A doua zi nici măcar n-am mai încercat să-mi oblig alarma să facă exces de zel. M-am trezit cât să am vreme de cafea. Deschiderea a fost ok, chiar dacă, firește, nu toată lumea a ajuns la ora stabilită. Nu era nimic mișcat la nici un sigiliu. Toate pungile cu ștampile și buletine erau sigilate bine-mersi, totul a fost pus la locul său, procesele verbale scrise, în fine, cinci secții deschise regulamentar, la ora șapte plus sau minus câteva minute.
Apoi a reînceput așteptarea votanților.
Apropo, dacă n-ați apucat, e mai bine să începeți cu povestea primei zile a acestei experiențe.

Urăsc din tot sufletul meu de fost școlar trezitul matinal, dar pentru dimineața aia mi-am pus alarma la cinci. Culmea, fix tot ca să merg la școală, ba chiar la aia în care mi-am petrecut primii opt ani de învățătură formală, însă de data asta ca observator la vot. Firește, m-am dat jos din pat pe la cinci jumate, oricum nu era încă lumină dar era frig, cafea și duș, în ordinea asta. În ghiozdan, o banană și sticla de apă, manualul de observator și acreditarea, format A6, c-o primisem scanată, pe mail, plastifiată. Dacă o purtam de gât mai lipsea un panou cu dimensiuni și-arătam ca un deținut pozat la secție.

Azi am fost aproape toată ziua la The Power of Storytelling, conferința făcută de DoR și pe care o aștept în fiecare an chiar cu mai multă nerăbdare decât lista de lecturi de la câștigătorii și nominalizații Premiului Pulitzer. Indiferent cât de crunte sunt realitățile despre care scriu jurnaliștii de pe lista aia, le citesc cu invidie materialele pentru că știu că unii au avut luni întregi să documenteze o singură poveste și, de cele mai multe ori, ce fac ei produce ecouri și schimbări. Demisii, modificări de legislație, norme noi, ceva se schimbă. În bine.

E, și după ce îi auzi pe oamenii ăștia vorbind despre munca lor, după ce o auzi pe Anne Hall povestind despre etică și despre cum jurnalistul nu e Salvation Army, datoria lui e alta, ajungi acasă și vezi o știre de cinci minute despre cum un copil a primit mâncare.
Nu. Asta NU e o știre. Ăsta nu e jurnalism. E doar o poveste.

Nu, n-ați citit greșit, reiau: la fiecare 40 de secunde un  om reușește să-și pună capăt vieții din propria voință. 800.000 de oameni anual, a doua cauză de deces la tinerii cu vârsta cuprinsă între 16 și 29 de ani, 79% din sinucideri au loc în țările cu venit mic și mediu, însă problema este globală. De asemenea, e de luat în calcul că acestea sunt cazurile celor cu tentativă finalizată. Pentru fiecare dintre acestea, potrivit estimărilor, mai sunt 20 de alți adulți a căror tentativă eșuează.
Practic, la fiecare două secunde cineva încearcă să-și ia viața. Ai clipit? S-a întâmplat! Ai clipit iar? Din nou.
Vă șochează? De ce? Câtă atenție dăm, în realitate, celor din jur?

Săptămâna trecută am avut ocazia să revin la Big Build, evenimentul anual organizat de Habitat pentru oameni faini și muncitori dar care nu au condiții decente de locuit. Bonus, pentru că excursia a fost organizată de VEKA România, am avut parte și de un veritabil How It’s Made, de data asta episodul cu ferestre PVC. Prin urmare, primul popas spre șantierul Big Build 2018 a fost Ceptura, la fabrica Aplast unde am învățat cuvinte noi precum debavurare – cu plăcere!

Iată că și veștile bune pot veni la pachet uneori. După rezultatul de ieri, IKEA anunță că a adus și în România colecția dedicată animalelor de companie căței și pisici!
LURVIG este o colecție creată în colaborare cu designeri iubitori de animale și medici veterinari autorizați, concepută pentru a ajuta zi de zi în toate aspectele vieții alături de pisici și/sau căței.

Mâine și poimâine e referendum pentru că unor oameni li se pare mai important decât orice altceva în țara asta să stabilească în Constituție că se poate căsătorie doar între un bărbat și o femeie, nicidecum altfel. Nu contează că oricum nu se poate altfel, ei vor să cheltuim 40 de milioane de euro ca să fie trecută treaba asta în Constituție. Practic, majoritatea se asigură că o minoritate nu doar că nu are un drept pe care majoritatea îl are, dar nici nu trebuie să-l aibă. Vreodată. Pentru că Dumnezeu. Sau ceva de genul ăsta.

Se întâmplă să fie ăsta al doilea text consecutiv legat cumva de creativitate, dar poate nu e chiar întâmplător: obișnuiți-vă cu ideea că e un must-have în calitățile pe care un angajator le caută acum – sau ar trebui să le caute, în orice caz. Creativitatea se află în top 3 skills pe care trebuie să le aibă cineva care-și dorește să fie performant pe piața muncii în 2020, potrivit World Economic Forum, și oamenii ăia cam știu ce spun și ce le trebuie.
Prin urmare, nu e chiar surprinzător că International Advertising Association (IAA) organizează pe tema asta o nouă ediție a conferinței sale globale, Creativity4Better, și nici c-o face în România, nu după succesul de anul trecut.

Sistemul nostru tradițional de educație nu ne învață să fim creativi și nici nu valorizează gândirea creativă ci ne pune să tocim. Inclusiv comentarii literare – vă mai amintiți?! Doamne ferește să ai vreo părere proprie. Stai în bancă, asculți de doamna (sau domnul, după caz), iei notițe, reciți ca papagalul când te ascultă.

Poate e și ăsta unul dintre motivele pentru care am fost atât de fascinată de speakerii de la Rebranding Creativity, săptămâna trecută. Oamenii ăștia vorbeau despre congrese și școli de creativitate și materie predată în școlile de stat din țările civilizate, și, în general, calitate nu doar prețuită ci și educată, hrănită și căutată.

Azi începe la București, în patru locuri simpatice din oraș*, DokStation, un festival de nișă care prezintă documentare cu și despre muzicieni.
Sunt o avidă consumatoare de (auto)biografii, îmi place să văd viața oamenilor dincolo de reflectoare, fiindcă mereu am crezut  că, dincolo de geniu, talent și generozitatea cu care îl împart, artiștii ăia de succes sunt, de fapt, cu puține excepții, nefericiți. Mai mult, publicul e adesea o curvă care nu se sfiește să le pretindă tot, orice i se pare că i se cuvine, și i se pare că tot i se cuvine, și la primul semn de imperfecțiune, la primul semn că artiștii ar fi oameni, nu semizei, se năpustește cu critica și ură asupra lor. Mi se pare că le datorăm mai mult respect. Nu ca artiști ci ca oameni.
În filmele de la DokStation vezi și asta, șoc și groază! artiști sunt și ei oameni! Cu bune, cu rele. Și, desigur, ai ocazia să te uiți un pic în spatele cortinei și să înțelegi mai bine o industrie de sute de miliarde de dolari.