Am jurnal de la șapte ani, am blog de aproape 12 și n-am făcut niciodată o pauză atât de lungă de scris altceva decat chestii care țin de munca mea și statusuri pe FB. M-am uitat când a fost ???cea mai recentă??? postare, era din 21 martie. Are sens. Peste două zile avea să cadă, ca o bombă, vestea care mi-a schimbat viața: tata nu avea un AVC minor, așa cum fusese diagnosticul inițial, ci o tumoră cerebrală. Peste alte cinci săptămâni, îl pierdeam…
Da, număr zilele, săptămânile. Le socotesc, matematic, ca un fost dependent. Nu ca să le pun în urmă, sunt sigură că trecerea timpului o să rezolve asta cumva, ci ca să am un reper din aceasta nouă realitate.
Au fost două luni în care simt că mi-am amanetat sufletul și emoțiile ca să pot fi exclusiv rațională și eficientă, să mă gândesc la tot, să caut orice și oricâte soluții s-ar mai fi putut găsi, pas cu pas, zi de zi. Nu doar să funcționez, ci să fiu fără cusur, să mă gândesc și să prevăd orice mic detaliu, gând, dorință spusă ori nespusă, orice soluție la orice problemă ar fi putut să mai apară și să am infinit mai multă răbdare decât am.
Pentru mine, când vine vorba de scris, emoția, empatia, toate lucrurile astea sunt importante, iar acum, chiar dacă au trecut – deja! – două săptămâni, deși îmi dau voie să simt, încă nu le-am recuperat de pe unde le-am închis, așa că, de fapt, deși stiu că scrisul ar putea chiar să mă ajute, pentru că mereu mi-a plăcut să scriu, am tot deschis pagini de postare nouă și m-am oprit acolo și n-am scris nimic.
Așa că o să apăs ???publish??? fără să recitesc, pentru de undeva trebuie să reîncep și cu scrisul.
Ar putea la fel de bine să fie postarea asta.
Poza e făcută ieri, la Cisnadioară, sus, în biserica fortificată. Era lumina asta frumoasă. Și liniște.
