Azi începe la București, în patru locuri simpatice din oraș*, DokStation, un festival de nișă care prezintă documentare cu și despre muzicieni.
Sunt o avidă consumatoare de (auto)biografii, îmi place să văd viața oamenilor dincolo de reflectoare, fiindcă mereu am crezut  că, dincolo de geniu, talent și generozitatea cu care îl împart, artiștii ăia de succes sunt, de fapt, cu puține excepții, nefericiți. Mai mult, publicul e adesea o curvă care nu se sfiește să le pretindă tot, orice i se pare că i se cuvine, și i se pare că tot i se cuvine, și la primul semn de imperfecțiune, la primul semn că artiștii ar fi oameni, nu semizei, se năpustește cu critica și ură asupra lor. Mi se pare că le datorăm mai mult respect. Nu ca artiști ci ca oameni.
În filmele de la DokStation vezi și asta, șoc și groază! artiști sunt și ei oameni! Cu bune, cu rele. Și, desigur, ai ocazia să te uiți un pic în spatele cortinei și să înțelegi mai bine o industrie de sute de miliarde de dolari.

Eu nu sunt homofob, dar de ce tre’ să-i văd eu pe stradă?
Eu nu sunt homofob, dar nu mi se pare normal să se căsătorească.
Eu nu sunt homofob, dar ăia nu sunt normali.
Eu nu sunt homofob, dar Dumnezeu zice că nu e ok.
Eu nu sunt homofob, dar familia poate fi compusă doar dintr-un bărbat și o femeie.

Când s-a îmbolnăvit tata, nu știam că e începutul sfârșitului și încă ne închipuiam că e doar un AVC minor, pentru că așa spusese neuroloaga de la Elias, și avea să-și (mai) revină. Deși, după mâna dreaptă cu care nu mai putea apuca nici o cană plină, piciorul drept ceda și el, odată cu echilibrul. Dintr-un munte de energie și vitalitate, my hero fusese redus la o persoană care abia pășea cu ajutorul unui baston. Totul, într-o săptămână.

După cum poate ați aflat, ???În luna septembrie, un maraton cultural de excepție va marca două evenimente importante din istorie: aniversarea a 559 de ani de la prima atestare documentară a Bucureștiului, precum și împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, fiind un prilej de sărbătoare, atât pentru bucureșteni, cât și pentru turiștii din țară și din străinătate. Astfel, în perioada 21 – 23 septembrie 2018, Primăria Capitalei, prin creart – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București, organizează în Piața Constituției un program cultural grandios, constând într-o serie de trei evenimente consecutive???, după cum urmează: concert Gheorghe Zamfir (21.9). concert Hurts & MonoJacks (22.9), concert Rod Stewart & Vunk (23.9)
Practic, PMB a decis să mai facă o super-costisitoare paranghelie cu iz electoral și acces (desigur) gratuit!

Să spui că ???Ruxandra e dezordonată??? e așa, aproape un alint, în comparație cu realitatea în care potențialul meu de a deranja o incintă personală se măsoară mai degrabă în grade seismice. Camerele mele de hotel se ocupă în proporție de 80% în primele cinci minute. Sigur, eu cam știu ce și pe unde e fiecare lucru. Mai puțin cheile. Și, uneori, cardul cu care fac plăți online, pe care Max, cum îl prinde, cum îl ascunde bine! Astă iarnă l-am refăcut pentru că am crezut că l-am pierdut. L-am găsit la câteva zile băgat sub covor.
Și, pentru că Murphy trebuie să se distreze și el cumva, pe lângă acest talent desăvârșit mi-a dat și o oarecare doză de OCD – eu sunt genul ăla care îndreaptă tablourile dacă-s ușor strâmbe pentru că mă irită prea tare ca să nu.

De când mă știu, tata a înjurat cu animale și trimiteri istorice de genul ???Constantin Brâncoveanu??? – iar eu știam că i-ar tăia capul adrisantului. Uneori, când se enerva pe prostiile spuse de vreun politician la TV, mai zicea cu draci, dar asta se nu se întâmpla des. Pe mine, însă, mă admonesta și dacă ziceam că ceva e de căcat.
Pe mama nu cred că am auzit-o înjurând nici măcar de zece ori în viață, iar la bunică-mea cea mai gravă înjurătură era ???Ei, partidul!???. Și era gravă, că partidul îi luase tot ce avea, bașca părinții moșieri trimiși în domiciliu forțat și soțul la canal. Partidul era tot ce se putea mai rău, mai hâd, era blestemul suprem.
Eu nu i-am moștenit în sensul ăsta, deși pot să fiu extrem de creativă și să sudui fără să folosesc nici un cuvânt urât, dacă e. Totuși, uneori îmi scapă și din alea licențioase, mai ales în situații extreme. Orice om îi scapă, vorba Vasilicăi!

Sunt la Sibiu zilele astea, la conferința organizată de ARTmania: East European Music Conference, și la festival, desigur. E a doua ediție a evenimentului și al doilea an de participare pentru mine, chiar dacă muzica nu (mai) e neapărat domeniul meu de activitate. Se vorbește mult despre festivaluri și promovare și alte chestii conexe*, iar asta mă interesează.

* Chiar acum stau la masă cu o avocată din Germania care îmi povestea cum au rezolvat ei problema pirateriei și că  artiștii germani sunt printre cei mai bine plătiți de YouTube, pentru că GEMA, cea mai mare organizație de colectare a drepturilor de autor muzicale de la ei, a negociat direct cu YouTube.

Acu’ vreo trei luni, când un personaj public a avut ca temă o discuție antifumători, am urmărit comentariile și am intrat pe marea majoritate a linkurilor postate acolo cu sau fără sens. Firește, în primul rând pentru că sunt fumătoare, dar, dincolo de asta, ca om de comunicare interesat de o dezbatere pe teme controversate. Nu reiau aici discuția sau părerile mele, le-am expus atunci, le-am expus și în alte rânduri, nu-i un secret că mă enervează ipocrizia exersată îndelung inclusiv pe tema asta.
Vreo lună mai târziu, la invitația PMI, m-am dus la o discuție deschisă despre sistemul lor heat-not-burn (HNB) care e și la noi pe piață. Discuție cu medici. Am putut să pun orice întrebări am vrut, n-am fost deloc comodă, și mi s-a răspuns. Am publicat atunci pe FB unde sunt și am zis că cine are întrebări… să le adreseze, că le dau mai departe.
Știți câte întrebări au fost? Îhîm! Nici măcar una.

Mi se face uneori dor de vremurile antice de blogăreală în care scriam mai des chestii personale, mai ales într-o notă autoironică, mi-e dor uneori să mai fiu Ilinca Dima. Nu c-aș avea musai ceva de ascuns (nu avem totți?!) doar că nu prea mai pot să scriu ca atunci. Cumva știu că acum văd mai mulți oameni ce postez și mi se pare că exersăm Miranda Rights și când nu e cazul: Orice spui poate și va fi folosit împotriva ta. Dar era pe lista de postări ???de scris??? cu inspirație de la un text al Lianei Popa în care ea a adunat 21 de întrebări. La care o să răspund mai jos.

Ar fi foarte simplu să fie livrat secretul ăsta într-un film, nu? Să vină actorul, să spună replica aia care începe cu Secretul fericirii este… și gata, să știi! Mda. Nu merge așa. Și nici filmul ăsta, regizat și jucat de Vlad Zamfirescu, împreună cu Irina Velcescu şi Theo Marton nu face o excepție. Sorry. Nu există scurtături. Dar filmul e mișto.