalic lipseşte, pierită de cine ştie ce vânturi. E cea mai înaltă clădire, cât văd cu ochii.

Vizavi de biserică, un bloc cu două etaje şi ceva spaţiu verde în faţă. Aveam să aflu că e destinat unora dintre cei care lucrează în penitenciar, dar şi deţinutelor cu regim deschis, care au mai puţin de un an până la eliberare şi care pot petrece acolo câte o zi împreună cu familia.

Între aceste două clădiri, o alee lată, iar în capătul ei, poarta de mai jos, şi am senzaţia că lipseşte vorba lui Aligheri de la intrarea în infern: Lasciate ogne speranza! Poarta e roşie, dar nu e nimic vesel acolo. Pare implacabil.

Aşteptăm un pic, apoi predăm buletinele şi suntem strigaţi, pe rând, ca să intrăm. În uşă, un bărbat, gardian, compară poza cu persoana. Cât aştept să fiu verificată prin buzunare de o gardiană, îl întreb, curioasă, ce armă are, că are, uite colo, la şold! “Carpaţi, domnişoară”, zice el. Nu cutez să întreb dacă a fost nevoit să-l scoată vreodată din toc, probabil că nici nu mi-ar spune, dar îi zic c-am auzit că se fabrică şi mai bune, “alea de Sf. Gheorghe erau ăle mai bune, nu?”, glumesc, referindu-mă la ţigări. Gardianul likes this, că râde.

La control mă lasă cu pachetul de ţigări, dar îmi opresc căştile de la mobil, pe care le uitasem de gât. Nu stăruiesc să explic că mi se pare o precauţie prea mare, locul lor, regulile lor şi, mai ales, intenţionez ca vizita mea să aibă sfârşit peste câteva ore, nu zile, aşa că avansez şi intru dincolo de poartă!

În închisoare, altfel decât mi-am imaginat

Ne întâmpină chiar directoarea închisorii, comisar de penitenciare, ăsta-i este gradul. E o femeie înaltă, destul de tânără, dichisită fără să pice în nici o extremă, şi are un palton bej, lung, cu tăietură militărească, pe care îl admir tăcut. Ni se urează bun venit şi începem să punem întrebări. Nu insist cu detalii despre istoria locului, doar vă spun că la Târgşor sunt 650 de deţinute, împărţite în celule al căror număr de paturi variază de la 8 (parcă) la 20, deţinute între 16 şi 57 de ani, 2 “vieţaşe”. Paturi supraetajate, fireşte, şi deja locul, deşi destul de generos ca spaţiu, cu alei late şi spaţii verzi, mi se pare şi mai închis.

Mai trecem de un control şi de o poartă ce desparte zona administrativă de puşcăria propriu-zisă, şi intrăm în curtea interioară a închisorii pe latura mică a unui patrulater de clădiri joase cu gratii la geamuri. În faţă, o alee lată, de asemenea, mărginită de o altă biserică, una mică. În stânga, cum intrăm, la parterul clădirii e un magazin, în dreptul căruia e o coadă de câteva persoane, apoi Locul de fumat, marcat ca atare, cu o tăbliţă. În dreapta, chiar la intrare, ele. Deţinutele. Par atât de relaxate!

Sunt strânse ghem şi vorbesc între ele, un pic zgomotoase, aş spune chiar “vesele”, dacă nu mi-aş aminti, totuşi, unde suntem. Nici vorbă de vreo uniformă, sunt cât se poate de multicolor îmbrăcate, unele au basmale, altele nu, unele-s cochete, altele, cele mai în vârstă, se mulţumesc cu o bluză şi un pantalon de training, şosete peste, şi papuci de plastic. Cele mai multe dintre ele sunt de etnie romă, dar grupul e atât de pestriţ şi colorat încât îmi e greu să risc un procentaj. Aş spune, totuşi, că e o majoritate cam de 65 la sută.

Faţă în faţă cu chiriaşele de la penitenciar

Nu-mi ia prea mult timp să mă prind că agitaţia lor ni se datorează. Sunt la fel de curioase faţă de noi pe cât suntem şi noi faţă de ele. În plus, în grupul nostru sunt şi bărbaţi, ceva ce nu văd prea des, îmi închipui! Ne măsurăm reciproc, cu aceeaşi curiozitate şi, brusc, mi se face un fel de jenă pentru curiozitatea mea faţă de ele fiindcă ştiu că, fără să-mi propun, mă cam holbez!

Unele dintre ele, mai tinere, sunt mai exaltate şi ţin să se remarce: una chiar se duce spre poarta pe care am intrat noi şi se caţără cu picioarele pe-o bancă. Directoarea o vede şi o apostrofează blând, dar ferm: Măi Cutare, dar ştii că nu ai voie să stai acolo, aşa! Treci lângă celelalte! Îi spune pe nume (cel de familie), dar n-am reţinut cum o chema. De altfel, nu am voie să vă spun numele lor reale, nici ale celor cu care am vorbit, aşa că o să folosesc nume fictive.

Ne regrupăm şi ne pregătim să intrăm în bibliotecă, acolo unde urmează să aibă loc evenimentul. Până să intrăm, o deţinută mai în vârstă, genul de mămăiţă pe care ai vedea-o bine mersi la taraba cu ceapă verde in piaţă, se apropie de directoare şi-i cere sfatul referitor la transfer. Ar vrea să meargă undeva mai aproape de casă şi de familie. E drept că Târgşor e singura puşcărie de femei din România, dar mai sunt penitenciare care au secţie de femei şi în alte locuri din ţară. Directoarea îi spune frumos că trebuie să vină în audienţă şi că “vedem, cumva”, dar cu un ton din care pricep că chiar o să încerce s-o ajute pe femeia asta.

Intrăm în bibliotecă, iar evenimentul pentru care suntem acolo e gata să înceapă. După asta, putem sta de vorbă cu deţinutele.

***

Later edit: plănuisem o a doua parte pentru textul ăsta, dar am avut rezerve în a da din casa acestor femei care s-au bucurat că au oameni noi cu care ot schimba o vorbă. Mai mult, am vorbit și cu deținute care erau în afara grupului cu care ne era permis să stăm de vorbă. Dincolo de curiozitatea (pe care mi-o admit firească în context dar și puțin rezervată), am descoperit alte două povești pe care, însă, nu m-am îndurat să le dau mai departe pentru că eu însămi nu am știut cum să le încadrez. Cât adevăr e acolo, cât teribilism și câtă memorie post factum alcătuită cu grijă în zilele lungi de la Târgșor. Și nici acum, după aproape trei ani, nu regret că nu am scris continuarea. Dar, din când în când, mă gândesc la cele cu care am vorbit și mă întreb ce s-o fi ales de sufletele lor…

Inevitabil, pe 12 martie, vreau, nu vreau, e ziua mea! Eu mi-aş fi ales una mai spre vară, aşa, când era mai cald, dar cum programul a fost făcut fără să fiu consultată, e azi!

Prilej pentru bilanţuri, proiecte şi planuri, dar şi mulţumiri, căci mai ales acum se cuvin, părinţilor, că au acceptat şi-o fată, deşi listele erau doar cu nume de băieţi, şi m-au crescut cu dragoste şi înţelepciune!

Apoi prietenilor şi oamenilor frumoşi din jur care-mi redesenează, mai blând sau mai ferm, arhitectura personală atunci când mie îmi tremură mâna, şi, în fine, dar nu în ultimul rând, tuturor celor care azi (sau oricând) mi-au trimis gânduri bune şi urări inspirate!

Poate că nu sunt acolo unde plănuiam să fiu, dar cu siguranţă am ajuns să trăiesc lucruri şi experienţe atât de faine că mi-au depăşit imaginaţia! Mi-e destul de clar de-acum că viaţa mea nu e un Excel, dar oricare ar fi programul în care scriu zilnic câte o pagină, e bine că mă pot uita înapoi cu bucurie!

Îmi şi vă doresc tuturor să vi se întoarcă înmiit urările, să fiţi bucuroşi de ce trăiţi şi, printre rânduri sau nu, să-mi rămâneţi în continuare aproape!

Vă mulţumesc din suflet!

(şi ziceţi “Mersi!” că nu cânt eu!)

Am mai zis aici, şi chiar cred asta: consumul exagerat de media autohtonă nu doar că te spală pe creier, dar te poate duce la stări ce variază de la depresie – “Floare albastră, totul este trist pe lume” şi  insecuritate “Energia se va scumpi. Preţul gazelor creşte, facturile la întreţinere ating cote alarmante”, până la  furie – “Şoferul care a accidentat pe cineva pe trecerea de pietoni primeşte şase luni cu suspendare” sau “Parlamentarii îşi iau încă o zi liberă” şi aşa mai departe.

Bombardaţi de atâtea năpaste ŞOC, SENZAŢIONAL, VEZI AICI!, pare că apocalipsa nu vine, apocalipsa e, o trăim! Nu e greu de înţeles de ce atâţia oameni devin adevărate bombe cu ceas atâta timp cât asta e realitatea pe care parcă se încăpăţânează să ne-o livreze media, pe lângă faptul că, oricum, nu ne putem cumpăra toţi pantofii frumoşi din lume!

Ieri cineva se întreba pe facebook, retoric, fireşte, cum de ai săi părinţi au omis să-i spună că nu trebuie să aibă încredere în nimeni, niciodată. I-am răspuns că eu nu cred că se poate trăi aşa, mereu uitându-te după umăr, mereu aşteptându-te la ce e mai rău! OK, nu trăiesc pe nici un norişor pufos “croit” din vată de zahăr, departe de mine confortul ăsta. Şi pe mine mă dezamăgesc oamenii, din când în când, la fel ca pe oricare, însă pot să văd şi partea bună! Oamenii ăia care-ţi fac surprize frumoase când te aştepţi mai puţin, oamenii ăia care răspund la telefon la miez de noapte, fix când se întâmplă să ai tu nevoie de ajutorul lor. Că uneori se întâmplă!

Pe oamenii ăştia de ce nu-i mai punem la socoteală?

Mi se pare incredibil! În plin centru al Bucureştiului, la Perla, ziua, pe lumină, un tip intră într-un coafor, scoate arma, un pistol, şi trage! Şase răniţi, doi morţi! Pac, pac, pac!

Atacatorul este soţul gelos al uneia dintre coafeze, şofer pe o ambulanţă a Ministerului de Interne, se afla în concediu medical după ce fusese internat la Psihiatrie. E drept, arma lui nu era una din dotare, era arma lui, proprietate personală! Dar oare dacă ar exista un sistem de monitorizare al celor care au armă această dramă n-ar fi putut fi evitată? Nici nu vreau să mă gândesc câţi nebuni au armă cu acte în regulă în ţara asta!

În altă ordine de idei, că, de fapt, despre asta am vrut să scriu, la Realitatea TV a vorbit, în direct, Tudorel Butoi, un psiholog care a făcut carieră în media pentru declaraţii pe care nu le gândeşte, cum ar fi asta: mare parte din victime (ale asalturilor sexuale) sunt niste pitipoance si femei cu caracter de „lelita balcanica???! Femeile ar trebuie sa fie atente pe unde umbla si cu cine intra in vorba, nu sa dea buzna dupa aia la politie c-au fost violate!

Domnul ăsta care are diplomă şi cabinet de psihoterapie s-a dat cu părerea domniei sale pe larg despre eveniment. Personal, mi se pare că abera cu graţie, dar asta e mai puţin important faţă de faptul că a spus că la el la cabinet vin tot soiul de dilii care au tot soiul de porniri când sunt părăsiţi de partener. Băi, nene! Oamenii care au probleme de sănătate mintală sunt oameni bolnavi. Boala creierului e la fel de boală ca cea de inimă, rinichi sau ficat, nu e nimic de râs şi, în nici un caz, unui medic n-ar trebui să i se permită să facă mişto de pacienţii săi în direct la TV!

Alo, Colegiul Psihologilor! Se aude acolo, pe norişorul vostru pufos?!

(foto)