Zilele trecute discutam despre faptul că expresia oamenilor de pe stradă e mai degrabă tristă decât veselă ori optimistă. Sigur, situaţia economică şi grija coşului zilnic poate nu îndeamnă la zâmbet, dar sunt atâtea lucruri cu mult mai grave pe lumea asta decât să nu ai ultimul model de maşină ori nu ştiu ce specialităţi la cină. Sau că nu ştiu cine are invitaţii undeva şi tu nu.
Şi pe urmă mi-am amintit că, într-un fel, suntem cumv educaţi să fim trişti şi nu, nu de prezent ci de trecut. Una dintre primele poezii pe care le învăţăm la şcoală e Gândăcelul, care e foarte tristă, cu biata insectă strânsă în pumnul de copil. O alta, învăţată tot prin anii mici ai şcolii, e Căţeluşul şchiop: “Eu am numai trei picioare şi de-abia mă mişc, ţop ţop”.
Mai pe urmă vin Fefeleaga cu amărăciunea ei, Puiul lui Brătescu-Voineşti, Stejarul din Borzeşti unde Mitruţ moare străpuns de săgeata tătarului, ori nuvela “La Vulturi” care e şi aia tristă de numai, şi cred că ar mai fi exemple, dar nu-mi mai vin mie acum în minte. A, uite Zece mâţe a lui Arghezi: o pisică moare înecată, alteia îi cade o cărămidă-n cap, pe alta o fură un rac, pe una o fură un struţ, iar ultima pisică, săraca, era bolnavă şi s-a culcat şi uite’aşa nu mai e nici o pisică.
Deci care e treaba cu textele astea atât de triste?! Chiar nu se puteau găsi unele optimiste şi drăguţe să înveţe copiii lucruri frumoase din ele?! Oare lecturile astea din copilărie ne-au predispus la a vedea totul ameninţat de nişte nori urâcioşi?
Ieri m-am întâlnit cu nişte domni care încearcă să facă lucruri frumoase şi a fost o bucurie să stau cu ei la discuţii. Vorbeam, printre altele, de orgolii şi răutăţi gratuite, despre pornirea unora de a spune porcării doar pentru că există libertate de exprimare şi cum, poate surprinzător pentru unii, e mai uşor să spui lucruri drăguţe decât lucruri naşpa, după cum e mai uşor să zâmbeşti decât să te strâmbi.
Nu trăiesc într-o lume scutită de probleme (inclusiv personale) şi de realităţi triste dar parcă m-am săturat să văd, mereu şi mereu, valuri de negativism, răutate şi tristeţe în jur. Că aia e de rahat, că ăla e prost sau rău, că ăia-s pişcotari… Trebuie că e trist tare să te gândeşti numai la ce-i rău tot timpul. Numa’ zic!
Trebuie sa cauti la baza: Miorita, Ana lui Manole. Atatea tragedii si-au pus amprenta pe gene.
asa, asa, cum naiba am putut sa uit de baladele populare!? :))
Sa nu uitam de dualitatea ce ne guverneaza…negrul intotdeauna va da sens albului.
e adevarat. dar de la prea mult negru pana si “albul cel mai alb” devine gri
Şi acum îmi amintesc cât plângeam atunci când citeam textele menţionate de tine. :) Eram şi uşor impresionabilă, ce-i drept. Nu ştiu ce mai învaţă acum cei mici, dar chiar aş fi curioasă să o întreb pe doamna învăţătoare din satul meu. :) Un mic studiu de caz sau ceva. Poate şi cu opiniile celor mici.
dada, chiar sunt foarte triste! si eu i’am jelit la greu pe mitrut si pe gandacel! :)
Fluturas nu mai ai aripioare,
Domnul conte ti le-a retezat… sadic
da, exact! numai tristeti!