Zilele astea, în timp ce mă pregătesc să plec în “turneul festivalier” anual, la TIFF şi, mai apoi, la FITS, ca să-mi fac un program navigabil prin multitudinea de evenimente pregătite de organizatori şi la Cluj şi la Sibiu, a trebuit să prestez nişte documentare, aşa că am fost mai degrabă preocupată (şi preaocupată) cu trebi culturale. Totuşi, printre rânduri, s-a strecurat şi nişte PR (mă rog, mai mult niţel), şi m-am amuzat cu o colecţie de citate potrivite pentru diferite activităţi din domeniu, după cum puteţi citi mai jos. Dacă vreţi. Dacă nu, nu.
Am scris şi nişte sfaturi. Poate ajută.
După rezultatele de ieri, se pare că în România sunt mai mulţi nesimţiţi decât proşti. Unii, însă, fac parte din ambele categorii.
Nu ştiu şi nu înţeleg cum de s-a ajuns la Mă piş pe el de vot, şi chiar cu mândrie, după cum se vede. Nu înţeleg cum un drept pe care l-am primit odată cu democraţia ajunge să fie terfelit în felul ăsta şi de ce îşi imaginează toţi cei care n-au votat că nepăsarea lor ar putea face vreo diferenţă?
Nepăsarea n-a schimbat nimic, niciodată. A fost, în schimb, o bună bază pentru abuzuri. Tot circul politic de la noi e o consecinţă a nepăsării, iar neprezentarea la vot va fi, mereu, un vot pentru putere. Drept urmare, Maria Grapini se duce să ne reprezinte, pe toţi, în Parlamentul European. Inclusiv, sau mai ales pe cei care n-au votat. Mai puţin pe ăia care, ca şi mine, au ales să aleagă altceva!
Felicitări! Le-aţi arătat voi!
La amiază, prezenţa la vot în Capitală era în jur de 17 procente. Adică 4 din 5 bucureşteni cu drept de vot au ales să nu-şi rupă câteva minute din preţiosul lor timp duminical pentru a-şi exercita un drept pe care, dacă nu l-ar avea, s-ar da cu fundu’ de pământ strigând, sus şi tare, “Democraţie!”.
S-a spus că prin participare la vot legitimăm clasa politică şi de-aia n-ar trebui, vezi Doamne, să votăm. Sau că nici unul nu merită, toţi sunt o apă şi-un pământ. Dar ştiţi ceva? Oricum rezultatele alegerilor vor fi validate, cu sau fără aportul “scârbiţilor”, aşa că tot ce mai pot face aceştia din urmă, acum, când mai e oră până la închiderea urnelor, e să se ducă naibii să influenţeze, totuşi, cine se duce în Parlamentul European şi în numele lor. Sau cine nu se duce, dacă n-au alte opţiuni.
Azi i-am urmărit pe Tudor Giurgiu (Preşedinte TIFF) şi Mihai Chirilov (Director artistic TIFF) pe AdevărulLIVE povestind despre o parte din momentele speciale de la ediţia 2014 şi m-am amuzat cu viziunile lor despre tiffari, fanii… să le zicem înrăiţi ai festivalului. Mihai zicea că sunt mai degrabă tineri, că văd filme toată ziua, iar noaptea (poate chiar după proiecţiile cu filme de groază), ies pe străzi, animă oraşul, cam ca nişte zombi, aşa, că tot au văzut filme horror. Tudor a descris un alt fel de tiffar, respectiv doamna trecută de 60 de ani care vede conştiincioasă 2-3 filme pe zi, îşi notează în carneţel diverse detalii şi, când îl vede prin oraş (mai ales că e peste tot – nu ştiu cum face!), îl ia uşurel de braţ (pe Tudor) şi-l întreabă frumos despre respectivele detalii, un fel de “oare ce a vrut să spună autorul”?
Probabil că eu sunt pe undeva pe la mijloc, că văd cam două filme pe zi, dar nu mă duc la alea de groază, după care merg la petreceri, dar îmi iau şi notiţe, la filme şi la conferinţe şi alte întâmplări TIFFeşti pentru că, da, şi în acest an am bucuria de a mă afla la Cluj în perioada regalului cinematografic!
Probabil ar trebui să poarte o pelerină, ceva, ca să ştie toată lumea că Tara e o super pisică şi şi-a salvat omul de la atacul grav al unui căţel! Jeremy, un băieţel de câţiva ani, se plimba cu bicicleta când a fost atacat, din senin, de un câine din vecini, iar pisica a sărit ca o săgeată să-l apere pe copil.
Maleficent are şi va avea parte de multă publicitate dintr-o grămadă de motive: că e cu Angelina, că e Disney, că Stella McCartney a lansat deja o serie de costume adorabile pentru copii, inspirate din film, şi nu cred că e singurul brand asociat. Filmul are deja 2,1 milioane de fani pe Facebook şi nici măcar nu a avut premiera, aşa că nu e greu de imaginat că va fi unul dintre cele mai mari succese de box office din acest an. Şi o să mai vorbim despre el, inclusiv printreranduri.
Dar acum nu despre toată nebunia vreau să vă spun acum ci despre declaraţia lui Jon Voight, tatăl Angelinei, declaraţie legată de scurta apariţie a nepoatei sale de numai cinci ani, Vivienne Jolie-Pitt, în film, în rolul tinerei Aurora:
Nu cu mult timp în urmă, mai mulţi elevi de la câteva licee din România au câştigat premii la mai multe categorii de vârstă ale unui concurs organizat de NASA, Space Settlement. Invitaţi de agenţia americană să-şi ridice premiul dar şi să participe la o conferinţă, elevii au cerut sprijin de la Ministerul Educaţiei, că doar sunt elevi şi reprezintă – cu brio! – România. Ce-au primit în schimb? Păi nu sprijin, asta e clar! Au primit o palmă peste ceafă, că de ce s-au înscris ei la concurs aşa de capul lor, cine (de la minister) le-a dat voie şi de ce – Arhi are detalii la el pe blog.
Zilele trecute căutam ceva pe blog şi, din text în text, am ajuns să recitesc poveşti de la FITS, poveştile mele şi ale bloggerilor care au fost acolo în ultimii ani. Am zâmbit, inevitabil, pentru că Jurnalele mele de Festival mi-au amintit de multe momente frumoase (greutăţile sau ploaia nu mai contează peste ani), iar textele celorlalţi de entuziasmul lor faţă în faţă cu FITS, fie că vorbim de spectacolele de teatru sau dans, de concerte ori de impresionantele manifestări artistice de pe străzile oraşului.
V-aţi întrebat vreodată cum sunt lacrimile noastre? Dacă cele de bucurie sunt diferite de cele provocate de tristeţe ori de cele provocate de interacţiunea cu o ceapă sau de vânt? Ei bine, sunt. Şi ştiu asta pentru că există o fotografă care a fotografiat, cu ajutorul unui microscop, detaliile a peste o sută de lacrimi “obţinute” de la diferiţi voluntari în variate ipostaze plângăcioase. Numele ei e Rose-Lynn Fisher şi nu este la primul proiect de fotografie microscopică (aşa i-o zice?!), însă pe mine ăsta m-a fascinat.
Dacă citiţi suficient de des printre rânduri probabil sunteţi familiarizaţi cu importanţa pe cred că o au educaţia şi cultura în formarea şi evoluţia oricăruia dintre noi. Şi bunul simţ, oricât de desuet şi banal ar putea să sune asta. Iar dacă trăiţi în România ştiţi deja că nici unul dintre cele trei elemente de care vorbesc mai sus nu este vreo prioritate pentru onor politicienţii autohtoni. Ba chiar dimpotrivă, aş zice!
Prin urmare, iniţiativele private de încurajare şi sprijinire a unor demersuri private ce ţin de educaţie şi cultură (şi nu sunt chiar aşa multe, să ştiţi!), îşi vor găsi ecou aici, fiindcă mi se pare firesc să le susţin cât şi cum pot. Iar în cele ce urmează e mai mult decât o chestie de principiu, e şi una de “corazon”.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone