Ultimul film din trilogia Batman semnată Christopher Nolan, The Dark Knight Rises, are astăzi premiera în România, după două avanpremiere, marţi şi joi. Cum marţi eram pe coclauri, am văzut filmul aseară, la un eveniment organizat de Mountain Dew, unul dintre partenerii producţiei. Că veni vorba, pe site-ul lor am văzut şi varianta Dark Berry – sper să vină şi în România, că-s curioasă ce gust are!

Impresionantă producţie, apropo, două ore şi 40 de minute de film, ca să iei a mai mare cutie cu floricele şi ăl mai mare suc, şi să caşti gura la revenirea lui Batman / Bruce Wayne, acelaşi Christian Bale – destul de “yummy”, de data asta alături de Anne Hathaway pe post de Cat Woman – neconvingătoare. Celălalt personaj feminin, Miranda Tate, e interpretat de Marion Cotillard. Din distribuţie mai fac parte Morgan Freeman, Michael Caine, Gary Oldman şi, într-o foarte scurtă apariţie fără replică, Miranda Nolan, verişoara regizorului – ca să vedeţi că şi peste ocean e cu nepotism! :)

Una peste alta, filmul te ţine în priză pe toată durata, chiar dacă sunt faze lungiiiiiteeeee, iar în cele 11 minute de până la detonarea bombei se întâmplă o groază de chestii care durează mult mai mult în realitate. Şi mai sunt şi alte chestii discutabile, dar, în fine, să dăm ficţiunii ce-i al ficţiunii şi supereroilor ce e al lor şi să zicem că filmul e ok.Şi, oricum, mergeţi să-l vedeţi sau nu, şi-a scos deja banii, încasările de până acum depăşind deja cele 250 de milioane de dolari, cât a fost bugetul!

Şi campania de promovare a filmului e impresionantă, cu parteneri care au plătit bani grei pentru asociere (linkurile sunt către site-urile dedicate ale partenerilor filmului), printre care şi: Nokia, care propune explorarea Gotham City promovându-şi Nokia Maps, Mountain Dew, care comunică parteneriatul şi în România, după cum vă povesteam şi care are un concurs ce vă poate trimite într-un tur VIP la studiourile WB, Chrysler, Visa (ofertă specială pentru mers la film cu VISA Signature card), Greyhound, care are un concurs prin care se poate câştiga o excursie la NY şi o experienţă a la Bruce Wayne,  BMW, Kaspersky (tot concurs) sau  ASUS.

De asemenea, nici alte mărci nu au dat înapoi de la un parteneriat cu Warner Bros şi au scos produse dedicate fanilor, cum ar fi French Connection, Diesel sau chiar Jaeger-LeCoultre, o varianta a seriei Reverse, cu un preţ estimat la peste zece mii de dolari:

şi Converse – ăstia-s chiar haioşi:

Sunt sigură că există mult mai multe produse şi campanii legate de TDKR şi, oricum, fani sau nu ai trilogiei semnată Nolan, merită să vedeţi filmul, chiar şi pentru trimiterile la haiducii de altă dată (într-o manieră care te face să-i deteşti pe cei moderni) sau teme mai filosofice, cum ar fi teama de moarte. Mă rog, am zâmbit îngăduitor.

După cum v-am spus, am fost, vreme de două zile, într-un soi de teambuilding lângă Porţile de Fier. În prima seară organizatorii ne-au îmbarcat şi ne-au trimis într-o croazieră pe Dunăre, împărţiţi în două bărci, una mai mare şi una mai mică, dar mai rapidă – varianta pe care am ales-o, fiindcă-mi place tare senzaţia de mers repede pe apă.

Dunărea era cuminte şi frumoasă, aşa cum mi-o aminteam, sclipitoare, pe alocuri, poate un pic obosită… deşi miercuri, în a doua zi a excursiei, aveam să aflu că asta e doar o aparenţă. Oricum, plimbarea pe întinderea de apă străjuită de zidurile de piatră e copleşitoare şi te face să te simţi foarte mic, aşa, ca o aducere aminte despre ce rămâne şi ce contează, plus o lecţie de umilinţă pentru cine are chef să înveţe.

Am văzut Tabula Traiana de pe malul sârbesc, singurul loc în care românii au voie să se apropie la mai puţin de 15 metri, ca o concesie făcută celor interesaţi de istorie. În rest, trebuie să menţinem distanţa… cel puţin teoretic, spune Nicu, cel care conduce barca şi face pe ghidul: “poţi să te duci şi mai încolo cu barca, nu măsoară nimeni”. De altfel, pe drumul de întoarcere am dat de un pescar sârb care era cam pe la jumătatea distanţei între noi şi vecini şi care prinsese doi somni – mie mi s-au părut mari, dar pricep că sunt, de fapt doar aşa, un pic mai răsăriţi:

În golful Mraconia, l-am văzut şi pe Decebal cel uriaş, cioplit în piatră din ambiţia lui Iosif Constantin Drăgan, cea mai înaltă statuie din Europa, 55 de metri, a cărei sculptare a durat aproximativ zece ani (12 sculptori alpinişti au lucrat la ea zilnic, din martie până în octombrie) şi care a costat cam un milion de euro.

Apoi am intrat în peştera Veterani, cea a cărei istorie o vedeţi mai jos:

În interior, linişte şi pace, dar şi nişte inscripţii gen mimi + gogu = love, scrise cu vopsea pe piatră… Cam cât de idiot să fie cineva ca să facă asta?! Intrarea în peşteră e străjuită de nişte “dinţi” mici, pasămite prea mici ca să-l împiedice pe gogu… :(

În Peştera Ponicova n-am mai intrat, fiindcă barca noastră din fibră de sticlă risca să se facă fărâme din pricina stâncilor, aşa că ne-am continuat plimbarea până spre asfinţit, când am plecat către Orşova şi, mai apoi, către “casă”, Motelul Continental. Care, apropo, nu ştiu de ce se numeşte Motel, că are toate condiţiile dintr-un hotel, şi chiar peste, dacă e să compar cu unele hoteluri în care am stat prin plimbările mele, ba chiar şi piscină!

Revenind, asfinţitul pe Dunăre e atât de frumos încât îţi taie respiraţia şi te face să te gândeşti, din nou, iar şi iar, ce păcat că sunt atâtea locuri minunate în România asta, şi totuşi oamenii aleg să privească… televizorul! Poftiţi de vă clătiţi ochii, mintea şi sufletul:

Despre restul aventurii, prieteni şi coechipieri, vă povestesc într-un episod viitor :)

Călătorului îi şade bine cu drumul, aşa că peste un ceas pornesc spre Porţile de Fier, ca să văd dacă se deschid cum trebuie, dacă mai trebuie unse, în caz că e necesar de lunea viitoare încolo! Glumesc, că de fapt mă duc în Team Building cu Bloggers Inc, o companie mamă (şi tată) în care toţi câţi suntem, vreo 20, am impresia, ne ocupăm şi cu treaba asta de-i zice blogging.

Un pretext de plimbare pe coclauri, aventuri cu caiacul, fugărit zmeie, ceva drumeţii şi privit ceilalţi cum se dau cu bicicleta, ca eu tot n-am învăţat cum se face treaba asta, cu toate că am tot fost “ameninţată” în acest sens.

Pentru că e corporaţie serioasă – fictivă, dar serioasă! – toată lumea, cu câteva excepţii, e director. Şi pentru că era oarecum pleonastic sa-mi adjudec o poziţie managerială la departamentul Comunicare (aham, între alţi bloggeri!), m-am învârtit şi am ajuns Director la stat, atât la propriu cât şi la figurat, muhaha! Cică salarii mari, muncă puţină, deplasări cu duiumul şi genţi de firmă + o grămadă de chestii inutile şi indecent de scumpe achiziţionate pe banii statului, că am văzut că aşa e treaba pe-acolo.

Mai mult, la o adică, dacă se lasă cu prea multă aventură, pot oricând să spun că am treabă la… stat şi să mă sustrag hoinărelilor în care cică e posibil să dăm nas în nas şi cu niscaiva vipere – nu, mulţumessssc!

În rest, e bine: la Continental, primitoare gazdă, vom sta chiar vizavi de Dunărea cea albastră, drumurile noastre toate sunt bătute cu maşini de la Renault, iar aventura e asigurată de Aventuria. Acum mă duc să încropesc un bagaj, până nu uit ce ne-au spus să ne luăm la noi. Deci bocanci, cremă de protecţie solară, pelerină de ploaie… ce mai era?!

Ah, dacă ştiţi locuri şi poveşti mişto în zona Porţie de Fier, lăsaţi un comentariu. În măsura în care mă lasă programul general, mă duc să cercetez şi, cine ştie, poate vă aduc un borcan de Cipiripi.

În caz de vreo urgenţă, puteţi să-l contactaţi pe Domnul Sony, el mereu ştie ce e de făcut.

PS da, ştiu că poza e cu susul în jos. Pe Dunăre, precum în cer, aşa şi pe… apă!

Eu nu cred prea tare în “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” şi m-am ferit să cred ori să fac promisiunea asta în vreo două rânduri. Împreună, poate, în virtutea inerţiei, deşi nici asta nu pare că se mai întâmplă prea des şi multe perechi despre care aş fi zis că rămân sudate, s-au despărţit. Însă fericiţi?! Totuşi,  am în preajmă două cupluri care rezistă, şi rezistă, şi rezistă, întocmai ca-n reclamele alea la termopane. Aşadar, există speranţă, prieteni: se poate!

Unul dintre aceste două cupluri a împlinit, în weekend, zece ani de căsnicie, şi, dacă iubirea s-ar cota la bursă, eu aş cumpăra acţiuni la L&A, zău dacă nu! Aniversarea fu prilej de chefuială şi o nouă ieşire din seria Viaţa la ţară, leneveală semi-activă în curte şi trăncănit cu prietenii cei buni. Şi salăţi din grădina Angelei, şi păstrăv la grătar şi alte bunătăţi. Şi, desigur, frappe – asta e o gluma internă, dar n-am putut să mă abţin!

Dincolo de asta, însă, cei doi care au vrut să-şi reediteze promisiunea de a rămâne împreună într-o mică biserică din preajmă, unde ne-am strâns, (aproape) toată gaşca, sâmbătă la asfinţit, şi de unde se vedea Siretul şi oraşul din apropiere iar liniştea era parfumată şi aproape tangibilă.

Şi deşi eu sunt a mai cinică, recunosc că a fost minunat şi că mi-e drag de ei, fiindcă, în vârtejul ăsta nebun care ne duce de colo-colo şi ne umple vieţile cu stres şi zăpăceală, ce au ei e cu adevărat nepreţuit!

La mulţi ani, dragilor!

Revista BIZ a mai făcut o ispravă, joi, prin lansarea ediţiei a doua a topului celor mai fascinante branduri din România. N-am reuţit să ajung la evenimentul de la cafeneaua Forza Rossa, dar am reuşit să aflu câteva lucruri despre “fascinabilitatea” brandurilor via Adina Vlad de la Unlock Research, cei care s-au ocupat de studiu. Şi topul, fireşte! :)

Fascinaţia este despre emoţii şi, la fel ca acestea, se “răcoreşte” dacă nu e întreţinută. Definirea fascinatiei este, fireşte, importantă, de aceea Unlock a realizat un model care compune fascinatia unui brand printr-un cumul de sase factori: provocare (21,5%), responsabilitate (26,7%), originalitate (19,8%), putere (16,4%), libertate (11,7%) si carisma (4%). Din punct de vedere pur empiric, s-ar putea spune ca un brand fascinant ar trebui sa aiba carisma, sa atraga oamenii catre el, dar topul  demonstreaza ca nu este suficienta doar carisma.

Trebuie să recunosc că mie mi se pare… fascinantă fascinaţia românilor pentru Ferrari, marcă aflată pentru a doua oară pe primul loc în acest top, şi menţionată în sondajul celor de la Unlock mai ales pentru originalitate şi putere. Evident, pentru cei mai mulţi români, Ferrari e un brand aspiraţional, şi totuşi nu pricep de ce chiar asta e cea mai fascinantă marcă pentru români, mi se pare aproape amuzant că asta e ceea ce visăm. Pe locul doi, românii au plasat Jack Daniel’s, ne plac petrecerile, se pare, şi ceea ce e asociat cu brandul: prieteni, distracţie, dar şi tradiţie. Pe trei avem un new entry, Axe, brand ale cărui campanii au contribuit, se pare, la fascinabilitate, iar pe patru, din nou, întrucâtva amuzant, Durex, un brand fascinant, se pare, dar un produs insuficient folosit, dacă e să ne luăm după statisticile referitoare la numărul de avorturi din România.

Urmează, în Top 10, două beri, Stella Artois şi Heineken, din nou un brand motorizat, Harley Davidson, apoi Rom (fără doar şi poate, datorită campaniilor de anul trecut a urcat 21 de poziţii), din nou cai putere, adică Porsche, şi, în fine, un brand fashion, Zara, care e încă preferatul românilor, în ciuda campaniilor puternice făcute de H&M în ţara noatră.

Una peste alta, cred că suntem un pic cam snobi! :))

Şi câteva din mărcile care îmi plac mie, într-o ordine complet brambura: Ikea, Nokia, Sony (Vaio), Adidas, Farmec, Vodafone, Carlsberg, Burberry, Virgin, Cirque du Soleil (şi altele) – la unele sunt fan al produselor, la altele îmi plac reclamele şi/sau felul în care comunică.

Pe voi ce branduri vă fascinează?

N-am găsit altă rimă! Ştiu. Dar e bună, fiindcă, de fapt, asta şi vreau să spun: nu daţi banii pe prostii, haideţi la Festival, adicătelea la Festivalul Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis (site | FB). Anul trecut nu am ajuns decât la conferinţa de presă şi în seara deschiderii, dar am fost sedusă de bucuria cu care vorbesc organizatorii despre Festival şi de energia excepţional de bună strânsă la Casa de Cultură din Alexandria în seara deschiderii, anul trecut. Anul ăsta voi fi acolo pe toată durata Ideo Ideis, între 13 şi 22 august.

La Ideo Ideis e vorba despre trupe de teatru formate din liceeni şi ăsta e unul dintre motivele pentru care voi merge acolo, faptul că mă bucur să văd tineri care au şi preocupări din sfera clturală. Vor fi ateliere, poveşti, spectacole, cântări şi surprize! Abia aştept!

Mai multe despre Festival, însă, povesteşte Nicoleta Gavrilă, cea care se ocupă de comunicare acolo (şi nu doar!), şi pe care am rugat-o să scrie acest Guest Post fiindcă ştiu bine cât îi e de drag evenimentul ăsta.

Ideo Ideis e genul acela de proiect cu idee bună și echipă specială. Cine a fost măcar o dată la festival poate să confirme asta.

Ideea proiectului a apărut în urmă cu 8 ani, în Alexandria, în mintea unor liceeni care voiau să joace teatru în limba română. Și pentru că, la acel moment, nu exista niciun festival de genul acesta, au organizat ei unul. La ei acasă, unde nu exita un spațiu pulbic dedicat culturii. Ea (Andreea Borțun) era clasa a VIII-a , el (Alexandru Ion) a XI-a. Au scris completat formulare de finanțare, au strâns în jurul lor oameni la fel de entuziasmați, dornici să lucreze pro bono pentru un proiect dedicat copiilor pasionați de teatru, au convins autoritățile locale că proiectul trebuie să prindă viață și l-au făcut și pe Marcel Iureș să îi susțină. Sau pe Jeremy Irons.

Un an mai târziu băteau gongul pentru prima ediție. Într-o discotecă, îmbrăcată în pantaloni negri, în fața unei săli pline de liceeni veniți de prin toate colțurile țării, a propriilor părinți și a alexăndrenilor care au decis să vină și să vadă cu ochii lor care e treaba cu festivalul acela care umpluse orașul cu “afișe sataniste??? (afișul era cu o mână care ținea un craniu, pe model Hamlet, iar unii oameni din oraș l-au rupt pentru că au crezut că au venit sataniștii în oraș).

De șapte ani, gașca Ideo Ideis bate gongul festivalului în fiecare vară. Tot de șapte ani, Ideo Ideis aduce aproximativ 250 de liceeni din întreaga țară  în Alexandria și le dă ocazia să își descopere și exerseze skilluri pe care sistemul educațional nu prea pune accent, deși ele sunt deloc de neglijat. Aduce piese de teatru pe care alexăndrenii le-ar vedeam mai greu sau chiar deloc. Aduce oameni cu greutate din spațiul cultural românesc (vezi Cătălin Ștefanescu, Marius Manole, Andi Vasluianu, Vlad Zamfirescu şi pe alţii) și îi face să revină an de an la Ideo. De drag. Tot de drag și tot an de an vin și băieții de la Iași care montează și demontează decorurile. Alexăndrenii nu mai rup afișele, ci le lipesc acolo unde se poate. Pentru că festivalul e acum un motiv de mândrie locală :)

Eu am intrat în gașca Ideo Ideis acum 4 ani și nu plănuiesc să ies prea curând. Pentru că ei îmi dau o gramadă de energie și pentru că sunt genul acela de oameni frumoși, deștepți și cu bun simț la care te uiți și-ți spui: “cum ar fi dacă ar fi mai mulți oameni ca ei????

Vă aștept cu drag anul acesta la Alexandria, în perioada 13-22 august, să-i cunoașteți personal pe toți oamenii aceștia faini și să simțiți spiritul Ideo Ideis. O să ne revedem cu siguranță și-n anii următori. Așa se întâmplă de obicei :)

Azi am ascultat cu atenţie declaraţiile lui Jose Manuel Barroso cu privire la România: nu e bine, prieteni, ce se întâmplă la voi, zice oficialul, pentru a însoţi concluziile celui mai recent raport al Comisiei Europene, cel în care am fi luat o notă bună dacă recentele evenimente politice de la noi nu le-ar fi fracturat încrederea celor din UE – şi aia cu greu clădită! Dar n-am luat o notă bună, am luat o notă “de trecere”, şi asta pentru că dacă ne dădeau una mai mică se lăsa cu sancţiuni pe care încă nu vor să le impună.

Mai pe seară, venind dinspre piaţă cu căştile în urechi, am prins la Realitatea FM o conferinţă a preşedintelui interimar de era să dau cu pepenele de pământ de nervi. Tocmai când reuşisem să mă despart un pic de interesul cu care am urmărit mişcările politice din ultima vreme.

Crin părea extrem de relaxat în ceea ce priveşte raportul şi declaraţiile ulterioare de la Bruxelles, mai că n-a declarat că România a fost mângâiată pe cap. Ce-l interesa pe el să spună şi să accentueze e că o să participe activ la campania de dinaintea referendumului ca să vorbească (vezi, Tiţa, eraţi în asentiment, haha!) despre responsabilitatea şi importanţa de a merge la vot.

Foarte bine, de acord, să zicem. Dar nu la mitingul organizat de o formaţiune politică!

Însă nu asta mi-a întors stomacul pe dos ci faptul că interimarul le-a spus jurnaliştilor că abia se terminase nush ce plen sau asa ceva în Cameră, “în timp ce noi purtăm acest plăcut dialog”, replică dată cu zâmbetul pe buze, aproape vesel. Un plăcut dialog, da?

Păi e plăcut, băi, Crin, e plăcut, mama naibii de dialog, dacă vă permiteţi să faceţi aşa ceva: “ni s-a interzis expres realizarea oricăror interviuri cu actori politici relevanţi în timpul campaniei pentru referendum” – pe larg aici şi aici– şi vă permiteţi, asta e problema mea: că vă permiteţi să faceţi absolut orice.

Am scris pe FB ca mi s-a facut greaţă de la acest “plăcut dialog” şi acolo cineva mi-a replicat, ironic, că poate era mai bine cu “ţigancă împuţită”. Nu, nu a fost ok ca Băsescu să-i ia telefonul jurnalistei de la Antena, nu a fost bine că i-a spus aşa (într-o discuţie privată, cu soţia lui, apropo), dar ulterior şi-a cerut scuze. Şi public, şi personal. Antenele şi-au cerut vreodată scuze pentru că l-au porcăit pe preşedintele suspendat în fel şi chip, în toţi anii ăştia? Nu, dar simplul fapt că au avut libertatea s-o facă, fix cum le-a venit la gură, spune destul în opoziţie cu cenzura impusă acum la TVR, de exemplu (la Antene nu e nevoie de cenzura, ei prestează corespunzător în continuare).

Ăştia care-s acum la putere nu-şi vor cere scuze niciodată pentru aroganţă ori pentru cezură, nu-şi vor cere scuze pentru că Ponta e doctor în copiat sau pentru circul cu “sinuciderea” lui Năstase, nu-şi vor cere scuze pentru nimic din ceea ce au făcut şi vor continua să facă.

Dincolo de Băsescu, sper că, după 29 iulie, Crin să fie nevoit să-şi respecte promisiunea şi să se retragă din viaţa politică. Dacă îmi mai trebuia vreun motiv pentru care să votez NU, acest “plăcut dialog” mi l-a oferit.

E cald, prea cald. Vecinii au bormaşină. Nu merge liftul. Iar ne-au oprit apa caldă. Mi-e lene să mă duc la piaţă. Mă doare capul. Nu mai suport politicienii. La TV sunt numai prostii. Nu pot să fac proiectul ăla pentru că nu am bani. Nu ştiu dacă pot. Nu cred că pot. Nici nu vreau să mă gândesc. E imposibil. De ce să fac?!

De câte ori vă spuneţi sau auziţi lucrurile astea în fiecare zi? De câte ori vă plângeţi şi vă justificaţi inacţiunea prin limitări, adesea doar mentale? De câte ori vi se pare că probleme voastre sunt insurmontabile?! Zilnic? Aham!

Florin Georgescu chiar are ceea ce noi am putea denumi “problemă”: nu vede. Şi, cu toate astea, nimic nu l-a împiedicat să se suie pe o bicicletă, să ceară sprijin unui sponsor, să-l primească!, şi astfel să plece la Jocurile Olimpice de la Londra. Pe bicicletă, da. Un nevăzător.

Drumul până la Londra va fi parcurs pe bicicletă în tandem, alături de prietenul său Alexandru Răcănel, iar cei doi vor transmite periodic imagini din călătoria lor, al cărei start a fost duminică, la Arad.

Partenerul de care vorbeam e Romtelecom, via Dolce Sport, alături de partenerul de comunicare Cosmote, şi mi se pare foarte frumos că au ales să-l ajute pe Florin să ajungă la Londra dar şi să susţină, în acelaşi timp, ideea de (auto)depăşire a limitelor! Fiindcă, dacă am pune mai multe resurse în a face decât punem în a aştepta ori în a ne plânge, cred, chiar cred!, că lumea ar fi mai bună pentru fiecare şi pentru noi toţi.

Călătoria lui Florin şi a prietenului său poate fi urmărită în timp real pe www.vezidincolodelimite.ro sau pe pagina de Facebook dedicată,  înregistrările video se pot urmări pe contul oficial de Facebook al Romtelecom. Mai mult, oricine doreşte îl poate susţine direct pe Florin prin intermediul site-ului – www.vezidincolodelimite.ro/sustinerea-ta – şi v-aş ruga să “pierdeţi” un minut, două, pentru a vă înregistra acolo mesajul audio. Eu am de gând să-i mulţumesc pentru că data viitoare când o să mă gândesc de ce n-aş putea să fac ceva, o să-mi aduc aminte de drumul lui şi o să caut mai bine o cale să pot!

PS aici un reportaj despre Florin

După ce era să vadă cum e pe lumea cealaltă, la începutul acestui an, din pricina unei pneumonii, George Michael s-a întors mintenaş la viaţă şi la muzică şi a făcut şi un cântec inspirat din această experienţă: White Light, cu Kate Moss în rolul principal. Că, na, el se pricepe să pună modele în valoare, remember Freedom?!

Noul videoclip apare la timp pentru a marca 30 de ani de Wham!, trupa alături de care Georgel a devenit celebru, Laaaaaast Christmaaaas I Gaaave Yooou My Heaaaart, amin!

Una peste alta, nu e rău. Dar nici excepţional nu e. Decât! :)

Am scris acum ceva timp că simpaticii s-au reunit şi lucrează la un nou album, Push and Shove, pe care urmează să-l lanseze prin septembrie. Iată şi primul single, Settle Down. Întâi teaserul:

si apoi toată piesa (revin şi cu videoclipul, imediat după premieră) şi videoclipul:

Well? A meritat aşteptarea de 11 ani? :)