În 2006, când am început joaca asta cu bloggingul, eram director de comunicare la cel mai citit – pe vremea aia – cotidian quality din România. Îmi făcusem blog pe defuncta reţea yahoo360 mai mult din joacă, din dorinţa de a experimenta un mediu nou de comunicare în nume propriu dar, curând, ideea m-a cucerit şi, în octombrie 2006, lansam, pe aceeaşi platformă, un blog colectiv al unui proiect pe care îl desfăşuram împreună cu colegii mei: culisele unei aventuri ce avea să ne ţină pe Dunăre aproape o lună. În articolele care apăreau în ziar, pe print şi în varianta online, adăugam un PS cu blogul ăsta al nostru şi am fost foarte încântată când am avut primele comentarii acolo. Aşa, pe genunchi (şi pe invertor, prietenii ştiu de ce!), probabil asta a fost una dintre primele campanii în blogosferă :)))

O pasiune cu istorie

Schimbările au venit greu, deschiderea old media către new media şi mai greu, iar eu admit că fac parte dintre cei mai degrabă tradiţionalişti şi am nostalgia hei-rup-ului jurnalistic pe print. Cu toate astea, am continuat să scriu pe blogul ăla şi, mai apoi, când 360 a murit, să mă mut pe blogspot şi chiar să merg la o întâlnire de bloggeri, ceva cu karaoke în Coyote Club, unde cred că ştiam maxim două persoane! Din offline!

Cumva, odată cu prezenţa tot mai constantă pe reţelele sociale, scrisul sub pseudonim pe blogspot nu a mai fost suficient, însă mi-a luat mai bine de şase luni să mă decid să-mi cumpăr un domeniu al meu, iar ezitarea asta nu era legată de “Cine naiba o să citească ce scriu eu şi de ce?”, ci de responsabilitatea pe care ştiam că mi-aş fi asumat-o odată cu un domeniu propriu. Aşa mi se părea mie, că dacă Ilinca Dima (pseudonimul meu) nu scrie trei zile, cinci, zece, nu e mare lucru, că e Ilinca Dima, o joacă, însă un domeniu propriu, asumat, mi se părea o super responsabilitate, aşa că mă tot foiam, chipurile, că nu mă decid la domeniu, ba că nu ştiu suficient wordpress şi tot aşa.

Primele posturi, prima campanie printre rânduri

Am făcut-o, în cele din urmă, şi chiar în mare grabă, odată cu demararea campaniei cu brazii de Crăciun pentru Salvaţi Copiii, una în care mă implicasem ca PR, atenţie, nu ca blogger, că blogger fără blog nu s-a mai văzut! OK, scriam pe Pandora’s, dar nu era acelaşi lucru! Şi mi s-a părut atât de incredibil atunci că eu, cu blogul meu de câteva zile, am obţinut ajutorul celor de la Air France! Sigur, strângeam bani pentru nişte copii, dar chiar şi aşa, Air France?! Da, pentru că le-a plăcut foarte mult ideea şi au avut încredere în buzz-ul pe care îl poate face licitarea lui Brăduţ Florescu pe post de brad de Crăciun. 

Am continuat să scriu pe blog aproape zilnic, am căutat alte unghiuri de abordare (cele mai multe legate de comunicare şi PR, pentru că asta e ceea ce ştiu să fac cel mai bine), am experimentat şi m-am jucat (Mr Twitter, #retroparty şi altele) şi am încercat ca tot ce se citeşte pe blogul ăsta, inclusiv articolele din campanii, să fie autentic. Au fost zile – ca şi asta, de altfel! – în care n-am avut chef să scriu sau am fost prea obosită, dar m-am documentat şi am scris, ca exerciţiu de autodisciplină… ceea ce mă duce la una dintre concluziile acestei experienţe, şi anume că una dintre condiţiile pentru a face blogging pe bune este (auto)disciplina, iar asta, apropo de starea actuală a blogosferei, despre care m-a rugat Cristi să scriu un post, e ceva ce nu se vede pe toate blogurile.

E o introducere lungă, dar am scris-o fiindcă aş vrea să fie destul de clar care e experienţa mea cu şi în lumea asta şi că, deşi rămân PR, dintr-o joacă am ajuns să tratez blogul cu o constanţă la care nici măcar eu însămi nu mă aşteptam. Şi fiindcă acum urmează să scriu chestii care nu vor pica bine unora şi care ar putea părea întrucâva arogante. Totuşi, ele sunt bazate pe experienţă şi observarea atentă a blogosferei.

Cum se văd lucrurile de printre rânduri

Sunt convinsă de faptul că pentru mulţi bloggingul ăsta e (încă) un hobby, unul care le aduce poate nişte venituri suplimentare şi câteva beneficii:  filme în avanpremieră, ceva produse de testat, poate nişte servicii, petreceri… Nu e rău! Dar nu e suficient dacă pretenţiile cresc!

Mulţi dintre cei care au blog vor mai mult decât un film sau o pungă de pufuleţi: vor bani, iar cei care au şi sunt dispuşi să plătească aceşti bani vor să li se livreze calitate la schimb. Nu în ultimul rând, şi cititorii vor mai mult: să ştie că au pentru ce să revină pe un blog, să ştie că acolo unde azi citesc un text sclipitor se pot întoarce şi mâine şi nu doar că vor găsi un text nou, dar şi ăla o să fie sclipitor, egal cu autorul şi cu stilul său consacrat.

O mulţime de Dacă, şi încă nu sunt toţi

Ai blog? Atunci gândeşte-te, te rog, dacă blogul este pentru tine un hobby sau e o responsabilitate constantă, asumată ca un (al doilea) job. Dacă e doar un hobby, atunci nu mai avea pretenţia să faci bani cu el. Dacă scrii din an în Paşti, uită de bani. Dacă advertorialele tale sunt un pomelnic de minunat! şi extraordinar! doar ca să mulţumeşti clientul, uită de bani. Dacă nu (mai) eşti autentic şi SEO te preocupă mai mult decât conţinutul, uită de bani. Dacă nu pricepi de ce, atunci când eşti chemat la un eveniment, trebuie să povesteşti repede pe blog, uită de bani. Dacă siluieşti limba română şi mai faci şi aroganţe pe tema asta, uită de bani! Dacă nu respecţi o minimă igienă a comunicării publice, uită de bani!

Poate îi faci acum, dar asta n-o să mai dureze prea mult!

Bloggingul nu mai e Terra Nova, deja nu doar agenţiile s-au prins de cum e treaba ci şi clienţii (de cititori nu mai spun!), aşa că profesionalizarea asta despre care se tot vorbeşte o să se impună din ce în ce mai mult, blogosfera se va împărţi între bloggeri şi oameni cu blog, iar influenţei i se va fi adăugat o nouă componentă, cea de implicare.

Perioada Flower Power în blogging se apropie de sfârşit fiindcă, până la urmă, “how many times can a client/agency/reader turn his head pretending that he just doesn’t see?”. Not so many times!

Curând, blogging in the wind n-o să mai fie fredonat nici de clienţi, nici de agenţii şi nici de cititori.

(va urma)

Poate e iarna, poate sunt piticii mei de pe acoperiş, programul anapoda din ultima vreme şi toate lucrurile la care ar trebui să mă gândesc în slow motion, timpul pierdut cu chestii neimportante, viaţa care nu mă întreabă ce scrie în agendă daţ mi-o programează, şi o lipsă totală de inspiraţie şi de chef. Şi multe chestii, başca oameni!, de care nu reuşesc să fac abstracţie, cu toate că ar trebui!

Nu m-am aşezat cuminte într-un colţ ca să aştept să-mi treacă, dar pândesc cu interes momentul şi, dacă mi-aş da seama cum, l-aş şi grăbi. Idei?! Motive de veselie, de optimism? Veşti frumoase? Bancuri? Muzica?

PS la mine nu funcţionează cu ciocolata! Şi nu, nu sunt tristă. Sunt… aşa :))

Azi, că încă e “azi” înainte să fie mâine, când, calendaristic vorbind, apare articolul ăsta, a fost o zi atât faină cât şi foarte marţi!

În primul rând că după programul complet anapoda pe care l-am avut în ultima vreme mi s-a dat somnul peste cap, aşa că adorm când are chef Moş Ene şi, deşi pot să-mi setez de capul meu ora la care mă trezesc, azi, cu vreo oră jumate înainte de alarmă, a sunat… telefonul! Era un curier care arunca, cum ar veni, buzduganul: ăăăă, am un pachet pentru dumneavoastră… ‘zeii ei de treabă, ăstia n-au altă treabă decât să mă trezească pe mine la ore d’astea?! Da, vă rog, sunt acasă, puteţi veni.

În pachet era o sticlă cu dichis şi un bileţel de la bloggerii din #cluj, awwww moment, clar, că mi-i dor de gaşca de-acolo! Sticlă cu dichis, cum spun, pe a cărei etichetă scria Elixirul Dragostei şi Muzeul Farmaciei. Uite la nebuni, că nu se lasă, şi chiar vor să salveze locul, bravo, mă, Clujule, să-mi trimiteţi şi-un banner să-l pun ici colea, în dreapta paginii! (vorbesc serios!)

Deci, deşi tehnic m-am trezit cu draci, imediat am avut motive de zâmbet, mai ales că după pacheţel a urmat cafeaua! După asta, în fine, că n-are sens s-o lungim, mi-a picat netul şi n-am putut edita un text care era.. pe mail!, am plecat spre întâlnirea cu Holografii şi bloggerii şi a trebuit să mă întorc şi drum, că uitasem calendarele cu Super Fete. Apoi în mod inexplicabil bateria s-a descărcat de parcă Nopt (aşa îl cheamă pe telefonul meu, un N8) se transformase, în standby, într-un vampir energetic, iar încărcătorul era acasă (normal!). Dar la Holografi a fost foarte mişto (povestesc mâine) şi am găsit şi încărcător. Totuşi, la plecare, n-am găsit taxi spre acasă, altă belea, în fine… una caldă, una rece a fost toată ziua, până în cele mai mici detalii, de parcă eram la camera ascunsă!

Într-un final dramatic, când, după o cină asezonată cu poveşti augustineşti, chicoteli şi veveriţe (nu, n-am mâncat veveriţe!!!), am ajuns acasă, “Elixirul Dragostei” era cuminte pe măsuţă, un vin roşu numai bun, parfumat şi aromat, care s-a scurs prietenos în pahar, iar eu m-am apucat să ascult muzică de dansat în Vamă.

De fapt, nu era ăsta. Am avut chef şi am şi ascultat altceva, dar, din păcate, dacă postez aici ştiu că se interpretează într-o manieră care n-are neapărat legătură cu realitatea. Deci, e Little Toy Gun. Care nu e rău deloc. Daaaaaaar! Când nu vă uitaţi voi, e alt cântec! ;)

Ieri seară am fost curioasă să văd cum se face relatarea unui eveniment trist, serviciul funerar al lui Whitney Houston adică, la CNN, aka cea mai cunoscută televiziune de ştiri din lume. Mă aşteptam, de bună seamă, la profesionalism, dar ce am văzut a fost mai mult decât atât.

Nici fanii şi nici presa nu au avut voie să se apropie la mai mult de un block distanţă de biserica New Hope din Newark, locul unde a avut loc serviciul funerar, şi nu, n-am văzut la uşa bisericii paparazzi şi nici oameni care se înghesuiau claie peste grămadă să prindă două vorbe de la familie sau de la celebrităţile venite să aducă un ultim omagiu artistei. CNN a avut un ministudio aproape de biserică iar acolo au venit toţi cei care au vrut să intre live cu redactorii – îmbrăcaţi şi ei în negru – pentru a spune câteva vorbe despre Whithey Houston. Inutil să spun că #whitneycnn a fost trending topic pe twitter, nu?

Serviciul funerar, că nu pot să-i spun slujbă, a fost transmis live de către AP (singurii care au avut acces în interior), dat live pe CNN şi preluat, îmi imaginez, de multe site-uri. M-am uitat şi eu, printre picături. Până când au început luările de cuvânt, în biserică a cântat un cor de gospel, în stilul lor caracteristic, cu bătăi din palme şi mişcările alea care aduc a dans.

Primul care a vorbit a fost pastorul bisericii, care i-a rugat pe cei prezenţi să-şi închidă telefoanele mobile, să nu pozeze, să nu înregistreze, fiindcă totul se transmite live, apoi le-a spus unde sunt ieşirile din clădire, în caz de pericol. M-a impresionat mult că toţi cei care au vorbit au spus câte o poveste cu Whitney şi au făcut-o chiar cu mici glume, pe alocuri, glume la care s-a râs, pentru că oamenii erau acolo să se bucure de viaţa ei, nu să-i plângă moartea.

Probabil că asta e diferenţa majoră faţă ceea ce se întâmplă la înmormântările noastre. Slujbele sunt mereu aceleaşi, cu cântecele nesfârşite ale popilor care spun mereu şi mereu aceeaşi poeste, care nu i-au cunoscut – de multe ori! – pe cei disparuţi, ceea ce face ca totul să fie extrem de impersonal. De altfel, îmi amintesc că în timpul slujbei pentru Darly, bunica mea, dascălului i-a sunat telefonul (cu sunet, da?) şi s-a dus un pic mai încolo să şi răspundă, de-mi venea să-i crăp capul!

Au curs şi lacrimi aseară, fireşte, dar, mai mult decât atât, au fost zâmbete şi chiar râsete. Mi-a plăcut mult ce-a spus cea care i-a fost cumnată dar şi manager, Patricia Houston, respectiv că Whitney şi-a a trăit la 20 de ani pentru public, la 30 si 40 pentru familie, şi acum venise vremea să trăiască pentru ea, însă n-a mai avut forţa s-o facă pentru că în deceniile anterioare dăduse tot ce avea mai bun altora.

Ne-am obişnuit să ne luăm artiştii preferaţi de-a gata, să-i stoarcem de tot ce au de oferit şi, mai ales, prin presa tabloidă, de ceea ce nu-şi doresc să ofere, fărâmele din viaţa lor privată, atâta câtă e, între avioane, concerte, repetiţii, înregistrări şi obligatoriile apariţii la evenimente. Uităm, prea adesea, că sunt oameni, la fel ca oricare dintre noi, şi că arta lor, care ne bucură pe noi, i-a propulsat la statutul de persoane publice, dar că ei sunt, totuşi, oameni. Cu sentimente, cu trăiri, dintre care unele, măcar unele, ar trebui să li se permită să le rămână personale.

sursa foto

Săptămâna trecută am fost cam tot timpul prinsă cu turneul Saltimbanco aşa că am mâncat mai mult uscate decât verzi, frigiderul golindu-se pe măsură ce treceau zilele. Rămasă în pană de imaginaţie dar şi de ingrediente, azi pe seară am decis să înfrunt iarna, vitejeşte, cu câteva straturi de haine care să mă apere de urgie. Când am ieşit din bloc, linişte. Mă uit în dreapta, în stânga, nimic! Urgie asta nu era nicăieri! Strada era liniştită, acoperită de ninsoarea cea cuminte.

Am înaintat cu curaj până acolo unde era curăţat, cam un metru şi jumătate de trotuar, până în locurile de parcare. Aici, da, era nişte urgie, pentru că potecuţa până în stradă e îngustă, iar drumarii au sigilat trecerea cu un munte de zăpadă pe care, daca vrei să traversezi, trebuie să-l escaladezi. Asta am şi făcut.

Nici vizavi situaţia nu e mai roz. Trebuie să urc treptele ce duc către parcul Gării, să-l traversez şi să ajung pe Dinicu Golescu, la Angst, ca al’ceva mai acătării n-am în preajmă. Prin parc, o poteca îngustă doar, dacă mă întâlnescu cu cineva fiecare tre’ să facă un pas în lateral, acolo unde zăpada e până la genunchi. Coafura rezistă.

Îmi iau ce-mi trebuie, mai puţin ouă, că s-au terminat toate. Ultima lămâie, chiar ultima!, probabil prea urâtă şi prea tristă ca să se fi legat cineva de ea, pleacă cu mine. O fi urâtă, dar n-am de ales! Iau carne, lapte, iaurt, un compot de piersici, mă enervez că nu găsesc pâine cu seminţe, kiri, în fine, să ajungă vreo două zile, în caz că nici mâine nu înverzesc copacii!

Pe drumul de întoarcere, văd, printre nămeţi, un copil. E îmbrăcat într-o salopetă din cap până în picioare, ca un cosmonaut, şi nu i  se zăreşte decât capul din nea, când şi când. E vesel ca un pui de căţel, se rostogoleşte prin zăpadă râzând. Ta-su curăţă maşina c-o lopată, ăsta mic se bagă unde e grămada mai mare. Şi râââdeeee, mamă ce mai râde! Nu pot să-mi iau privirea de la el!

În fine, mă urnesc spre parc. Nici ţipenie, doar un câine care mă latră de la o distanţă sigură şi pentru el şi pentru mine. Dacă s-ar apropia politicos, l-ar servi cu ceva de prin plase, dar dacă ţipă, să se lingă pe bot! Lumina care vine din jurul parcului e ca din poveste, face zăpada să sclipească frumos. E multă zăpadă, băncile sunt aproape acoperite, nu-mi amintesc să mai fi văzut aşa zăpadă multă, neatinsă. Îmi vine să fac un înger, dar perspectiva de a lăsa plasele cu provizii la cheremul lui Azorică de colo nu mă încântă, şi cine-a mai văzut îngeri cu plase?!

E atât de linişte şi de calm totul c-aş rămâne acolo. Mâncare am, companie am, haine groase am. Curăt o bancă de zăpadă şi stau pe spătarul ei şi mă uit cum ninge. Parcă n-a fost niciodată aşa frumos parcul ăsta, atât de alb, de liniştit, de neatins. Nu se văd hârtiile aruncate aiurea, scuipaţii şi seminţele, nu se văd oamenii care o ard pe-aici între două trenuri şi nici mormanul de gunoi care pare să nu încurce niciodată autorităţile sau priveliştea ministeriabilă a lu’ madam Boagiu – mai e ea ministru sau nu?!, că nici nu ştiu.

Merg încet spre casă, traversez, escaladez. Nu e frig, nu bate vântul, dar totul e atât, atât de alb şi de frumos!

Nu-mi pasă ce spun adulţii! Mie îmi place şi mă gândesc acum că dacă oricum nu putem face nimic să oprim ninsoarea, am putea măcar să încercăm să pornim de la premisa că iarna… ninge, şi că odinioară, când eram copii, lucrul ăsta ne făcea extrem de fericiţi. Chiar aşa mult ne-am schimbat?!

Pentru cei care au deschis televizoarele (mult) mai târziu, Aripi de zădadă e pe coloana sonoră a filmului cu acelaşi nume, film făcut după volumul patru din Cireşarii!

Super senzaţia muzicii pop a anilor ’80 a murit în această noapte, într-o cameră de hotel din Beverly Hills. Ştirea a fost confirmată de o sursă oficială din staff-ul artistei. Avea 48 de ani şi, deocamdată, cauzele morţii nu au fost făcute publice.

I-am ascultat muzica, îmi place vocea ei şi îmi pare rău că, după o carieră de succes, problemele personale n-au lăsat-o să revină în top: Când am decis să devin cântăreaţă, mama mea m-a avertizat c’o să fiu singură, spunea, într-un interviu mai vechi cea care este, conform Guiness Book, cea mai premiată artistă din lume: 2 Emmy Awards, 6 Grammy Awards, 30 Billboard Music Awards, 22 American Music Awards, dintr-un total de peste 400 de premii şi distincţii. De asemenea, “I Will Always Love You” a mai stabilit câteva premiere şi recorduri la vremea lansării sale. Şi a fost şi o femeie foarte frumoasă!

Sper să nu înceapa lumea şi de data asta că era o drogată şi vai de capul ei. Hai să respectăm ce-a reuşit să facă în viaţă, că nu e puţin, şi ce rămâne în urma ei, şi să ne pară rău, poate, că n-a apucat să ne bucure şi cu alte cântece.

Fiica ei, Bobbi Kristina, are doar 19 ani. Sigur că presa de scandal nu se va abţine, dar oare cum i-o fi acestui copil să-şi piardă mama şi să mai şi citească mizerii despre ea cu ocazia asta? Sper să depăşească cu bine momentul ăsta trist şi să nu uite că mama ei a fost o super artistă care a încântat o lume întreagă şi că trebuie să fie mândră de ea!

Nu ştiu cum, dar azi am dat de-o grămadă de ştiri care mi-au atras atenţia şi cum nu am vreme sa scriu despre fiecare în parte, iată colecţia:

Malev, linia aeriana ungară, în faliment după 66 de ani de activitate. Nici Spanair nu se simte prea bine.

Vântu, condamnat la închisoare cu executare pentru şantaj. Ca şi în cazul Adrian Năstase, decizia nu e definitivă şi poate fi atacată cu recurs.

Evenimentul zilei revine la bulina roşie. Nostalgii…

Partidul verde cere impozitarea silicoanelor. Life in plastic may not be so fanastic, after all!

Teo Trandafir a demisionat din funcţia de deputat prin intermediul unei scrisori deschise. Motivele invocate au fost legate de sănătate. Fosta parlamentară are un singur proiect de lege, cel al timbrului cultural, şi trei luări de cuvânt dintre care una a fost cu ocazia depunerii jurământului de credinţă. Aş zice că cetăţenii sectorului 4 n-au pierdut cine ştie ce.

Suntem mai puţini cu vreo două milioane, împărţiţi, aproximativ egal, la oraşe şi sate. Mai mulţi la oraşe. Nişte urbani şi nişte civilizaţi, ce să mai vorbim! Apropo de asta, cică 88,6% români şi doar 3,2% romi.

24 de decese în România din cauza frigului şi ce recomandă Ministerul Sănătăţii. Printre altele, evitarea consumului băuturilor alcoolice. Aparent, îngrijitorii maimuţelor de la un Zoo din Kazahstan nu ştiu de asta, aşa că-şi răsfaţă protejatele cu vin fiert ca să reziste mai bine la temperaturile reduse.

Slayer, din nou în România, pe 4 iunie, la Arenele Romane.

ONU a declarat că foametea din Somalia este, în mod oficial, terminată, dar că 2,3 milioane de somalezi au nevoie în continuare de asistenţă din acest punct de vedere. Între timp, UNICEF a anunţat, săptămâna trecută, că 500.000 de copii din Yemen sunt subnutriţi şi ar putea muri sau avea probleme fizice şi psihice din această cauză.

Copii din Yemen (foto)

Eu aş spune mai degrabă că e vorba de fluturi în stomac dar mi se mai întâmplă să nu-mi pot opri zâmbetul, uneori, după ce vorbesc la telefon…

Cu toate astea, prefer ca ceea ce mă face fericită să depindă mai mult de mine şi mai puţin de cei din jur. Sau de aiurea :)

Săptămâna asta scriu în fiecare zi câte un text legat de fericire, în ideea că trecem prea adesea pe lângă ea, mai ales din nebăgare de seamă. Ne pierdem prea adesea în detalii si planuri de viitor, uitând că viaţa e acum. Am făcut un inventar al lucrurilor care mă fac să zâmbesc, să mă bucur, să fiu fericită, sper să vă inspire şi pe voi! Primele care s-au nimerit, acum aş putea adăuga încă vreo câteva cuvinte pentru (aproape) fiecare literă! :)

Anemonele

Bătaia cu zăpadă

Creioanele colorate

Darly

El

Filmele bune

Grădinile

Hohote de râs

Iertări

Jocurile

Kilograme. În minus!

Lumina frumoasă

Muzica

Nopţile albe

Opera

Prietenii

Queen (trupa)

Ruperile de nori

Sony

Şoaptele

Tarhon

Ţopăitul pe muzică

Uitarea

Viaţa însăşi

www

Xeres

Y, generaţia

Zâmbetele

Alfabetul vostru care e?

Aşa cum am spus, săptămâna asta gasiţi zilnic câte un articol despre fericire aici, printre rânduri, iar peste weekend măsurăm comentariile şi se lasă cu un premiu. Nu că momentele fiecăruia de fericire n-ar fi un premiu în sine, dar am în minte ceva mai… material, o să vedeţi voi! :)

Azi vorbim despre fericirea… ca indice al bunăstării. Nu neapărat în sensul de “Banii aduc fericirea”, ci în sensul foarte concret în care a ales un mic stat, Bhutan, să măsoare calitatea vieţii cetăţenilor. Pardon, a supuşilor, fiindcă Bhutan e regat.

Conceptul a fost propus acum 40 de ani şi se pare că această manieră de a măsura lucrurile este una cât de poate de bună, de vreme ce unii lideri mondiali au început să aducă în discuţie introducerea acestui indicator în paralel cu binecunoscutul PIB.

Fireşte, fericirea (buthanezilor) ar fi cumva greu de apreciat în cifre, dar elementele care sunt calculate pentru a afla valoarea acestui indicator sunt măsurabile, şi nu se referă la consum ci pur şi simplu la calitatea vieţii. De exemplu, se consideră mai important că eşti mulţumit cu un televizor vechi decât că nu ai unul care să-ţi permită să vezi filme 3D! În ecuaţia asta contează destul de mult, îmi închipui, faptul că micul stat se străduieşe să păstreze multe dintre tradiţiile sale, iar budhismul este religia pe care toată lumea o practică.

În 2006, Med Jones, preşedintele Institutului Internaţional de Management, a venit cu o nouă interpretare a acestui concept, un punct de vedere care încearcă să măsoare cumva acest indice al fericirii prin urmărirea şi măsurarea a şapte indicatori: 1. economic (venituri, cheluieli, datorii, economii),  2. mediu (poluare, trafic etc), 3. sănătate fizică, 4. sănătate mintală, 5. sănătate a muncii (şomaj, procese pe dreptul muncii, plângeri etc), 6.  social (divorţuri/căsătorii, discriminare, conflicte domestice etc) şi, în fine, 7. politic, adică gradul de libertate civilă, respectarea drepturilor omului şi aşa mai departe.

foto

De altfel, studiile şi sondajele realizate la nivel mondial arată că acest concept este întrucâtva mai potrivit decât PIB-ul pe cap de locuitor pentru a măsura calitatea vieţii şi poate aşa se explică de ce tările cu cei mai fericiţi oameni nu sunt neapărat cele mai bogate din lume.

În fine, eu aş spune că merită câteva minute de reflecţie ideea că nu tot ce ni se “vinde” ca fiind necesar pentru o calitate mai bună a vieţii ne face fericiţi iar adevăratele resorturi ale stării de bine nu stau în a avea ci mai degrabă în a fi…