Acu’ vreo trei luni, când un personaj public a avut ca temă o discuție antifumători, am urmărit comentariile și am intrat pe marea majoritate a linkurilor postate acolo cu sau fără sens. Firește, în primul rând pentru că sunt fumătoare, dar, dincolo de asta, ca om de comunicare interesat de o dezbatere pe teme controversate. Nu reiau aici discuția sau părerile mele, le-am expus atunci, le-am expus și în alte rânduri, nu-i un secret că mă enervează ipocrizia exersată îndelung inclusiv pe tema asta.
Vreo lună mai târziu, la invitația PMI, m-am dus la o discuție deschisă despre sistemul lor heat-not-burn (HNB) care e și la noi pe piață. Discuție cu medici. Am putut să pun orice întrebări am vrut, n-am fost deloc comodă, și mi s-a răspuns. Am publicat atunci pe FB unde sunt și am zis că cine are întrebări… să le adreseze, că le dau mai departe.
Știți câte întrebări au fost? Îhîm! Nici măcar una.

Mi se face uneori dor de vremurile antice de blogăreală în care scriam mai des chestii personale, mai ales într-o notă autoironică, mi-e dor uneori să mai fiu Ilinca Dima. Nu c-aș avea musai ceva de ascuns (nu avem totți?!) doar că nu prea mai pot să scriu ca atunci. Cumva știu că acum văd mai mulți oameni ce postez și mi se pare că exersăm Miranda Rights și când nu e cazul: Orice spui poate și va fi folosit împotriva ta. Dar era pe lista de postări ???de scris??? cu inspirație de la un text al Lianei Popa în care ea a adunat 21 de întrebări. La care o să răspund mai jos.

Ar fi foarte simplu să fie livrat secretul ăsta într-un film, nu? Să vină actorul, să spună replica aia care începe cu Secretul fericirii este… și gata, să știi! Mda. Nu merge așa. Și nici filmul ăsta, regizat și jucat de Vlad Zamfirescu, împreună cu Irina Velcescu şi Theo Marton nu face o excepție. Sorry. Nu există scurtături. Dar filmul e mișto.

Sunt de două zile la Buzău, la un mic festival de film aflat la doar a treia ediție, BuzzCEE, cu gândul că genul ăsta de inițiativă într-un oraș fără cinema merită încurajate și promovate. Poate și datorită acestui festival, în seara deschiderii, primarul orașului a promis că peste doi ani o să existe cinematograf modern în Buzău. Să vedem.
Am văzut câteva scurte, un film macedonean care nu m-a dat pe spate și un documentar cu și despre Stela Popescu. Popeasca.

Disclaimer: sunt înspumată după discursul Vasilicăi, declarația lui Orban că depun o nouă moțiune la toamnă, dată azi, după acest răsunător fiasco politic, și aproape două ceasuri petrecute cu Codul Fiscal și HG 354 în brațe ca să mă lămuresc câți bani tre’ să dau la stat în contul viitoarei pensii și a minunatelor servicii de sănătate – sunt mulți, apropo!
Dar cu adevărat furioasă sunt pe noi.

Azi dimineață, la cafea, reciteam – de la on this day – textul scris după întâlnirea cu Mihail Barîșnikov și mă gândeam că suntem foarte norocoși ca o mână de oameni să facă acest festival minunat unde vin toți oamenii ăștia geniali și noi ne bucurăm de ei acasă la noi la niște prețuri de zeci de ori mai mici decât se plătesc la ei acasă. Serios. Suntem norocoși.

Și tot așa m-am simțit eu în timp ce mă bucuram de spectacolul Kibbutz Dance Company, Mother’s Milk.

Mie îmi place foarte tare aproape tot ce ține de comunicarea online, din nenumărate motive, dar nu despre asta e vorba aici. În același timp, însă, n-o să mă vedeți vreodată cu nasul într-un laptop ori device cu app-uri de rețele sociale, trăgând aer în piept cu nesaț, așa cum fac cu orice revistă sau carte nouă. Voi nu trebuie, dar, vorba reclamei, eu nu mă pot abține.
Hedda Gabler de la TNRS a fost exact un spectacol pe un text foarte clasic, aparținând dramaturgului norvegian Henrik Ibsen, cu o punere în scenă nu doar modernă ci oleacă aproape futuristă. Mai puțin ursul – referință pentru cine a văzut spectacolul.

NB Aceasta nu este o cronică de spectacol ci una de stari.

Auzisem doar de bine și foarte bine despre spectacolul naționalului bucureștean după Ionesco în regia Andreei și a lui Andrei Grosu. Văzusem și imagini impresionante făcute de Florin Ghioca. Dar n-ajunsesem să-l văd. Prin urmare, cu oarece jenă, că nu-i fix frumos să mă duc la spectacol de la București în FITS, pentru că pot să-l văd și acasă, m-am dus, totuși, pentru că voiam musai și neapărat să-l văd.

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu are, în fiecare an, o temă diferită sub care se desfășoară evenimentul. Anul ăsta, la ediția cu numărul 25, tema e Pasiunea, fiindcă – spun organizatorii – e unul dintre ingredientele principale care leagă toată această minunată construcție.

O vezi și o simți peste tot aici zilele astea, de la micile detalii pe care le pun la punct cei de la Companie Carabosse, care au avut trei spectacole, în același timp, în trei locuri diferite din centrul orașului, la voluntarii care vin aici pe timpul lor ca să ajute, la public, organizatori, parteneri… și iubitori ai sportului!

După aproape zece zile de TIFF și o săptămână de lucru extrem de intens, tir de mailuri și telefoane și schimbări și modificări și… da’ poate nu vă interesează asta, s-a făcut ieri, ora 13, și mi-am dat seama că peste un ceas am tren spre Sibiu. Un sfert de oră de bagaj, un sfert de oră de învărtit absolut inutil prin casă și încă un sfert de oră până la gară, am prins și trenul! Câteva ore mai târziu, eram în frumosul oraș!