Fac ce fac oamenii ăștia de la IKEA și mai vin c-o super idee, iar unele sunt atât de simple (dar măiastru executate!) încât îți vine să-ți dai una peste frunte și să-ți spui Hai, frate! Eu de ce nu m-am gândit la asta?!

De exemplu, acum au lansat un nou device, unul care vine cu tot conținutul necesar încărcat, la fel și bateria, are ecran generos, oferă o experiență tactilă deosebită, cât despre securitate… vedeți și singuri!

Sunt dintre cei care au prins perioada de glorie în care, pe ultima copertă a caietelor, aveam reclamă responsabilă la CEC și îndemnul către economisire, “azi la CEC un leu depui, maine el va face pui”, ba aveam chiar și o pușculiță cu cheie, varianta pentru copii a unui minisafe. Cu toate astea, n-am fost niciodată prea pricepută la a pune bani la păstrare și, în general, îmi displace să discut despre bani. Atât de tare încît, în cazul în care se întârzie cu plata a ceea ce mi se cuvine, mă enervez mai tare că sunt pusă în situația de a vorbi despre asta decât de neplata propriu-zisă.

Și mai sunt și situațiile neprevăzute…

A apărut azi pe FB link (via) la biografia publicată pe site-ul Monicăi Gabor din care nu mă pot opri și o să redau câteva pasaje halucinante. Nu știu cine l-a scris, e in engleză și îl las așa, ca nu cumva să știrbesc din strălucirea superlativelor aberante.

E drăguță și pagina de blog de pe site, care a fost lăsată, așa, cu un prim post, ăla automat de la WordPress, Hello, World! Și, desigur, nu are nici o trimitere către FB sau conturi pe alte rețele sociale. Iar pe FB, aparent contul ei este: Monica Gabor& Mr Pink. Ultimul update: 30 iunie.

Citiți și vă minunați. Sau râdeți. Sau ceva.

Înainte să ajung pentru prima dată la Timișoara, și sunt vreo 12-13 ani de-atunci, stăteam la povești c-o gașcă veselă la Casa Eliad. Printre oamenii de bine, și Mircea Baniciu, care mi-a zis: Abia prima dată la Timișoaraaa? Ce mișto, să vezi, o să-ți placă mult!

Ce-i drept, mi-a plăcut mult, chiar dacă, ocupată fiind, nu prea am avut vreme de plimbări și vizitat orașul.  Și l-am sunat pe Mircea să-i spun că e fain orașul lui natal doar că… Măi, Tetea, aici nici măcar câinii nu fug! În schimb, sunt oameni care n-au răbdare să-și termine cuvintele! Îmi amintesc perfect că unul dintre oamenii cu care trebuia să mă văd acolo, o jurnalistă, a întârziat câteva minute și, când a ajuns, mi-a zis: amfoamesamânoînghedecioco. Așa, într-o suflare, într-un singur cuvânt! Ceeeee? Am fost la Mec să mănânc o înghețată de ciocolată, mi-a tradus ea mai apoi. Și era coadă.
Mno!

Revenind la Mircea Baniciu, l-am provocat, zilele trecute la o scurtă discuție despre Timișoara. Că, vorba aia, azi acolo, mâine în toată țara!

Îmi plac poveștile, alea adevărate, dar și alea care sunt exclusiv produsul imaginației, pornind de la te miri ce detaliu observat de autor. Mă distrez uneori, mai ales în mijloacele de transport în comun, făcând un întreg scenariu dintr-un accesoriu, o privire sau o frântură de discuție. Poate că și aici aș scrie mai multe povești închipuite dacă viața n-ar bate, atât de frecvent, filmul, oferindu-ne o grămadă de subiecte întru dezbatere!

Dar acum am primit o provocare! Mai precis, o istorie cu pasiune și dramă, ta na naaa!

Ideo Ideis este cel mai minunat* dintre festivalurile despre care scriu în fiecare an și, înainte să se supere colegii din TNRS & FITS, echipa faină de la TIFF, Plai sau Comedy de așa superlativ, o să spun că e așa pentru că toate celelalte de care am zis mai sus se întâmplă în orașe cu teatru și cinema, cu tradiții culturale și cu autorități care se implică în viața culturală a urbei. La Alexandria, însă, nu existau premisele pentru un festival de teatru fiindcă în oraș nu există o astfel de instituție.

Exista, în schimb, o trupă de teatru de liceeni, iar unii dintre ei și-au spus că nu e prea mult să organizeze un festival de teatru tânăr chiar la ei în oraș. Zis și făcut! Și așa a apărut Ideo Ideis, iar când spun că e minunat mă gândesc că, da, e aproape de-o minune festivalul ăsta, de la simplul fapt că există și cum a pornit, de la oamenii care îl alcătuiesc și-i calcă pragul, an de an, mentori, prieteni, parteneri, gazde până la oricine caere se lasă atins de magie și devine parte din povestea asta!

Înțeleg că e simplu să-ți pierzi răbdarea cu cineva care nu poate fi atent prea mult timp, nu știe și nu înțelege lucrurile și, uneori, nici ceea ce-i spui, cu cineva care pur și simplu nu are suficientă experiență de viață pentru a face lucrurile mai bine și nici nu te ascultă tot timpul.

Dar când ție ți se pare că nu e atent, că îl poți ignora, că-i poți spune că e prost, că-l poți amenința că i se vor întâmpla lucruri rele dacă nu ascultă, ba chiar treci la fapte, el, de fapt, e acolo.

Eu vorbesc destul de mult la telefon, mai ales cu prietenii care nu mi-s la îndemână în București și mai ales dacă a trecut ceva vreme de când am apucat să vorbim cât de cât pe îndelete. De la discuții profesionale la din alea personale care încep cu “Te-am sunat să mă sfătuiesc cu tine, stai să-ți spun ce s-a întâmplat…” și, de obicei, se termină măcar vreo oră mai târziu. Și, firește, mai sunt ședințele în care mă mai bagă câte o prietenă sau viceversa.

De când toată lumea e pe Facebook, unele discuții s-au mai rărit ori sunt ceva mai scurte fiindcă e mai ușor să vezi ce face cutare sau cutare, însă pentru unele lucruri prefer să pun mâna pe telefon și nu o dată s-a întâmplat să mă prindă miezul nopții într-o conversație începută de cu seara. Iar într-un caz, când abia cunoscusem un domn, am făcut mai multe nopți albe la telefon, exact ca în reclama Vodafone cu cei doi care au o relație la distanță: Închide tu. Nu, închide tu. Și așa s-a făcut dimineață…

Iar asta ne aduce la subiectul…. discuției, dar nu înainte de a urmări clipul de mai jos, după care vă spun ce și cum, că e mare nevoie de ajutorul, creativitatea și ideile voastre. Și e drăguț de tot, o să vă placă !

Despre comunicate de presă, adresare şi cum facem să nu trimitem gârla de mailuri cu BCC am mai scris, şi chiar în mai multe rânduri, fiindcă, din când în când, unii dintre cei care lucrează activează în PR o iau razna în mod grupat. Dar, aparent, niciodată nu e destul. Pentru că azi inboxul meu a fost, din nou!, decorat cu două mesaje de mare excepţie!

Primul are legătură cu “lansarea unei linii vestimentare cu scop caritabil” şi e un Fwd cu destinatarii la BCC, of course! Zice că e vorba de: “o linie vestimentară exclusivistă, dedicată femeilor dichisite şi graţioase ce îşi doresc să intre în universul distincţiei” – de unde luaţi texte din astea?!

Ieri a fost o zi plină la FITS, dar măcar a început cu un mic dejun pe terasa din curtea interioară a hotelului, cu soare și muzică bună (Simply Red și Dire Straits), și cu ness, că altfel mi se pare că aș dormi tot timpul, la cât sunt de în urmă cu somnul! Dar e mai tentant să văd și să experimentez lucruri, iar aici sunt atâtea de făcut!

Tot ieri, pe terasa de la Conti, am revăzut o mică parte dintr-o gașcă mai mare care vine la FITS de vreo trei-patru ani. Mai la final de săptămână, mai furate niște zile de concediu, oamenii își fac planurile de vară cu Festivalul la loc de frunte și bilete cumpărate în avans. Și nu sunt singurii; de doi-trei ani sunt tot mai mulți, inclusiv unii dintre bloggerii care au venit aici acreditați și pe urmă au revenit ca turiști culturali, ba și-au mai adus și prietenii, fiindcă FITS e mult mai fain alături de gașca potrivită!