Azi dimineață, la cafea, reciteam – de la on this day – textul scris după întâlnirea cu Mihail Barîșnikov și mă gândeam că suntem foarte norocoși ca o mână de oameni să facă acest festival minunat unde vin toți oamenii ăștia geniali și noi ne bucurăm de ei acasă la noi la niște prețuri de zeci de ori mai mici decât se plătesc la ei acasă. Serios. Suntem norocoși.
Și tot așa m-am simțit eu în timp ce mă bucuram de spectacolul Kibbutz Dance Company, Mother’s Milk.
Mie îmi place foarte tare aproape tot ce ține de comunicarea online, din nenumărate motive, dar nu despre asta e vorba aici. În același timp, însă, n-o să mă vedeți vreodată cu nasul într-un laptop ori device cu app-uri de rețele sociale, trăgând aer în piept cu nesaț, așa cum fac cu orice revistă sau carte nouă. Voi nu trebuie, dar, vorba reclamei, eu nu mă pot abține.
Hedda Gabler de la TNRS a fost exact un spectacol pe un text foarte clasic, aparținând dramaturgului norvegian Henrik Ibsen, cu o punere în scenă nu doar modernă ci oleacă aproape futuristă. Mai puțin ursul – referință pentru cine a văzut spectacolul.
NB Aceasta nu este o cronică de spectacol ci una de stari.
Auzisem doar de bine și foarte bine despre spectacolul naționalului bucureștean după Ionesco în regia Andreei și a lui Andrei Grosu. Văzusem și imagini impresionante făcute de Florin Ghioca. Dar n-ajunsesem să-l văd. Prin urmare, cu oarece jenă, că nu-i fix frumos să mă duc la spectacol de la București în FITS, pentru că pot să-l văd și acasă, m-am dus, totuși, pentru că voiam musai și neapărat să-l văd.
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu are, în fiecare an, o temă diferită sub care se desfășoară evenimentul. Anul ăsta, la ediția cu numărul 25, tema e Pasiunea, fiindcă – spun organizatorii – e unul dintre ingredientele principale care leagă toată această minunată construcție.
O vezi și o simți peste tot aici zilele astea, de la micile detalii pe care le pun la punct cei de la Companie Carabosse, care au avut trei spectacole, în același timp, în trei locuri diferite din centrul orașului, la voluntarii care vin aici pe timpul lor ca să ajute, la public, organizatori, parteneri… și iubitori ai sportului!
După aproape zece zile de TIFF și o săptămână de lucru extrem de intens, tir de mailuri și telefoane și schimbări și modificări și… da’ poate nu vă interesează asta, s-a făcut ieri, ora 13, și mi-am dat seama că peste un ceas am tren spre Sibiu. Un sfert de oră de bagaj, un sfert de oră de învărtit absolut inutil prin casă și încă un sfert de oră până la gară, am prins și trenul! Câteva ore mai târziu, eram în frumosul oraș!
Printre filmele văzute la ediția asta de TIFF a fost și Aparatul de radio (Radiogram), o producție venită din țara vecină și prietenă cu nisipuri de aur și castravețitătă. M-am dus întru amintirea serilor în care la noi în bucătărie se asculta încet Radio Europa Liberă sau BBC la vechiul radio marca Gloria – nu știți voi!
Ar fi trebuit să fie cu/despre muzica interzisă a acelor vremuri, cu rocknroll și alte Wild Thing(s), dar cumva a fost și n-a fost.
Vă povesteam zilele trecute că ediția asta de festival e mai pe chill. Văd un film, scriu, documentez, mă duc la un concert, mai stau la povești, mai văd un film, mai mă bucur de invitații lui Mihnea Măruță la TIFF Lounge… Când nu mă duc undeva, sunt prin Lounge-ul IQOS din Piața Unirii și mai trag cu urechea la ce spun promoterițele sau la materialele lor informative – deh, metehne de comunicator!
Am descoperit-o pe Emiliana Torrini acum niște mulți ani via coloana sonoră din Grey’s, cu Today Has Been OK, și mi-a plăcut mult, da’ mult de tot, apoi am tot ascultat ce-a scos și a rămas cum am stabilit: e bine de tot. Lumea o compară cu Bjork, inevitabil, amândouă vin din Islanda, dar, dacă am de ales, aș prefera timbrul mai soft al Emilianei. Și cântecele ei. Și bucuria ei de a le aduce pe scenă. Mai nou, inclusiv la TIFF, alături de The Colorist Orchestra – o bucurie de concert!
V-am povestit că anul ăsta sunt oarecât pe chill la TIFF*, mă bucur de bucuria oamenilor, mai intru la un film, mă mai văd cu prieteni dragi la o cafea și mi-am făcut cartierul general în Piața Unirii – inevitabil, toată lumea trece pe aici! Prin urmare, filme și evenimente și, între, în majoritatea după amiezelor, stau în Lounge-ul IQOS, la umbră, pe pufii comozi, ascult muzică bună și îmi fac lecțiile.
OK, bine, uneori beau și niște Campari. Sau un Staropramen. Dar numai granat, pe cuvânt!
Aseară, la TIFF, în Piața Unirii, am văzut și eu – în sfârșit! – România neîmblânzită! Citisem o grămadă despre film, știam și câte ceva de prin culise, dar n-am apucat să ajung să-l și văd.
Cred că e aproape redundant să vă spun cât e de frumos, în primul rând, câtă muncă se află în toate cadrele alea minunate, și câtă înțelepciune în mesajul filmului, acela care ne amintește că toată această frumusețe nu e un dat, că nu avem nici un merit pentru locul miraculos în care trăim, dar suntem măcar datori s-o păstrăm și s-o transmitem mai departe așa cum e. Oricum, cu oricât de puțin, cu mai mult mers pe jos decât cu mașina, cu închisul robinetului când ne săpunim, la duș, cu colectarea selectivă. Știți, știm toate lucrurile astea și totuși, din pură lene și lipsă de considerare pentru ceea ce avem nu le facem. Dacă mai aveți nevoie de vreo motivație în a fi mai responsabili și din punctul ăsta de vedere, mergeți să vedeți filmul.
De fapt, mergeți oricum să-l vedeți!
Și poate citiți și interviul de mai jos cu domnul Radu V. Ursuleanu.
