Nu e nici o noutate pentru nimeni faptul că în actualul mandat preşedintele României (ales prin vot democratic, da? Şi fără majusculă) a aprobat şi măsuri nepopulare. Creşterea TVA-ului, recalcularea pensiilor, scăderea salariilor şi reducerea concediului maternal, ca să le numesc doar pe cele mai discutate dintre ele.
În acest context, astăzi, la Iaşi, Băsescu a fost huiduit de unii dintre cei prezenţi la manifestările dedicate Zilei Unirii. Aşa, si?! Televiziunile de ştiri s-au grăbit să facă Breaking News cu această informaţie, de parcă era ceva neaşteptat şi nefiresc în contextul cotidian. Revoluţie, nu alta!
Am avut o întâlnire în oraş, aşa că n-am urmărit dezbaterile pe tema “protestelor”, dar nu e greu să-mi imaginez abordările din studio şi pe cele ale invitaţilor. În orice caz, n-am ratat următoarea întrebare: “Ce semnificaţie credeţi că au aceste huiduieli?”. Păi ce semnificaţie să aibă, drăguţă? E de bine, un fel de declaraţie de dragoste, ce altceva ar putea să fie?!
Şi să ne gândim puţin cine putea să fie pe stradă, la manifestările prilejuite de aniversarea Unirii Principatelor, într-o lucrătoare zi de luni: oameni care, în loc să muncească ceva, undeva, orice, n-o fac. În loc de asta, umblă pe stradă şi huiduie în timpul imnului. Nişte patrioţi sadea!
Probabil suntem mai puţin populari decât prietenii noştri. Şi cică ar exista şi un “follower paradox” – mie nu mi se pare că stă în picioare, dar poate voi sunteţi mai pricepuţi şi aveţi altă părere.
National Geographic publică un articol despre brăţările din aur făurite de daci, arătând că anticii locuitori ai Transilvaniei erau bogaţi în aur. Da, bine. Deşi povestea în sine nu are nici o legătura cu Dracula, URL-ul conţine şi Dracula şi vampiri. Irelevant, altfel, dar măcar e bine documentat.
Doamnele balene nu pierd timpul când vine vorba de împerechere, aşa că nu comentează la un sex în grup. În acest sens, domnii balenă sunt dotaţi cu o “aparatură” formată din două “bile” ce câtăresc o tonă fiecare şi un “creion” de peste doi metri lungime! Mărimea contează!
În fine, mă întreb dacă pisicile ar putea fi educate să facă şi lucruri utile, cum ar fi, de exemplu, stersul prafului cu coada. Că statul în două labe nu ajută prea mult bunul mers al gospodăriei.
Printre altele, unul dintre motivele pentru care sunt mare fan Grey’s Anatomy e şi muzica. Urmărind serialul, am descoperit cântece pe care am ajuns să le iubesc. De azi, şi Harder Than Easy – Jack Savoretti. Cu dedicaţie, că aşa s-au aliniat planetele, pentru Miruna. Ştie ea de ce!
Iar voi, ceilalţi, ascultaţi cântecul şi luaţi aminte la vorbe :)
Tineţi minte campania cu brăduţii pentru Salvaţi Copiii, nu? Ei, unul dintre participanţi, Viorel Copolovici, a făcut nişte incredibili brăduţi din bezea, care au aprins poftele unor distinse doamne de prin twittosferă aşa că aseară am comis o drăguţă de #bezeleparty – şi nu dau “din casă” (Casa Kopel’s, desigur!), dar vă spun că bezele + karaoke = foaaarte bun! Mă rog, nu exclud varianta în care vom asista la apariţia unor fotografii sau a unor filmuleţe.. asta e! :)
După asta am dat o raită prin centrul vechi şi-am ajuns în Interbelics. Muuuult prea aglomerat, că d-aia nu-mi place mie locul ăla. Totuşi, am marcat replica serii când un băiat, pe care îl călcasem straşnic, fără să vreau, desigur, în timp ce dansam, a intrat în vorbă cu mine şi m-a întrebat următorul lucru:
– Şi? Tu unde eşti studentă?
Pentru cine nu ştie, eu am împlinit 29 de ani şi nişte primăveri. Ştiu că nu-i arăt pe toţi, da’ chiar şi-aşa! Studentă?! :))
Şi mai fun a fost taximetristul pe care l-am luat spre casă şi care ne-a relatat poveşti băutoreşti, cum ar fi cea cu clienta care stătea în spate şi zicea “Îmi vine! Îmi vine!”, de-a crezut bietul om că cine ştie ce făcea acolo. De fapt, cică băuse prea multe “chaturi”.
– Adică shot-uri, fetelor, ne-a lămurit şoferul. D-alea scurte cu efect întârziat. Da’ săraca era aşa de varză că nu mai ştia cum se zice. M-a pus să opresc de vreo zece ori până în Drumul Taberei, da’ îi venea şi când opream nu-i mai venea! I-am zis să-şi bage degetele pe gât că consum toată benzina, da’ cică nu poate că are french şi i se strică!
– Aveţi multe poveşti din astea, nu?
– Aaaa, domnişoară, o grămadă, aş putea să scriu o carte! Păi ştiţi câte văd eu noaptea în oraşul ăsta? Toate drogatele, că ele îs mai rele, parcă, decât ei. Odată a venit unu’ şi mi-a trântit două bucăţi în maşină, cică “Du-le acasă”. Acu’ 20-30 de ani nu-mi zicea nimeni aşa ceva, pfuai!
Sâmbăta trecută mi-am luat tocurile şi-o prietenă şi-am purces la o preumblare prin Centrul Vechi. Intenţionam un loc ok în care sa bem ceva şi un loc ok în care să dansăm. Aparent, ofera e generoasă. Dar realitatea din “teren” arată că, de fapt, nu prea există locuri ok…
În primul rând, să te plimbi pe tocuri prin Centrul Vechi se poate dovedi o misiune extremă. Pe Şelari e piatră cubică şi de fiecare dată când mă poartă paşii prin zonă îmi vine să înjur. Birjăreşte! Gabroveni e plină de noroi în care cei 10 centimetri cui se înfig perfect şi fiecare pas e o adevărată provocare. Dacă nu-ţi place aşa, poti s-o iei pe “trotuarul” suspendat, din lemn. Şansele de rupt gâtul sunt aproximativ egale.
Am intrat în majoritatea cafenelelor din zonă. E greu, nene, e greu cu serviciile astea, după cum vă spun mai jos!
Patroni de cafenele, luaţi notiţe!
Cine vrea TV stă acasă, mi se pare culmea prostiei să ieşi din casă şi să dai nas în nas cu un ecran TV, excepând cazurile în care e vorba de cafenea bancară şi postul TV e vreunul de business. Deci afara cu TV-urile din cafenele!
Aş vrea să nu mai urle muzica, se poate? Aşa mi-aş putea auzi comesenii – lucru important. Dacă vreau muzică tare mă duc la discotecă sau club. De asemenea, e de notat că mă prind dacă e cofeină în cafeaua FĂRĂ cofeină pe care am comandat-o. Ah, şi pentru numele lui Dumnezeu! NU mă mai întrebaţi dacă vreau cappuccino cu spumă de lapte. Cappuccino ARE spumă de lapte. Dacă nu are, nu e cappuccino!
Ar fi mai fi drăguţ dacă ar s-ar putea aduce mai multe meniuri la o masă cu mai multe persoane. Până se decid ceilalţi e posibil să uit sau să mă răzgândesc, şi uite-aşa o luăm de la început. Cu cât stau mai mult fără comanda sub nas, cu atât mai mulţi bani pierdeţi.Treaba voastră, eu v-am zis!
Meniuri ce abia se mai ţin, cu greşeli în ele, cu preţurile modificate cu pixul, pahare ciobite sau murdare – moartea pasiunii! Chelneriţe scârboase, nota de plată ce întârzie nepermis sau e umflată – la fel! Nu vin la cafenea pentru cafea, serios, vin pentru experienţă. Şi dacă nu e ok, serios că o să aşteptaţi ăia 10% până vi se lungesc urechile: n-o să-i vedeţi de la mine!
Şi încă ceva! Nu vreau să mă împrietenesc cu nici o cafenea pe FB! Nu vreau! Pot să-i dau Like, cel mult. Friends, însă? No way!
Sunt printre norocoşii dotaţi cu o super intuiţie şi mă bazez destul de mult pe acest simţ întrucât şi-a dovedit, de-a lungul timpului, utilitatea. Mă prind de lucruri, unele absolut inutile: cine pe cine place, cine minte, cine vrea să spună altceva decât spune, mă prind şi de cum sunt oamenii, fac şi desfac mesaje subliminale pornind de la gesturi aparent nesemnificative.
Din aceeaşi categorie, prima impresie mi se confirmă de cele mai multe ori… dar, da, există şi excepţii: mi s-a întâmplat să-mi displacă profund cineva la prima impresie şi, ulterior, persoana respectivă să-mi devină chiar simpatică. Totuşi, excepţiile nu fac decât să întărească regula, lucru confirmat, iată, şi de un studiu realizat în Canada, Belgia şi Statele Unite.
Cercetătorii au descoperit că expresia “nu există a doua şansă pentru o primă impresie” e mai mult decât adevărată şi chiar dacă aceasta se poate modifica pe ici-pe colo, schimbările sunt valabile doar într-un context similar cu cel care le-a provocat.
Un fel de “Ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica. Ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”!
Unii, mai preţioşi, ridică o sprânceană când aud că stau “la Gară”.. Bine, probabil că nu ajută nici completarea pe care o fac de obicei în astfel de situaţii: “Da, am o cutie de carton pe peronul şase. E chiar confortabil”. Dar mie chiar îmi place cartierul ăsta! Sunt comodă şi am totul ici-colea: metrou, piaţa, magazine, bănci şi, bonus, stau la trei minute de mers pe jos faţă de casa părintească. Perfect, zic!
De-aia mi-s dragi clădirile astea vechi din zona Buzeşti – Popa Tatu – Calea Griviţei – Berzei, aşa vechi şi prăpădite cum par. Au în ele istorie, o demnitate desuetă, dacă vreţi, dovezi mute că oraşul ăsta a fost cândva frumos, aproape elegant. Mai mult, pentru mine reprezintă amintiri. La cinematograful Feroviar am văzut Declaraţie de dragoste şi Liceeni, de la librăria I.L. Caragiale mi-am cumpărat Abecedarul şi, ani la rând, toate manualele şi cărţile. Ah, mirosul ăla de hârtie tipărită!
Deci, da, a fost dureros să văd cum au ars cele două clădiri, să simt zile întregi, în zonă, mirosul acru de troace arse, să văd cum în 20 de ani toţi primarii care mi-au cerut votul au ignorat colţul acela de stradă, rămas ca o măsea stricată la doi paşi de Guvern. Le-au lăsat intenţionat să ajungă ruine, căci o casă ridicată pe un teren n-o să aducă niciodată la fel de mulţi bani ca un bloc! Şi acum le-au făcut una cu pământul, ilegal (mersi, Cristi, pentru link), ignorând faptul că una dintre cele două clădiri era monument istoric cu acte în regulă.
Dom’ primar, nu şpaga te bagă în cărţile de istorie!
Fireşte, nu mai era nimic de făcut acum cu cele două clădiri. Două decenii sapă adânc în orice faţadă, dar într-unele deja încercate de ani, cutremure şi incendii mistuitoare. Da, puteau fi salvate şi recondiţionate acum 15, poate chiar 10 ani. Dar i-a păsat nimănui fiindcă terenurile alea sunt mai scumpe decât amintirile mele şi istoria oraşului.
Nu mă opun progresului şi pricep ce va să însemne fluidizarea traficului în acest oraş mizer. Dar sunt sigură că s-ar fi putut găsi soluţii, dacă cuiva i-ar fi păsat de istorie mai mult decât de bani. Mă rog, o altă utopie în ţara mea de d’oh!
PS Dar avem şi realizări: recordul la cel mai mare cârnat afumat din lume! Muriţi, mă!
Părerile despre Black Swan sunt împărţite. Unii spun că e fabulos, alţii că nu e mare lucru. Mie mi se pare că adevărul e undeva pe la mijloc, dar cred că fiecare îl vede, oricum, prin prisma sa şi a felului său de a fi: filmul e despre perfecţiune mai mult decât despre balet.
Nina (Natalie Portman) e o balerină al cărei dans tinde spre perefcţiune. A fost crescută de o mamă (Barbara Hershey) a cărei singură preocupare e Nina ei şi performanţele acesteia, o mamă abuzivă prin însăşi dragostea maternă, ce oscilează între a-şi ţine fiica sub control şi a se simţi vinovată pentru că i-a înlocuit viaţa şi bucuriile cu exerciţiile lungi şi epuizante de balet.
Şi mai e şi Beth (Winona Ryder, pe care încep s-o prindă prea bine rolurile de sărită), fosta solistă a ansablului de balet, care o ia razna şi ajunge la spital, şi mai e Lily (foarte bună Mila Kunis), care e rivala Ninei şi se face “vinovată” de obsesiile acesteia.
Lebăda albă în zona gri
Tehnic, Nina e cea mai bună, ceea ce o îndreptăţeşte să primească rolul principal din Lacul Lebedelor de Chaikovsky. Dar îi lipseşte pasiunea descătuşată, picătura de nebunie ce face ca interpretarea – nu dansul! – să fie perfectă, aşa că Thomas (Vincent Cassel), pretenţiosul coregraf, o provoacă să devină sălbatică, pasionată şi pasională: Black Swan, şi o face, într-o foarte bună construcţie psihologică şi cinematografică.
Dar dacă săruturile muşcate, pipăielile şi “Go home and touch yourself” mi se par ok , scena explicită de sex între Nina şi Lily mi se pare nejustificată. Nu e nici suficient de şocantă şi nici nu cred că ajută la conducerea publicului către apogeul ce coincide cu premiera spectacolului de balet. Apogeu am scris, nu orgasm! :)
Trivia
În rest, castingul e foarte bine făcut, nu e de mirare, de altfel, pentru că primele discuţii au avut loc acum un deceniu, iar Portman a slăbit zece kilograme şi s-a antrenat vreme de un an pentru acest rol. Bugetul filmului a fost atât de strâns, încât atunci când Portman a solicitat un medic după ce şi-a rupt o coastă, i s-a spus că nu există medic pe platou. Actriţa a replicat că mai bine de lipseşte de rulota personală decât de medic. A doua zi, rulota dispăruse de pe platou. Un troc destul de nimerit, dacă luăm în considerare că, tot in timpul repetiţiilor, Portman a suferit şi o contuzie destul de serioasă la cap.
___________
Una peste alta, aş zice că Black Swan merită bifat şi, dacă închideţi ochii la unele clişee despre o mamă abuzivă sau la linia punctată între real şi imaginar, filmul o să vă pară mai mult decât digerabil iar finalul nu e rău nici el.
La Revoluţie n-am avut voie să ies din casă, dar la Golaniadă m-am dus chit că tot n-am avut voie. Am stat şi am cântat şi eu Imnul Golanilor şi Nu plecăm acasă – încă am vinilul. A fost o epocă.
Câţiva ani mai târziu aveam să-l cunosc pe Marian Munteanu, devenit între timp “domn” la costum, cu obiective de business ce nu mai aveau nici o legătură cu Piaţa Universităţii… dacă nu punem la socoteală sediul firmei, aflat la nici cinci minute de mers pe jos, în Piaţa Rosetti. Am fost neplăcut surprinsă, admit.
L-am cunoscut şi pe Cristi Paţurcă, tot cam pe-atunci. El era neschimbat, la fel de “golan”. Şi aşa s-a şi dus, astăzi, fie-i ţărâna uşoară. Fără tratamente la Viena. Golanii nu merită aşa ceva.
Ca să vezi, 20 de ani mai tarziu, “mai bine golan decat dictator” a devenit “ori sutem golani ori nu mai suntem”. Dar ce diferenţa uriaşă de context! Cam trist…
Deci Biserica, saraca Biserică română, biata şi amărâta de ea, a decis că aşa nu se mai poate, că nu mai vrea a presta servicii bisericeşti fără plată, aşa că a anunţat, via Patriarhie, că bagă preţuri fixe: 1000 de lei nunta, 500 de lei botezul. Cu chitanţă. Fără, nu mi-e prea clar cât costă pentru că, atunci când am fost în situaţia de a mă interesa cu privire la acest aspect din viaţa mea, era cu “ne înţelegem noi, domnişoară”..
Ultima dată când am verificat, Gizăs nu-l taxase pe Lazăr şi, din ce-mi pot aminti, nici pâinea, peştele, vinul sau iertarea păcatelor nu erau taxate. Ba, mai mult, se specifică pe undeva că “banu-i ochiul dracului”. Şi cu toate astea, onor Biserica se-apucă să taxele cele creştineşti pentru că, nu-i aşa?, e criză, iar credinţa se plăteşte! La fel ca prostia!
Cum ar putea să existe o ipocrizie mai mare ca asta?!, atâta timp cât pravila bisericească blamează concubinajul, poftim: El este posibil între animale, dar omul are în plus necesităţi şi datorii superioare sufleteşti şi deci are nevoie de binecuvântarea Domnului. Cel ce trăieşte în concubinaj nu poate fi primit la sfintele taine … adică se afuriseşte … şi înşişi copiii lor vor purta pecetea nelegiuirii părinţilor şia blestemului. Adică dacă nu te cununi la biserică, te ia dracu’! Dar ca să te cunun, mă fac şi io frate cu el, că-mi sclipeşte ochiul său.
Asta ca să nu mai spun că, de fapt, eu nu cred că Dumnezeu are vreo legătură cu Biserica. Sau că studiile la Teologie umplu pe cineva cu har ori conferă vreunui muritor, cu pofte şi păcate, se ştie!, dreptul de a ierta pe-altcineva decât pe greşiţii săi!
