March 18

Şefa OMS zice că e nasol. Nasol!

“Intrăm într-o eră în care o simplă zgârietură la genunchi ar putea ucide, internările în spital ar putea fi riscante pentru viaţă, iar operaţiile ar putea să nu mai aibă loc din pricina riscului de infecţii” – a declarat, la finele acestei săptămâni, la Copenhaga, Margaret Chan, directoarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

Această perspectivă sumbră, evocată nu chiar de Ţaţa Leana din Virusata de Deal, ar putea deveni realitate în câţiva ani, ca urmare a faptului că, aparent, antibioticele pe care omul le-a dezvoltat până în acest moment ar putea ajunge ineficiente în lupta cu virusurile/bacteriile ale căror mutaţii sunt din ce în ce mai rapide şi mai rezistente.

(Articol mai pe larg în The Independent)

OK, o lume în care antibioticele nu şi-ar mai face efectul ar fi o lume muuult mai puţin populată, asta e sigur, dar nu cumva e puţin, doar puţin, zic, iresponsabil ca şefa OMS să evoce o asemenea perspectivă, în afara unui plan concret de educare a medicilor şi populaţiei întru prescrierea şi administrarea responsabilă a antibioticelor?!

Adică, ok, dacă situaţia este într-adevăr atât de serioasă încât riscăm ca peste câţiva ani să murim dintr-un banal abces, n-ar trebui, zic şi eu, ca OMS să facă ceva mai serios decât o declaraţie la un congres, în contextul lansării unui studiu pe această temă de către stimata directoare Chan?!

Antibiotic resistance development is a natural process of adaption leading to a limited lifespan of antibiotics. Unnecessary and inappropriate use of antibiotics favors the emergence and spread of resistant bacteria. A crisis has been building up over decades, so that today common and life-threatening infections are becoming difficult or even impossible to treat. It is time to take much stronger action worldwide to avert an ever increasing health and economic burden.

Cum pisici vii şi zici, aşaaaaa, puf!, “Bună ziua, perspectiva e că o să murim pe capete. Vă mulţumesc pentru atenţie. Acum… Cine doreşte autografe?”?! Iar dacă chestia asta se întâmplă de nişte zeci de ani, de ce nu e în afara legii administrarea de antibiotice în ferme?! Şi de ce, dacă vreau, poate nu în oricare, dar în majoritatea farmaciilor, pot să cumpăr antibiotic fără reţetă?!

March 15

Tristeţea tarabei cu presă

Azi m-am oprit la o gheretă de presă, uluită să văd că uşile-i larg deschise sunt, încă!, împodobite cu atâtea titluri. Majoritatea erau reviste, de tot soiul, majoritatea aveau insert: creme, perii de păr, fundiţe, lacuri de unghii, de toate pentru to(n)ţi! Ah! Şi o carcasă de plastic, roz pal: însuşi corpul uman, despre care am aflat că urma să fie umplută, ea, carcasa, cu diverse organe, de asemenea din plasic, apărute alături de ediţiile viitoare ale nush cărei reviste. Charming!

Tot pe taraba cu pricina am văzut cărţi, şi de la Jurnalul şi de la Adevărul, care se vindeau cu şase lei. Şase lei, adică ceva mai puţin de jumătate din valoarea unui pachet de ţigări! Sadoveanu, parcă, Geo Bogza şi nu mai ştiu, că pica umbra pe ele şi, oricum, erau bine ecranate de nişte păpuşi oribile, în cutii (desigur, tot roz!), care erau şi ele, cred, tot insert, că altfel ce să caute pe taraba cu presă?

Tot acolo, Kama Sutra şi romane de amor la duzină, un talmeş başmeş de nedescris în care ea, presa, şi el, jurnalismul, nu se zăreau pe nicăieri. Ziarele erau, dacă erau, undeva sub tot acest maldăr de marfă aşa-zis jurnalistică.

Agăţat cu un cârlig de rufe, prins pe deasupra unei alte reviste, am zărit un DVD cu Serendipity, un film drăguţ, de duminică seara, când vrei să crezi că viaţa e frumoasă în ciuda zilei de luni care urmează inevitabil. Avea preţ pe el, 4 lei, şi l-am cumpărat, în ciuda faptului că mi s-a părut că cineva iese păcălit din treaba asta, fiindcă, oricât de vechi filmul, tot n-are cum să coste atât de puţin o copie cu drepturi de autor plătite + toate celelale costuri.

Când am ajuns acasă şi am scos DVD-ul din geantă ca să-l pun alături de celalte am văzut că era insert la Săptămâna Financiară şi parcă nu mi-a mai părut rău că am plătit atât de puţin pe film. În definitiv şi la urma urmei, o revistă de afaceri care face o afacere proastă nu e de plâns.

Şi, dacă mă gândesc mai bine, cu toată nostalgia mea în faţa printului, nici sărmana presă scrisă autohtonă nu e de plâns. Sigura problemă e că acu’ nu mai păzeşte nici dracu’ democraţia aia!

March 13

GET OVER IT!

Nu mai pot cu discuţiile de pişcotari şi ce să faci şi cum să faci la evenimente, după evenimente şi înainte de evenimente, dacă le faci, de ce le faci, dacă nu le faci, de ce nu le faci! Putem, naibiului, să depăşim momentul ăsta penibil şi meschin şi să revenim la scris?! Ştiţi voi! Conţinut, alea alea!

Cât despre petreceri, Felicitări, Manafu!, că le faci, indiferent de cârcoteli, şi bravo, Vodafone!, că le faci, de asemenea, indiferent de cârcoteli! Eu, una, mă bucur când am ocazia să socializez cu (unii) oameni, nu cu URL-uri şi useri, iar cui nu-i place, n-are decât să nu vină. Pentru ce atâtea discuţii?!

Acum putem să revenim la scris, sens, conţinut, poveşti, gramatică etc?! Vă mulţumesc foarte mult, readerul şi timeline-ul vor sări în sus de bucurie la auzirea veştii!

March 12

Lecţie despre toleranţă via Penitenciarul Târgşor

Săptămâna trecută, direct de la Sibiu, am ajuns la… închisoare! Nu, nu pentru că am făcut eu ceva reprobabil, ci pentru că cei de la Coca Cola HBC, Diverta şi Next au organizat acolo o dăruire de cărţi cu gânduri bune pentru deţinutele de la Târgşor, singura puşcărie de femei din ţară! Evenimentul s-a numit Mărţişoare de REeducare, a fot chiar pe 8 Martie şi face parte dintr-un program mai amplu numit REconcept!

(vă avertizez că e un text lung şi că nu voi permite nici un fel de comentarii jignitoare la adresa deţinutelor)

Pe scurt, peste 650 de volume, de toate felurile, de la romane de dragoste, la romane istorice, ba chiar şi câteva cărţi de citire, pentru că unele deţinute nu ştiu a citi, şi pe fiecare o dedicaţie de şi cu suflet de la oameni faini din ţara românească, printre care Oana Pellea, Ada Milea, Ducu Darie, Oana Cuzino, Dan Puric, Radu Muntean, Ana Ularu, Ozana Oancea, Alexandru Solomon, Cabral şi alţii. Şi, da, au fost şi câţiva bloggeri printre cei care au scris  dedicaţii pe cărţi!

Printre ei, şi subsemnata, doar că eu am ales să dăruiesc o carte din biblioteca personală, “Femei în ţara bărbaţilor” (Ed Univers pt Cotidianul) împreună cu un mesaj scris de mine, nu un citat – aşa mi s-a părut mie că poate le ajut cât de cât pe cele de acolo.

Dincolo de gând şi carte, mi-am dorit, însă, să ajung la Târgşor, la eveniment, să cunosc unele dintre aceste femei, cu gândul că oricum e o experienţă dar, mai mult decât atât, poate fi o lecţie despre toleranţă! Şi, cumva, chiar a fost!

La Târgşor lipseşte Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!

Un microbuz ne duce până la poarta penitenciarului, unde aflăm că trebuie să aşteptăm un pic, fiindcă un alt grup de vizitatori e înaintea noastră. Îi văd, coboară dintr-un autocar, mulţi copii şi tineri, unii au flori. Estimez că sunt rude ale deţinutelor, fiindcă altfel cine ar duce nişte copii la o puşcărie, alta decât Doftana, sa-i facă pionieri să vază istorie cu ochii lor?!

Ni se spune clar că în interior nu avem voie cu nimic altceva în afară de un notes şi-un pix. Nu telefon, nu aparat de fotografiat, nu alte electronice, nici măcar un memory stick pe care tipul de la Mediafax îl uitase în buzunar.

În jur, în faţa închisorii, o mulţime de autoturisme. Mă uit la mărci, nu’s chiar Dacii, toate, şi destul de noi. Presupun că o parte sunt ale celor care lucrează acolo. Văd şi un Audi, mă întreb dacă o fi al şefei închisorii. Parcarea improvizată se face perpendicular pe zidul unei biserici, aparent părăsită, fiindcă sus, în turlă, în loc de geamuri văd scânduri, şi o parte din acoperişul metalic lipseşte, pierită de cine ştie ce vânturi. E cea mai înaltă clădire, cât văd cu ochii.

Vizavi de biserică, un bloc cu două etaje şi ceva spaţiu verde în faţă. Aveam să aflu că e destinat unora dintre cei care lucrează în penitenciar, dar şi deţinutelor cu regim deschis, care au mai puţin de un an până la eliberare şi care pot petrece acolo câte o zi împreună cu familia.

Între aceste două clădiri, o alee lată, iar în capătul ei, poarta de mai jos, şi am senzaţia că lipseşte vorba lui Aligheri de la intrarea în infern: Lasciate ogne speranza! Poarta e roşie, dar nu e nimic vesel acolo. Pare implacabil.

Aşteptăm un pic, apoi predăm buletinele şi suntem strigaţi, pe rând, ca să intrăm. În uşă, un bărbat, gardian, compară poza cu persoana. Cât aştept să fiu verificată prin buzunare de o gardiană, îl întreb, curioasă, ce armă are, că are, uite colo, la şold! “Carpaţi, domnişoară”, zice el. Nu cutez să întreb dacă a fost nevoit să-l scoată vreodată din toc, probabil că nici nu mi-ar spune, dar îi zic c-am auzit că se fabrică şi mai bune, “alea de Sf. Gheorghe erau ăle mai bune, nu?”, glumesc, referindu-mă la ţigări. Gardianul likes this, că râde.

La control mă lasă cu pachetul de ţigări, dar îmi opresc căştile de la mobil, pe care le uitasem de gât. Nu stăruiesc să explic că mi se pare o precauţie prea mare, locul lor, regulile lor şi, mai ales, intenţionez ca vizita mea să aibă sfârşit peste câteva ore, nu zile, aşa că avansez şi intru dincolo de poartă!

În închisoare, altfel decât mi-am imaginat

Ne întâmpină chiar directoarea închisorii, comisar de penitenciare, ăsta-i este gradul. E o femeie înaltă, destul de tânără, dichisită fără să pice în nici o extremă, şi are un palton bej, lung, cu tăietură militărească, pe care îl admir tăcut. Ni se urează bun venit şi începem să punem întrebări. Nu insist cu detalii despre istoria locului, doar vă spun că la Târgşor sunt 650 de deţinute, împărţite în celule al căror număr de paturi variază de la 8 (parcă) la 20, deţinute între 16 şi 57 de ani, 2 “vieţaşe”. Paturi supraetajate, fireşte, şi deja locul, deşi destul de generos ca spaţiu, cu alei late şi spaţii verzi, mi se pare şi mai închis.

Mai trecem de un control şi de o poartă ce desparte zona administrativă de puşcăria propriu-zisă, şi intrăm în curtea interioară a închisorii pe latura mică a unui patrulater de clădiri joase cu gratii la geamuri. În faţă, o alee lată, de asemenea, mărginită de o altă biserică, una mică. În stânga, cum intrăm, la parterul clădirii e un magazin, în dreptul căruia e o coadă de câteva persoane, apoi Locul de fumat, marcat ca atare, cu o tăbliţă. În dreapta, chiar la intrare, ele. Deţinutele. Par atât de relaxate!

Sunt strânse ghem şi vorbesc între ele, un pic zgomotoase, aş spune chiar “vesele”, dacă nu mi-aş aminti, totuşi, unde suntem. Nici vorbă de vreo uniformă, sunt cât se poate de multicolor îmbrăcate, unele au basmale, altele nu, unele-s cochete, altele, cele mai în vârstă, se mulţumesc cu o bluză şi un pantalon de training, şosete peste, şi papuci de plastic. Cele mai multe dintre ele sunt de etnie romă, dar grupul e atât de pestriţ şi colorat încât îmi e greu să risc un procentaj. Aş spune, totuşi, că e o majoritate cam de 65 la sută.

Faţă în faţă cu chiriaşele de la penitenciar

Nu-mi ia prea mult timp să mă prind că agitaţia lor ni se datorează. Sunt la fel de curioase faţă de noi pe cât suntem şi noi faţă de ele. În plus, în grupul nostru sunt şi bărbaţi, ceva ce nu văd prea des, îmi închipui! Ne măsurăm reciproc, cu aceeaşi curiozitate şi, brusc, mi se face un fel de jenă pentru curiozitatea mea faţă de ele fiindcă ştiu că, fără să-mi propun, mă cam holbez!

Unele dintre ele, mai tinere, sunt mai exaltate şi ţin să se remarce: una chiar se duce spre poarta pe care am intrat noi şi se caţără cu picioarele pe-o bancă. Directoarea o vede şi o apostrofează blând, dar ferm: Măi Cutare, dar ştii că nu ai voie să stai acolo, aşa! Treci lângă celelalte! Îi spune pe nume (cel de familie), dar n-am reţinut cum o chema. De altfel, nu am voie să vă spun numele lor reale, nici ale celor cu care am vorbit, aşa că o să folosesc nume fictive.

Ne regrupăm şi ne pregătim să intrăm în bibliotecă, acolo unde urmează să aibă loc evenimentul. Până să intrăm, o deţinută mai în vârstă, genul de mămăiţă pe care ai vedea-o bine mersi la taraba cu ceapă verde in piaţă, se apropie de directoare şi-i cere sfatul referitor la transfer. Ar vrea să meargă undeva mai aproape de casă şi de familie. E drept că Târgşor e singura puşcărie de femei din România, dar mai sunt penitenciare care au secţie de femei şi în alte locuri din ţară. Directoarea îi spune frumos că trebuie să vină în audienţă şi că “vedem, cumva”, dar cu un ton din care pricep că chiar o să încerce s-o ajute pe femeia asta.

Intrăm în bibliotecă, iar evenimentul pentru care suntem acolo e gata să înceapă. După asta, putem sta de vorbă cu deţinutele.

***

Later edit: plănuisem o a doua parte pentru textul ăsta, dar am avut rezerve în a da din casa acestor femei care s-au bucurat că au oameni noi cu care ot schimba o vorbă. Mai mult, am vorbit și cu deținute care erau în afara grupului cu care ne era permis să stăm de vorbă. Dincolo de curiozitatea (pe care mi-o admit firească în context dar și puțin rezervată), am descoperit alte două povești pe care, însă, nu m-am îndurat să le dau mai departe pentru că eu însămi nu am știut cum să le încadrez. Cât adevăr e acolo, cât teribilism și câtă memorie post factum alcătuită cu grijă în zilele lungi de la Târgșor. Și nici acum, după aproape trei ani, nu regret că nu am scris continuarea. Dar, din când în când, mă gândesc la cele cu care am vorbit și mă întreb ce s-o fi ales de sufletele lor…

March 12

Vă mulţumesc din suflet!

Inevitabil, pe 12 martie, vreau, nu vreau, e ziua mea! Eu mi-aş fi ales una mai spre vară, aşa, când era mai cald, dar cum programul a fost făcut fără să fiu consultată, e azi!

Prilej pentru bilanţuri, proiecte şi planuri, dar şi mulţumiri, căci mai ales acum se cuvin, părinţilor, că au acceptat şi-o fată, deşi listele erau doar cu nume de băieţi, şi m-au crescut cu dragoste şi înţelepciune!

Apoi prietenilor şi oamenilor frumoşi din jur care-mi redesenează, mai blând sau mai ferm, arhitectura personală atunci când mie îmi tremură mâna, şi, în fine, dar nu în ultimul rând, tuturor celor care azi (sau oricând) mi-au trimis gânduri bune şi urări inspirate!

Poate că nu sunt acolo unde plănuiam să fiu, dar cu siguranţă am ajuns să trăiesc lucruri şi experienţe atât de faine că mi-au depăşit imaginaţia! Mi-e destul de clar de-acum că viaţa mea nu e un Excel, dar oricare ar fi programul în care scriu zilnic câte o pagină, e bine că mă pot uita înapoi cu bucurie!

Îmi şi vă doresc tuturor să vi se întoarcă înmiit urările, să fiţi bucuroşi de ce trăiţi şi, printre rânduri sau nu, să-mi rămâneţi în continuare aproape!

Vă mulţumesc din suflet!

(şi ziceţi “Mersi!” că nu cânt eu!)

March 7

Dacă ne pierdem încrederea e rău!

Am mai zis aici, şi chiar cred asta: consumul exagerat de media autohtonă nu doar că te spală pe creier, dar te poate duce la stări ce variază de la depresie – “Floare albastră, totul este trist pe lume” şi  insecuritate “Energia se va scumpi. Preţul gazelor creşte, facturile la întreţinere ating cote alarmante”, până la  furie – “Şoferul care a accidentat pe cineva pe trecerea de pietoni primeşte şase luni cu suspendare” sau “Parlamentarii îşi iau încă o zi liberă” şi aşa mai departe.

Bombardaţi de atâtea năpaste ŞOC, SENZAŢIONAL, VEZI AICI!, pare că apocalipsa nu vine, apocalipsa e, o trăim! Nu e greu de înţeles de ce atâţia oameni devin adevărate bombe cu ceas atâta timp cât asta e realitatea pe care parcă se încăpăţânează să ne-o livreze media, pe lângă faptul că, oricum, nu ne putem cumpăra toţi pantofii frumoşi din lume!

Ieri cineva se întreba pe facebook, retoric, fireşte, cum de ai săi părinţi au omis să-i spună că nu trebuie să aibă încredere în nimeni, niciodată. I-am răspuns că eu nu cred că se poate trăi aşa, mereu uitându-te după umăr, mereu aşteptându-te la ce e mai rău! OK, nu trăiesc pe nici un norişor pufos “croit” din vată de zahăr, departe de mine confortul ăsta. Şi pe mine mă dezamăgesc oamenii, din când în când, la fel ca pe oricare, însă pot să văd şi partea bună! Oamenii ăia care-ţi fac surprize frumoase când te aştepţi mai puţin, oamenii ăia care răspund la telefon la miez de noapte, fix când se întâmplă să ai tu nevoie de ajutorul lor. Că uneori se întâmplă!

Pe oamenii ăştia de ce nu-i mai punem la socoteală?

March 5

Un nebun trage cu pistolul, un psiholog face mişto!

Mi se pare incredibil! În plin centru al Bucureştiului, la Perla, ziua, pe lumină, un tip intră într-un coafor, scoate arma, un pistol, şi trage! Şase răniţi, doi morţi! Pac, pac, pac!

Atacatorul este soţul gelos al uneia dintre coafeze, şofer pe o ambulanţă a Ministerului de Interne, se afla în concediu medical după ce fusese internat la Psihiatrie. E drept, arma lui nu era una din dotare, era arma lui, proprietate personală! Dar oare dacă ar exista un sistem de monitorizare al celor care au armă această dramă n-ar fi putut fi evitată? Nici nu vreau să mă gândesc câţi nebuni au armă cu acte în regulă în ţara asta!

În altă ordine de idei, că, de fapt, despre asta am vrut să scriu, la Realitatea TV a vorbit, în direct, Tudorel Butoi, un psiholog care a făcut carieră în media pentru declaraţii pe care nu le gândeşte, cum ar fi asta: mare parte din victime (ale asalturilor sexuale) sunt niste pitipoance si femei cu caracter de „lelita balcanica???! Femeile ar trebuie sa fie atente pe unde umbla si cu cine intra in vorba, nu sa dea buzna dupa aia la politie c-au fost violate!

Domnul ăsta care are diplomă şi cabinet de psihoterapie s-a dat cu părerea domniei sale pe larg despre eveniment. Personal, mi se pare că abera cu graţie, dar asta e mai puţin important faţă de faptul că a spus că la el la cabinet vin tot soiul de dilii care au tot soiul de porniri când sunt părăsiţi de partener. Băi, nene! Oamenii care au probleme de sănătate mintală sunt oameni bolnavi. Boala creierului e la fel de boală ca cea de inimă, rinichi sau ficat, nu e nimic de râs şi, în nici un caz, unui medic n-ar trebui să i se permită să facă mişto de pacienţii săi în direct la TV!

Alo, Colegiul Psihologilor! Se aude acolo, pe norişorul vostru pufos?!

(foto)

February 29

S-a terminat cu Blogging in the wind!

În 2006, când am început joaca asta cu bloggingul, eram director de comunicare la cel mai citit – pe vremea aia – cotidian quality din România. Îmi făcusem blog pe defuncta reţea yahoo360 mai mult din joacă, din dorinţa de a experimenta un mediu nou de comunicare în nume propriu dar, curând, ideea m-a cucerit şi, în octombrie 2006, lansam, pe aceeaşi platformă, un blog colectiv al unui proiect pe care îl desfăşuram împreună cu colegii mei: culisele unei aventuri ce avea să ne ţină pe Dunăre aproape o lună. În articolele care apăreau în ziar, pe print şi în varianta online, adăugam un PS cu blogul ăsta al nostru şi am fost foarte încântată când am avut primele comentarii acolo. Aşa, pe genunchi (şi pe invertor, prietenii ştiu de ce!), probabil asta a fost una dintre primele campanii în blogosferă :)))

O pasiune cu istorie

Schimbările au venit greu, deschiderea old media către new media şi mai greu, iar eu admit că fac parte dintre cei mai degrabă tradiţionalişti şi am nostalgia hei-rup-ului jurnalistic pe print. Cu toate astea, am continuat să scriu pe blogul ăla şi, mai apoi, când 360 a murit, să mă mut pe blogspot şi chiar să merg la o întâlnire de bloggeri, ceva cu karaoke în Coyote Club, unde cred că ştiam maxim două persoane! Din offline!

Cumva, odată cu prezenţa tot mai constantă pe reţelele sociale, scrisul sub pseudonim pe blogspot nu a mai fost suficient, însă mi-a luat mai bine de şase luni să mă decid să-mi cumpăr un domeniu al meu, iar ezitarea asta nu era legată de “Cine naiba o să citească ce scriu eu şi de ce?”, ci de responsabilitatea pe care ştiam că mi-aş fi asumat-o odată cu un domeniu propriu. Aşa mi se părea mie, că dacă Ilinca Dima (pseudonimul meu) nu scrie trei zile, cinci, zece, nu e mare lucru, că e Ilinca Dima, o joacă, însă un domeniu propriu, asumat, mi se părea o super responsabilitate, aşa că mă tot foiam, chipurile, că nu mă decid la domeniu, ba că nu ştiu suficient wordpress şi tot aşa.

Primele posturi, prima campanie printre rânduri

Am făcut-o, în cele din urmă, şi chiar în mare grabă, odată cu demararea campaniei cu brazii de Crăciun pentru Salvaţi Copiii, una în care mă implicasem ca PR, atenţie, nu ca blogger, că blogger fără blog nu s-a mai văzut! OK, scriam pe Pandora’s, dar nu era acelaşi lucru! Şi mi s-a părut atât de incredibil atunci că eu, cu blogul meu de câteva zile, am obţinut ajutorul celor de la Air France! Sigur, strângeam bani pentru nişte copii, dar chiar şi aşa, Air France?! Da, pentru că le-a plăcut foarte mult ideea şi au avut încredere în buzz-ul pe care îl poate face licitarea lui Brăduţ Florescu pe post de brad de Crăciun. 

Am continuat să scriu pe blog aproape zilnic, am căutat alte unghiuri de abordare (cele mai multe legate de comunicare şi PR, pentru că asta e ceea ce ştiu să fac cel mai bine), am experimentat şi m-am jucat (Mr Twitter, #retroparty şi altele) şi am încercat ca tot ce se citeşte pe blogul ăsta, inclusiv articolele din campanii, să fie autentic. Au fost zile – ca şi asta, de altfel! – în care n-am avut chef să scriu sau am fost prea obosită, dar m-am documentat şi am scris, ca exerciţiu de autodisciplină… ceea ce mă duce la una dintre concluziile acestei experienţe, şi anume că una dintre condiţiile pentru a face blogging pe bune este (auto)disciplina, iar asta, apropo de starea actuală a blogosferei, despre care m-a rugat Cristi să scriu un post, e ceva ce nu se vede pe toate blogurile.

E o introducere lungă, dar am scris-o fiindcă aş vrea să fie destul de clar care e experienţa mea cu şi în lumea asta şi că, deşi rămân PR, dintr-o joacă am ajuns să tratez blogul cu o constanţă la care nici măcar eu însămi nu mă aşteptam. Şi fiindcă acum urmează să scriu chestii care nu vor pica bine unora şi care ar putea părea întrucâva arogante. Totuşi, ele sunt bazate pe experienţă şi observarea atentă a blogosferei.

Cum se văd lucrurile de printre rânduri

Sunt convinsă de faptul că pentru mulţi bloggingul ăsta e (încă) un hobby, unul care le aduce poate nişte venituri suplimentare şi câteva beneficii:  filme în avanpremieră, ceva produse de testat, poate nişte servicii, petreceri… Nu e rău! Dar nu e suficient dacă pretenţiile cresc!

Mulţi dintre cei care au blog vor mai mult decât un film sau o pungă de pufuleţi: vor bani, iar cei care au şi sunt dispuşi să plătească aceşti bani vor să li se livreze calitate la schimb. Nu în ultimul rând, şi cititorii vor mai mult: să ştie că au pentru ce să revină pe un blog, să ştie că acolo unde azi citesc un text sclipitor se pot întoarce şi mâine şi nu doar că vor găsi un text nou, dar şi ăla o să fie sclipitor, egal cu autorul şi cu stilul său consacrat.

O mulţime de Dacă, şi încă nu sunt toţi

Ai blog? Atunci gândeşte-te, te rog, dacă blogul este pentru tine un hobby sau e o responsabilitate constantă, asumată ca un (al doilea) job. Dacă e doar un hobby, atunci nu mai avea pretenţia să faci bani cu el. Dacă scrii din an în Paşti, uită de bani. Dacă advertorialele tale sunt un pomelnic de minunat! şi extraordinar! doar ca să mulţumeşti clientul, uită de bani. Dacă nu (mai) eşti autentic şi SEO te preocupă mai mult decât conţinutul, uită de bani. Dacă nu pricepi de ce, atunci când eşti chemat la un eveniment, trebuie să povesteşti repede pe blog, uită de bani. Dacă siluieşti limba română şi mai faci şi aroganţe pe tema asta, uită de bani! Dacă nu respecţi o minimă igienă a comunicării publice, uită de bani!

Poate îi faci acum, dar asta n-o să mai dureze prea mult!

Bloggingul nu mai e Terra Nova, deja nu doar agenţiile s-au prins de cum e treaba ci şi clienţii (de cititori nu mai spun!), aşa că profesionalizarea asta despre care se tot vorbeşte o să se impună din ce în ce mai mult, blogosfera se va împărţi între bloggeri şi oameni cu blog, iar influenţei i se va fi adăugat o nouă componentă, cea de implicare.

Perioada Flower Power în blogging se apropie de sfârşit fiindcă, până la urmă, “how many times can a client/agency/reader turn his head pretending that he just doesn’t see?”. Not so many times!

Curând, blogging in the wind n-o să mai fie fredonat nici de clienţi, nici de agenţii şi nici de cititori.

(va urma)

February 23

Idei?

Poate e iarna, poate sunt piticii mei de pe acoperiş, programul anapoda din ultima vreme şi toate lucrurile la care ar trebui să mă gândesc în slow motion, timpul pierdut cu chestii neimportante, viaţa care nu mă întreabă ce scrie în agendă daţ mi-o programează, şi o lipsă totală de inspiraţie şi de chef. Şi multe chestii, başca oameni!, de care nu reuşesc să fac abstracţie, cu toate că ar trebui!

Nu m-am aşezat cuminte într-un colţ ca să aştept să-mi treacă, dar pândesc cu interes momentul şi, dacă mi-aş da seama cum, l-aş şi grăbi. Idei?! Motive de veselie, de optimism? Veşti frumoase? Bancuri? Muzica?

PS la mine nu funcţionează cu ciocolata! Şi nu, nu sunt tristă. Sunt… aşa :))

February 22

O zi atât faină cât şi marţi!

Azi, că încă e “azi” înainte să fie mâine, când, calendaristic vorbind, apare articolul ăsta, a fost o zi atât faină cât şi foarte marţi!

În primul rând că după programul complet anapoda pe care l-am avut în ultima vreme mi s-a dat somnul peste cap, aşa că adorm când are chef Moş Ene şi, deşi pot să-mi setez de capul meu ora la care mă trezesc, azi, cu vreo oră jumate înainte de alarmă, a sunat… telefonul! Era un curier care arunca, cum ar veni, buzduganul: ăăăă, am un pachet pentru dumneavoastră… ‘zeii ei de treabă, ăstia n-au altă treabă decât să mă trezească pe mine la ore d’astea?! Da, vă rog, sunt acasă, puteţi veni.

În pachet era o sticlă cu dichis şi un bileţel de la bloggerii din #cluj, awwww moment, clar, că mi-i dor de gaşca de-acolo! Sticlă cu dichis, cum spun, pe a cărei etichetă scria Elixirul Dragostei şi Muzeul Farmaciei. Uite la nebuni, că nu se lasă, şi chiar vor să salveze locul, bravo, mă, Clujule, să-mi trimiteţi şi-un banner să-l pun ici colea, în dreapta paginii! (vorbesc serios!)

Deci, deşi tehnic m-am trezit cu draci, imediat am avut motive de zâmbet, mai ales că după pacheţel a urmat cafeaua! După asta, în fine, că n-are sens s-o lungim, mi-a picat netul şi n-am putut edita un text care era.. pe mail!, am plecat spre întâlnirea cu Holografii şi bloggerii şi a trebuit să mă întorc şi drum, că uitasem calendarele cu Super Fete. Apoi în mod inexplicabil bateria s-a descărcat de parcă Nopt (aşa îl cheamă pe telefonul meu, un N8) se transformase, în standby, într-un vampir energetic, iar încărcătorul era acasă (normal!). Dar la Holografi a fost foarte mişto (povestesc mâine) şi am găsit şi încărcător. Totuşi, la plecare, n-am găsit taxi spre acasă, altă belea, în fine… una caldă, una rece a fost toată ziua, până în cele mai mici detalii, de parcă eram la camera ascunsă!

Într-un final dramatic, când, după o cină asezonată cu poveşti augustineşti, chicoteli şi veveriţe (nu, n-am mâncat veveriţe!!!), am ajuns acasă, “Elixirul Dragostei” era cuminte pe măsuţă, un vin roşu numai bun, parfumat şi aromat, care s-a scurs prietenos în pahar, iar eu m-am apucat să ascult muzică de dansat în Vamă.

De fapt, nu era ăsta. Am avut chef şi am şi ascultat altceva, dar, din păcate, dacă postez aici ştiu că se interpretează într-o manieră care n-are neapărat legătură cu realitatea. Deci, e Little Toy Gun. Care nu e rău deloc. Daaaaaaar! Când nu vă uitaţi voi, e alt cântec! ;)