Când eram copil, The Muppets Show era difuzat (în reluare) de TVR în fiecare sâmbătă pe la ora amiezii. Orice activităţi erau întrerupte şi toată familia urmărea aventurile păpuşilor şi pe cele ale invitaţilor lor dintre care îi aminesc pe Harry Belafonte, Shirley Bassey, Elton John, Diana Ross, Brooke Shields, Alice Cooper sau Steve Martin. Nimeni nu refuza invitaţia păpuşilor Muppets pentru că show-ul lor rupea audienţele.

Cu aceste amintiri şi cu nerăbdare m-am dus aseară la Cinema City în Sun Plaza pentru a urmări din nou aventurile păpuşilor, de data aceasta pe marele ecran. Aş fi vrut să vă spun că, la fel ca în copilărie, am fost sedusă, că am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Kermit & Co., că am râs şi aplaudat replicile celor doi moşulici simpatici, Statler şi Waldorf, şi câte şi mai câte, dar nu pot. Nu pentru că păpuşile s-ar fi schimbat ci pentru că producătorii au introdus nişte personaje umane, Mary şi Gary, un cuplu fără sare şi piper, şi încă o păpuşă, pe Walter, care, nu se ştie prin ce minune medicală, e fratele geamăn cu Gary. Gary, apropo, e interpretat de Jason Segel, yuk!

Se cântă muuuult prea mult pentru gustul meu, iar cântecele sunt de-a dreptul cretine, gen Ce frumoasă e viaţa! sau “Oare sunt o păpuşă sau un bărbat?”, şi ar fi ok dacă ar cânta păpuşile, dar nu! Cântă oamenii. Enervant! Totuşi, m-am bucurat când am revăzut genericul binecunoscut (încă mai ştiu cuvintele!)

N-a lipsit nici faimosul mana mana, chiar la final, dar şi ăla a fost întrucâtva stricat de intervenţia umană şi n-a sunat chiar ca-n varianta originală:

Deci nu, filmul nu m-a dat pe spate deşi cred că nostalgia anilor copilăriei era o premisă destul de bună. Mă întreb care e publicul ţintă, totuşi, în condiţiile în care copiii de azi nu au crescut cu Muppets, iar copiii de ieri vor afla destul de repede că filmul nu e chiar cea mai fericită continuare a poveştii păpuşilor iubite. Cu toate astea, studiourile Disney au făcut uz de toate şmecheriile de marketing pentru a promova filmul şi, cu un buget de 45 de milioane de dolari, au deja încasări duble!

Şi mai mişto e că firme celebre au creat produse speciale pentru a marca apariţia filmului. Astfel, Adidas are o colecţie specială de pantofi sport, OPI are un set de vreo 15 lacuri de unghii inspirate de personajele păpuşi, există cosmetice MAC by Miss Piggy, nOir are o colecţie de ijuterii din aur, perle şi pietre semipreţioase, iHome are, de asemenea, produse branduite cu Kermit, iar creatorul de pantofi Jeromme Rousseau a propus o pereche de pumps Miss Piggy style, încălţări al căror preţ sare de 550 de dolari.

Există, fireşte şi un app pentru iPhone, iar Google a avut, în septembrie anul trecut, un doodle special, animat, dedicat păpuşilor Muppets. De asemenea, s-au pregătit nenumărate parodii a la Muppets pentru filmele cu mare succes la public lansate anul trecut: Green Hornet,  Puss in Boots, Twilight Saga, The Hangover, The Girl with the Dragon Tatoo sau Piraţii din Caraibe.

şi filmuleţe speciale cu principalele personaje păpuşi pentru a promova pagina de facebook (care are aproape 1300000 de fani) dar şi pe a lor, cea mai populară fiind a lui Kermit. Toate astea, dimpreună cu reacţiile din social media şi încasările mă fac să cred că filmul rupe!, aşa că s-ar putea să fiu eu subiectivă când spun că nu m-a dat pe spate.

Una peste alta, filmul e urmăribil dacă puteţi găsi (alt)ceva de făcut în perioadele în care cântă oamenii. Măcar aşa, de dragul nostalgiei. Filmul intră în programul cinematografelor vineri, 13 ianuarie.

Săptămâna trecută, pe când experimentam efectul pe care îl au asupra dispoziţiei personale informaţiile oferite de cele două principale posturi TV de ştiri din România, am mai văzut o ştire-dezbatere, tot negativă şi exagerată, fireşte, dar una pe care aş vrea s-o tratez separat, fiindcă are şi ceva PR în ea.

E vorba despre o ştire al cărei titlu, prezentat la Realitatea, a fost “Sportiv român umilit la mall”, schimbat, ulterior, cu “sportiv român umilit la cinema”. Normal că am ciulit urechile, orice chestie de genul ăsta are acelaşi efect, şi mă aşteptam ca întâmplarea să se fi petrecut pe undeva prin afara României. Dar greşeam. Ştirea era despre unul dintre reprezentanţii României la Jocurile Paralimpice, un bărbat ţintuit într-un scaun cu rotile dar care a avut admirabilul curaj de a încerca să facă performanţă chiar şi în aceste condiţii, iar păţania a avut loc în chiar frumoasa noastră ţărişoară.

Pe scurt, bărbatul respectiv, participase la o tabără realizată pentru persoanele cu dizabilităţi – o idee lăudabilă, de altfel, pentru că nu cred că se fac destule lucruri pentru a uşura cumva viaţa acestor persoane. Organizatorii au solicitat Cinema City din Cluj un număr de bilete la film pentru a le face o bucurie celor din tabără. S-au oferit 37 de bilete, specificându-se că accesul se face pe baza unui tabel nominal.Toate bune şi frumoase.

Problemele au început când un bodyguard Cinema City prea zelos a cerut acte de identitate pentru accesul la film şi, într-unul din cazuri, pentru a face dovada că unul dintre spectatorii grupului are 18 ani, deoarece acesta dorea să intre la un film care avea audienţă “peste 18”.

O altă problemă – şi, de aici şi “scandalul” – a fost faptul că, după ora 22, mall-ul se închide şi, odată cu el, scările rulante şi lifturile pentru persoane. Din pricina faptului că filmul la care a fost grupul de persoane de dizabilităţi s-a terminat mult după ora 22, problema a fost destul de serioasă pentru cei aflaţi în scaun cu rotile. Până la urmă bodyguard-ii de la City Cinema au găsit soluţia transportului cu un lift de marfă. Fireşte, toată situaţia a fost neplăcută pentru cei implicaţi, dar de aici şi până la a titra “umilinţă” pe burtiera unui post de ştiri e drum lung…

Un drum pe care, de dragul senzaţionalului, unii îl parcurg mult prea repede, fără a lua în considerare împrejurările unei întâmplări şi fără a cere, într-o primă fază, părerea celor acuzaţi, lucru care mi se pare nu doar trist cât şi foarte neprofesionist!

De bună seamă, atunci când organizezi un eveniment, te interesezi de absolut toate detaliile, cu atât mai mult cu cât evenimentul tău se adresează unor oameni cu dizabilităţi. Oricine ştie că mall-ul are program până la ora 22 şi e cumva logic să presupui că, odată cu închiderea uşilor, se vor opri şi scările rulante şi e evident că lucrul ăsta nu a fost făcut de organizatori, indiferent de bunele lor intenţii.

Indiferent dacă biletele erau sau nu oferite gratuit de cinematograf, cei care merg la film trebuie să respcte regulile. Adică dacă ţi se cere buletinul pentru a confirma că ai peste 18 ani la un film care impune limita de vârstă, îl arăţi. Dacă accesul se face pe baza unei liste nominale, e firesc să te legitimezi. E atât de simplu şi asta nu înseamnă că dacă respecţi nişte reguli eşti, cel puţin în acest caz, supus unei umilinţe.

Restul e, din păcate, doar jurnalism ieftin.

Epilogul istoriei de faţă e fericit, totuşi: ambele părţi au acceptat neînţelegeri în comunicare, Cinema City pentru că nu a comunicat explicit că există 37 de bilete nu intrări nelimitate pentru 37 de persoane, iar organizatorii că s-au grăbit cu acuzaţiile . Mai mult, se va organiza un training pentru cei din personalul Cinema City, în aşa fel încât aceştia să poată fi mai atenţi cu persoanele cu dizabilităţi . Mai mult, se pun bazele unui parteneriat între cinematograf şi organizatorii taberei – bun PR, până la urmă, pentru ambele părţi. Totul e bine când se termină cu bine.

Restul e doar goana dupa senzaţional a presei noastre.

Săptămâna trecută, Prinţesa Urbană se plângea pe facebook de… caimac, cum că i se pare o sinistroşenie sinistră, groaznică, oribilă, teribilă! M-am amuzat de aşa detestare, cu atât mai mult cu cât o împărtăşeam până acum câţiva ani.

Când eram copil, cumpăram laptele de la alimentara (nu fără stat la coadă, se înţelege), apoi veneam cu el acasă şi mama îl fierbea într-o oală specială de aluminiu, cu pereţ dubli între care se punea apă. La sfârşitul operaţiunii, deasupra laptelui se forma o pojghiţă groasă de caimac pe care tata o culegea cu grijă, după care urma alergarea Ruxandrei prin casă:

Ia caimac, mănâncă, e bun, are calciu, hai, mănâncă-l!

NU!, ziceam eu de sub masă, întorcând sugestiv capul, scârbită de o asemenea perspectivă.

Hai, te roagă tata! Uite, îl împărţim!

NU!, repetam, iar şi iar, până când tata pricepea că n-are sorţi de izbândă şi mânca el pieliţa de lapte.

Şi “Nu!” a rămas ani de zile până când, într-o zi, când pusesem eu nişte lapte la fiert pentru un desert, a trebuit să culeg chiar eu caimacul. Împinsă de curiozitate, am gustat şi… mi-a plăcut! De-atunci mănânc caimac… dar nu prea mai fierb lapte! :)

Alte mâncăruri care mă umpleau de scârbă erau parizerul, caşcavalul şi andivele. Dacă cu primul s-a rezolvat uşor problema (foame mare, n-am gasit decât asta de mâncat, a fost foarte bun!), pentru al doilea aliment a fost nevoie de imaginaţia mamei care a scornit “mâncarea americană”, adică mi-a făcut caşcaval la capac. Dincolo de faptul că mâncam ceva extra cool, desigur, mă distra foarte tare partea cu întinsul şi nu mi-a trecut prin minte să întreb care-i ingredientul principal. Am aflat abia prin gimnaziu şi de atunci mânânc şi caşcaval “natur”. Cât despre andive, nu-mi lipsesc decât rar din frigider.

Nici cu ciorba de burtă n-am avut o relaţie prea bună fiindcă nu suport oţetul iar fâşiile de burtă mi se păreau detestabile, de asemenea. Până pe la 20 de ani când, pe nişte munţi fiind, la cabana la care cu ceva greutate am ajuns, singura ciorbă rămasă în meniu era cea de burtă. Păţăşti!, cum ar zice prietenii mei din Cluj. Şi uite-aşa, de unde până atunci consumasem doar smântâna comesenilor care-şi comandau renumita ciorbă, atunci am mâncat şi eu şi a devenit una din favoritele mele.

Nu suport, în continuare, grăsimile (untură, carne, peşte gras, pieliţe şamd), cremele cu unt, sfecla, maioneza (dacă nu ştiu cine şi cum a făcut-o) şi detest profund icrele şi bamele.

Şi, desigur, cu câteva excepţii, ciocolata. Dar asta e o altă poveste.

A! Am scris postul ăsta ca reminder şi imbold: de azi am (re)început dieta! :))

Mi-a plăcut de el de la prima vedere. Stătea înghesuit alături de alţi confraţi şi cu toate că nu era atât de bine expus, l-am ales pe el. Nici măcar nu m-am tocmit, deşi de obicei mă amuz încercând să fac o “afacere”. Nu, de data asta era ceva deosebit, urma să petrecem multe zile împreună, să-mi pună îmaginaţia la încercare, să devină centrul atenţiei şi al sufrageriei.

Era deja cioplit la bază, pe măsura suportului în care avea să locuiască – vremelnic – în casa mea. L-am proptit bine, în speranţa că orice atacuri ale domnului Sony nu-l vor destabiliza şi am început să-l împodobesc. Doar cu alb, argintiu şi albastru, şi cu o mare fundă roşie în vârf. A durat cam o oră, fiindcă între timp a trebuit să alerg motanul ca să recuperez nişte fire de beteală din botul lui.

Când a fost gata i-am făcut poze, am pus colinde şi m-am bucurat de mirosul lui proaspăt şi de clinchetul globurilor când, din neatenţie, treceam prea aproape de el. Casa era mai veselă, mai festivă datorită lui. Până şi domnul Sony l-a apreciat suficient de mult încât să nu se caţere în el, chiar dacă l-a inspectat îndelung, iar unele globuri au căzut pradă curiozităţii sale.

Dar, inevitabil, sărbătorile de iarnă au trecut, iar ramurile s-au mai lăsat şi e cazul să ne revenim din reveria zilelor relaxate. Nu s-a uscat, încă nu-i cad acele şi se mai simte, uşor, mirosul de pădure. Însă e o chestiune de zile, aşa că în seara asta i-am scos podoabele una câte una, cu gândul să-l scot din casă până nu începe să-şi împrăştie acele peste tot.

E gol acum, parcă dezbrăcat, timid, în colţul lui. Şi nu mă îndur să-l aunc ca şi cum aş arunca o cutie goală. Nu ştiu cât o să-l mai ţin, dar cu siguranţă la anul nu-mi voi mai cumpăra brad tăiat. Pur şi simplu e prea tristă despărţirea şi mă simt prea aiurea când vine vremea să-l arunc.

Am o mulţime de Ioni şi Ioane în preajmă, aşa că mi-e drag să le urez tuturor La mulţi ani! azi, de ziua numelui lor! Din păcate, se pare că pentru Ioane s-au scris mai puţine cântece decât pentru Ioni, ceea ce mi se pare uşor nedrept, fiindcă ionii mi-au complicat existenţa în orele de chimie, iar Ioanele nu! Mai ţineţi minte? Simplă, dublă şi hidrogenată! Brrrr!

Cu toate astea, eu am găsit două posibile dedicaţii pentru sărbătoritele de azi, după cum urmează:

şi

Pentru Ioni, cum spuneam, compozitorii au fost mai generoşi.

sau

şi

Petrecere frumoasă! :)

Într-un sondaj realizat de WINMR la nivel mondial, România ocupă ultimul lor în topul fericirii, alături de state ca Palestina sau Georgia. Dincolo de faptul că fericirea e o noţiune mai mult decât relativă, sondajul nici nu a presupus vreun studiu ci doar întrebarea “Sunteţi fericit/ă?” cu variantele DA, NU, Nu ştiu/Nu răspund.

Cam aşa:

Să fie, oare, românii cei mai nefericiţi de pe lumea asta?! Cel mai probabil, NU, altfel ar trebui să mergem pe stradă ferindu-ne tot timpul de cei care se aruncă de la balcoane şi am dezvolta nişte depresii care ne-ar împiedica să… orice!

Credem, noi, despre noi, că suntem foarte nefericiţi, însă? DA! Fără nici un dubiu, avem gena plânsului de milă în ADN-ul naţional, iar mass-media se străduieşte, pe cât se poate, îmi pare, să accentueze această stare. De ce spun asta? Pentru că ieri şi azi m-am uitat la cele două principale televiziuni de ştiri şi singurele “ştiri” pozitive pe care le-am văzut au fost fix trei, şi anume: români care câştigă 14.000 de euro pe lună (câţiva, şi nu în România), românca aia care a trecut de preselecţii la Vocea României, varianta din Germania şi numirea unui cardinal român la Vatican. Atât!

În rest, am văzut aşa:

– scumpiri, corupţie, crime şi alte ghiduşii penale,

– un primar care n-a primit fonduri pentru canalizare dar a primit vreo 200.000 de euro ca să facă un parc. La sat! Parc! OK? Cine comenta ştirea asta? Lavinia Şandru şi un deputat sau senator “rătăcit” pe’acolo. Pafarişti amandoi.

– muuult live de la înmormântarea unui minoritar din Bărbuleşti, o ţigănie sinistră, şi la propriu şi la figurat, cu un tir mortuar şi lăutari alături de sicriu,

– eliberarea din închisoare a unui profesor acuzat de viol,

– eliberarea unei beizadele, fiu de bancher, care a produs un accident soldat cu doi morţi şi trei răniţi, pentru că s-a urcat băut în BMW-ul lui de fiţe, un X5, un incendiu,

– accidentul lui Mircea Lucescu (rar mi-a fost dat să asist, la Realitatea, la atâta părerism ca în acest caz, jurnalista din studio a fost deplorabilă),

– un nene bătut de poliţişti până a murit,

– o starleţică mulatră care s-a pârlit de la nişte proceduri menite s-o slăbească şi să-i reducă vergeturile,

– un braconier împuşcat în gât (sau poate asta e o ştire pozitivă, totuşi?),

– o puşcăriaşă care a rămas gravidă, o turistă care a fost violată şi, colac peste pupăză, acest clip de maxim interes naţional:

La toate astea se adaugă faptul că n-o ducem prea bine din punct de vedere economic, iar in parlamentul României se discută doar legi teribil de importante precum scoaterea în afara legii a fluturaşilor care fac reclamă la saloanele de masaj erotic.

Şi atunci, dacă ăsta e peisajul prezentat de mass-media, fără excepţie, cum naiba să fim fericiţi?! Doar cu aghiazmă îmbuteliată?!

PS în general nu mă uit la TV de ştiri, dar am suportat aceste două zile ca să văd dacă mi se confirmă teoria. Se.

Multă lume a venit aseară la avanpremiera Happy Feet 2 de la Cinema City, sala IMAX (thx, tiza mea de la Oxygen!), să vadă continuarea muzicalului animat cu pinguini dansatori.  Nu-mi mai aduc aminte mare lucuru din prima parte, dar aveam chef de distracţie şi, de ce nu?, să-i revăd pe bloggerii bucureşteni – ghiciţi subiectul discutat înainte să înceapă filmul! :D

Happy Feet 2 e un film haios, iar Erik, copilul Gloriei (Pink) şi al lui Mumble (Elijah Wood), e “chick magnet”: super, ultra, mega drăgălaş, chiar dacă e băiat şi are voce de fetiţă.

Erik nu prea ştie să danseze şi nici nu pricepe foarte clar de ce ar face asta, dar nici care e scopul lui în viaţă, aşa că, alături de alţi doi pui de pinguin imperial – Boadicia şi Atticus – şi unchiul Ramon pleacă spre Adélie-Land, acolo unde-i întâlnesc pe primarul Lovelace şi pe pinguinul zburător Sven, care devine eroul micului Erik.

Urmează o serie de peripeţii cu morală, menite să-i înveţe pe micii spectatori că e frumos să ajuţi elefanţii de mare aflaţi la ananghie, indiferent de riscuri, că lucrul în echipă e  singurul care poate salva situaţia, că skua sunt nişte mini-vulturi răutăcioşi care ar hali pinguini (deşi în realitate n-au tupeu să-i atace) şi că încălzirea globală afectează ecosistemul pinguinesc. Şi, desigur, că pinguinii sunt mari dansatori şi cântăreţi.

N-am priceput melanjul muzical, de la operă la Papa Oom Mow Mow şi de la Queen la Dragostea din tei, dar cred că misiunea responsabililor de coloana sonoră a fost “cu de toate”, ca la shaorma, să fie câte ceva pe placul fiecăruia.

Totuşi, imnul de amor filial al lui Erik pentru Mumble a fost cam mult, serios. În schimb, am apreciat apariţia celor doi krilli, Bill şi Will, un fel de creveţi, care se rup de bancul lor pentru a porni o viaţă pe cont propriu şi reprezintă echivalentul lui Scrat din Ice Age.

Filmul se vede bine 3D la IMAX, iar la sfărşit, ca bonus, spre sală s-au năpustit o mulţime de bule pline cu aer pe care le-am “spart” cu degetul. Very funnee, cum ar zice Sven. Ce m-a distrat e că la final, după film, toţi copiii tropăiau ca Mumble, deci lor sigur le-a plăcut.

Ceea ce vă doresc şi vouă!

Acum două nopţi, pe când Tiţa se uita la The Help, eu terminam cartea după care s-a făcut filmul, un bestseller al cărui titlu a fost extrem de inspirat tradus în română: Culoarea sentimentelor. Apropo, traducerea îi aparţine lui Alin Fumurescu, iar cartea a apărut la Editura Univers.

Subiectul e destul de simplu: Skeeter Phelan, o tânără din Mississippi care visează să ajungă jurnalistă, publică o carte cu interviuri luate femeilor de culoare ce lucrau în casele albilor în America anilor ’60, într-o vreme în care rasismul încă era considerat ca varianta corectă din punct de vedere politic, iar albii se credeau superiori afro americanilor, atitudine poleită cu o aşa-zisă bunăvoinţă. O vor ajuta Aibileen şi Minny, două femei care lucrează în casa prietenelor ei – şi mi-a plăcut mult, mult, mult felul în care a jucat Octavia Spencer rolul lui Minny.

Filmul, care are deja câteva premii la activ şi nominalizări la Globul de Aur, spune povestea acestor femei şi a altora ca ele, dar şi sacrificiile pe care Skeeter le face pentru ca volumul să fie publicat: îşi pierde iubitul şi devine o paria în lumea albilor pentru că a cutezat să spună că aceste femei care le cresc copiii şi le ţin casele au sentimente şi, da, merită mai multă apreciere.

Adevărurile strigate în gura mare. Sau nu?

Sigur, azi, când America are un preşedinte de culoare, pare uşor incredibil că doar în urmă cu 50 de ani rasismul era lăudat în unele state americane iar negrii nici nu aveau drept de vot. Probabil că mentalitatea unora nu s-a schimbat nici acum prea mult, însă legile tranşează problema. Dincolo de acest aspect prezentat în film, mie mi se pare demn de discutat riscul de a spune un adevăr ce nu convine categoriei socio-profesionale din care face parte.

Cei mai mulţi dintre noi trăim social, ne (re)găsim confirmările şi în felul în care cei din jur se raportează la noi şi nu ne place când suntem criticaţi sau ignoraţi. Din motivul ăsta, de multe ori evităm să spunem lucrurilor pe nume.  Mă regăsesc şi eu în categoria asta, poate mai rar decât alţii, pentru că aşa sunt construită eu, însă mi se întâmplă şi mie să tac atunci când aş avea chef, de fapt, să spun!

Şi atunci mă întreb…

CONCURS: Pentru că cei de la Editura Univers sunt nişte drăguţi, am pentru voi un exemplar din “Culoarea sentimentelor”. În schimb, voi trebuie să-mi alegeţi ceva de citit, o carte dintre noile apariţii ale editurii, cu justificare, fireste! Primesc recomandări până marţi la prânz. Succes!

Update: în urma tragerii la sorţi efectuată cu ajutorul prietenilor de pe facebook, câştigătoare volumului Culoarea sentimentelor este Andra! Mulţumesc tuturor pentru recomandări şi participare! Mai facem din astea! :)

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-aş putea trăi fără el. Suntem împreună tot timpul, mă ajută să fiu o persoană mai organizată, mai prietenoasă şi, dacă nu e lângă mine, mă simt pierdută şi nu am linişte până nu ne reunim. Într-o anumită măsură, s-ar putea spune că sunt dependentă de el, dar îmi accept dependenţa bucuroasă, ca un lucru despre care ştiu că nu-l pot schimba şi nici nu-mi doresc asta.

Şi totuşi, în decembrie l-am trădat: am umblat cu altul, ca într-un fel de căsătorie de probă. E vorba de unul mai zvelt, mai bine făcut, mai sensibil la atingeri, care reacţionează mai rapid la dorinţele mele, mai prietenos şi, nu în ultimul rând, unul care a atras mai multe priviri decât precedentul.

Cum, ziceau cei din jur cu oareşce invidie şi nedisimulată curiozitate faţă de detaliile vieţii noastre împreună, eşti cu Cutare? Arată bine, dar cum se mişcă? Eşti fericită cu el?

Ei, fericirea e un lucru mărunt, şi nu sunt sigură dacă fix ăsta e termenul care defineşte experienţa asta. Aş spune mai degrabă satisfăcută, dacă n-ar suna niţel arogant, mai ales pentru că el are şi câteva chestii care m-au nemulţumit.

În primul rând, mi se pare că are o rezistenţă ceva mai mică decât precendentul, ceea ce înseamnă că perioadele în care are nevoie de odihnă sunt mai frecvente, mai ales dacă abuzez de el… şi uneori fac asta, cu neruşinare, chiar! În al doilea rând, faptul că e mai zvelt îl face, îmi pare, şi mai sensibil la diverse accidente. În plus, are nişte chestii care nu-şi au rostul, cum ar fi felul, cam arhaic, în care setează alarma menită să dea trezirea dimineaţa. Mă rog, cât am fost noi împreună programul a fost relaxat, aşa că n-a fost nevoie să se ocupe prea des de trezirile-mi matinale. De asemenea, e mai puţin talentat la fotografii.

Cea mai plăcută însuşire pe care o are este faptul că se mişcă repede şi cu talent, aproape intuindu-mi dorinţele, şi felul în care reacţionează la atingerile mele. De fapt, cât am fost împreună, n-a spus niciodată nu, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e o calitate rară, iar cel dinaintea lui ar trebui să procedeze şi el la fel! De asemenea, mi-a plăcut mult că mă ajută să fiu mai prietenoasă fiindcă se pricepe la reţelele sociale ca nimeni altul până la el.

Cu toate astea, am ales să rămân cu cel vechi. O să-mi fie puţin greu să mă readaptez, dar până la proba contrarie, îmi dau seama că-l iubesc cel mai tare dintre toţi. Dintre toţi de până acum! :D

*********

În caz că nu v-aţi prins, în decembrie am avut în teste un nou telefon, tot Nokia, fireşte, un N9. E tot ce spun mai sus şi chiar mai mult, dar îl plac, totuşi, mai mult pe N8, pentru camera de 12 MP şi pentru că are radio. Ştiu, poate sunt motive stupide, dar ambele sunt chestii cu care m-am obişnuit şi nu văd nici un motiv să renunţ la ele.

Totuşi, dacă nu vă interesează lucrurile cu pricina (N9 are cameră de 8MP, nu e deloc rea!), Nokia N9 e un aparat pe care îl recomand pentru o relaţie bazată, vorba aia, pe încredere şi respect reciproc! Pentru detalii tehnice, nu mă întrebaţi pe mine, eu doar v-am spus cum se simte utilizatorul (utilizatoarea!) cu el.

Primul meu job în cu carte de muncă în mass-media a fost la EvZ, în Casa Presei. Aveam un birou imens pe care îl împărţeam, nu se ştie de ce, cu şeful de la sport. Lui P. şi mie ni se pusese pata muzicală pe We Belong şi puneam cântecul la patru boxe, lălăind pe două voci, spre exasperarea redactorului şef de atunci şi distracţia noastră maximă.

Pentru că descoperisem ceaiul cu scorţişoară şi făceam trafic de influenţă cu portocale (hihihihi!), a mirosit a Crăciun în biroul nostru toată iarna şi veneau colegii la poveşti fiindcă eram gazde primitoare. Erau vremuri mişto să lucrezi în presă, canalul #expres încă avea o mulţime de trafic iar serile de vineri de la Andu erau memorabile.

În seara asta am mâncat portocale şi am băut ceai de mere cu scorţişoară, ca pe vremuri. Şi nu-mi pot reţine un zâmbet larg amintindu-mi de anii nebuni şi frumoşi.