După cum v-am spus, am fost, vreme de două zile, într-un soi de teambuilding lângă Porţile de Fier. În prima seară organizatorii ne-au îmbarcat şi ne-au trimis într-o croazieră pe Dunăre, împărţiţi în două bărci, una mai mare şi una mai mică, dar mai rapidă – varianta pe care am ales-o, fiindcă-mi place tare senzaţia de mers repede pe apă.
Dunărea era cuminte şi frumoasă, aşa cum mi-o aminteam, sclipitoare, pe alocuri, poate un pic obosită… deşi miercuri, în a doua zi a excursiei, aveam să aflu că asta e doar o aparenţă. Oricum, plimbarea pe întinderea de apă străjuită de zidurile de piatră e copleşitoare şi te face să te simţi foarte mic, aşa, ca o aducere aminte despre ce rămâne şi ce contează, plus o lecţie de umilinţă pentru cine are chef să înveţe.
Am văzut Tabula Traiana de pe malul sârbesc, singurul loc în care românii au voie să se apropie la mai puţin de 15 metri, ca o concesie făcută celor interesaţi de istorie. În rest, trebuie să menţinem distanţa… cel puţin teoretic, spune Nicu, cel care conduce barca şi face pe ghidul: “poţi să te duci şi mai încolo cu barca, nu măsoară nimeni”. De altfel, pe drumul de întoarcere am dat de un pescar sârb care era cam pe la jumătatea distanţei între noi şi vecini şi care prinsese doi somni – mie mi s-au părut mari, dar pricep că sunt, de fapt doar aşa, un pic mai răsăriţi:
În golful Mraconia, l-am văzut şi pe Decebal cel uriaş, cioplit în piatră din ambiţia lui Iosif Constantin Drăgan, cea mai înaltă statuie din Europa, 55 de metri, a cărei sculptare a durat aproximativ zece ani (12 sculptori alpinişti au lucrat la ea zilnic, din martie până în octombrie) şi care a costat cam un milion de euro.
Apoi am intrat în peştera Veterani, cea a cărei istorie o vedeţi mai jos:
În interior, linişte şi pace, dar şi nişte inscripţii gen mimi + gogu = love, scrise cu vopsea pe piatră… Cam cât de idiot să fie cineva ca să facă asta?! Intrarea în peşteră e străjuită de nişte “dinţi” mici, pasămite prea mici ca să-l împiedice pe gogu… :(
În Peştera Ponicova n-am mai intrat, fiindcă barca noastră din fibră de sticlă risca să se facă fărâme din pricina stâncilor, aşa că ne-am continuat plimbarea până spre asfinţit, când am plecat către Orşova şi, mai apoi, către “casă”, Motelul Continental. Care, apropo, nu ştiu de ce se numeşte Motel, că are toate condiţiile dintr-un hotel, şi chiar peste, dacă e să compar cu unele hoteluri în care am stat prin plimbările mele, ba chiar şi piscină!
Revenind, asfinţitul pe Dunăre e atât de frumos încât îţi taie respiraţia şi te face să te gândeşti, din nou, iar şi iar, ce păcat că sunt atâtea locuri minunate în România asta, şi totuşi oamenii aleg să privească… televizorul! Poftiţi de vă clătiţi ochii, mintea şi sufletul:
Despre restul aventurii, prieteni şi coechipieri, vă povestesc într-un episod viitor :)