Probabil știți deja situația disperată în care se află Grecia, între ciocanul incapacității de plată și nicovala unor măsuri radicale de austeritate, în timp ce, am impresia, poporul o scaldă într-o superbă nepăsare! Marea și peștele sunt tot acolo, măslinele în copaci, feta pe la căprițe, niște uzo s-ar mai face, ruinele, insulele și acoperișurile albastre vor fi în continuare o atracție pentru turiști, deci cumva se gândesc că se descurcă. Și, cumva, chiar se vor descurca. Dacă nu cedează EUropa, probabil vor sări chinezii ori rușii.

Sunt dintre cei care au prins perioada de glorie în care, pe ultima copertă a caietelor, aveam reclamă responsabilă la CEC și îndemnul către economisire, “azi la CEC un leu depui, maine el va face pui”, ba aveam chiar și o pușculiță cu cheie, varianta pentru copii a unui minisafe. Cu toate astea, n-am fost niciodată prea pricepută la a pune bani la păstrare și, în general, îmi displace să discut despre bani. Atât de tare încît, în cazul în care se întârzie cu plata a ceea ce mi se cuvine, mă enervez mai tare că sunt pusă în situația de a vorbi despre asta decât de neplata propriu-zisă.

Și mai sunt și situațiile neprevăzute…

Sunt supărată! De azi, Pro s-a retras cu toate cele 11 canale de pe Dolce, iar eu sunt abonat Dolce. Şi nu, nu sunt supărată pe operator! În definitiv, diferenţa de la 4 milioane de euro, cât încasa Pro de la Dolce, până la 12 milioane, cât a pretins Pro la “renegociere”, s-ar fi scos cumva tot din buzunarul meu. Doar că în timp ce Pro negocia în numele unor acţionari, şi nu al telespectatorilor!, Romtelecom negocia în numele a 1,2 milioane de abonaţi! Care, da, nu-şi doreau să rămână fără canalele cu pricina dar, cel mai probabil, nici să plătească în plus!

Ce s-a întâmplat? S-a negociat până în ceasul al 12-lea, aproape la propriu, dar nu s-a putut ajunge la un compromis. Pro ştia doar 12 milioane, Romtelecom a oferit şase şi a sperat că Pro o să sfârşească prin a fi rezonabil, nelăsând 1,2 milioane de telespectatori cu ochii în soare.

Mâna sus cine nu s-a gândit, măcar o singură dată!, cum ar fi şi ce-ar face cu banii dacă ar câştiga la Loto! Ce casă şi-ar cumpăra, ce maşină, ce dorinţe extravagante secrete şi-ar transforma în realitate, pe unde ar călători şi ce i-ar spune şefei ori şefului la plecare!

Eu, recunosc, m-am gândit şi, din când în când, chiar joc la loto, aşa, de control, ca să-mi aduc aminte că, de fapt, norocul ni-l facem noi, cu mâna noastră, şi nu vreo învârteală potrivită a unor bile mici, de plastic, pe care sunt scrise cele şase norocoase!

Zilele trecute vorbeam cu doi prieteni despre cerşetori şi despre cât sunt de agresivi unii dintre ei. Îmi povesteau despre un ţigan bătrân care răsare instant lângă maşina lor când vin sau pleacă de acasă şi le cere bani, uneori chiar şi cu împrumut, “până vine pensia”. De obicei,  îi dau, fiindcă altfel s-au trezit ameninţaţi şi nu le place ideea schimbării frecvente a geamurilor de la maşină. Uneori aceşti pungaşi ordinari precizează şi suma minim acceptată – cât tupeu să ai?!

Nu obişnuiesc să dau bani cerşetorilor. Nu rezist – e drept! – bătrânilor care vând te miri ce în încercarea de a mai face un ban, ştiu că-s amărâţi şi că n-ar putea munci chiar dacă ar avea unde sau ar putea, dar nu dau niciodată cerşetorilor care cer bani. Iar pe femeile care-şi târâie copiii prin intersecţii ori îi ţin “matern” la colţul străzi, agăţaţi de-o ţâţă, eventual la vedere, le-aş bate. Le-aş bate, le-aş steriliza şi le-aş lua copiii!

Nu le dau pentru că majoritatea arată în aşa manieră încât ar putea munci, ar putea produce ceva, altceva decât tânguieli interminabile şi veşnicul “dă şi mie o mie de lei, să-şi trăiască, să-şi crească, să alea alea”. Nu! Şi toţi cei care dau bani cerşetorilor nu fac decât să le confirme ideea că se poate, că pungaşii ăştia pot trăi din mila oamenilor slabi de înger, că pot să-i şantajeze, că pot “să-i facă”. În loc să pună mâna să facă ceva, nush, să măture în faţa unei prăvălii ori să spele nişte vitrine, preferă să ne şantajeze pe noi sentimental fiincă mila altor e mai uşor de obţinut decât cheful personal de a munci!

Aşa că, în 99% din cazuri, eu nu dau bani cerşetorilor. Prefer să-i donez printr-un SMS sau să cumpăr ceva din târgurile în care asociaţiile umanitare vând produse făcute de copii ori de persoane cu dizabilităţi. Nu pentru că am neapărat nevoie de acel ceva ci pentru că astfel banii mei, munciţi!, nu se duc de pomană, iar cei care îi primesc ştiu că sunt primiţi pentru munca lor.

Şi de aia mă bucur că a apărut un proiect de lege care propune pedepse pentru cerşetori dar şi amenzi pentru cei care le dau bani şi, astfel, îi încurajează! Sper să treacă şi sper ca poliţia să-şi facă treaba când o să existe o lege în sensul ăsta!

Voi daţi bani la cerşetori?

Ieri m-a prins ploaia cea mare prin Centru, la Street Delievery. Mie îmi place ploaia şi a fost fun să ţopăi prin băltoace şi cred că şi prietenii mei s-au distrat, cu atât mai mult cu cât încălţătile unuia dintre ei chiţăiau într-un mare fel de la apă. Nu a mai fost fun când lucrurile de pe noi începeau să se simtă cam reci, aşa că trattoria la care am ajuns a fost o adevărată oază. După ce ne-am încălzit şi am mâncat (eu un pollo casanova cu sos de coniac, foarte bun!), am chemat două taxiuri să mergem cât mai repede spre căşile noastre.

Circul mai mult decât des cu taxiul, aşa că ştiu şi traseele cele mai rapide, ştiu cam şi cât face de colo-colo. Şi las mereu bacşis, minim 10-15 procente din cât indică aparatul. Dar mă enervează teribil când şoferul încearcă s-o ia pe ruta ocolitoare pentru câţiva lei în plus. Ideea e că mă prind, iar diferenţa între varianta directă şi varianta ocolitoare se găseşte, la final, doar pe aparat. Cu alte cuvinte, nu mai bine mă duci tu direct şi repede şi iei bacşiş care rămâne la tine în buzunar, în loc să mă ocoleşti şi banii să fie taxaţi?!

Voila, traseul de ieri.

Cu roşu şi roz, pe unde a luat-o şi a vrut s-o ia. Cu verde pe unde ar fi trebuit s-o ia, respectiv, cu albastru, pe unde i-am zis s-o ia până la urmă. Şi a mai şi avut tupeul să-mi spună că el a vrut să fie rapid şi că dacă eu nu cunosc oraşul n-are ce să-mi facă! A primit bacşis fix 12 bani, şi asta pentru că nu am avut mărunt. A! Era de la firma AS – aviz amatorilor!

Disclaimer: Nu mă fac câţiva lei dar, chiar şi aşa, sunt ai mei şi vreau să aleg când şi cum îi cheltui, nu să mi se ia cu japca.

Deci Biserica, saraca Biserică română, biata şi amărâta de ea, a decis că aşa nu se mai poate, că nu mai vrea a presta servicii bisericeşti fără plată, aşa că a anunţat, via Patriarhie, că bagă preţuri fixe: 1000 de lei nunta, 500 de lei botezul. Cu chitanţă. Fără, nu mi-e prea clar cât costă pentru că, atunci când am fost în situaţia de a mă interesa cu privire la acest aspect din viaţa mea, era cu “ne înţelegem noi, domnişoară”..

Ultima dată când am verificat, Gizăs nu-l taxase pe Lazăr şi, din ce-mi pot aminti, nici pâinea, peştele, vinul sau iertarea păcatelor nu erau taxate. Ba, mai mult, se specifică pe undeva că “banu-i ochiul dracului”. Şi cu toate astea, onor Biserica se-apucă să taxele cele creştineşti pentru că, nu-i aşa?, e criză, iar credinţa se plăteşte! La fel ca prostia!

Cum ar putea să existe o ipocrizie mai mare ca asta?!, atâta timp cât pravila bisericească blamează concubinajul, poftim: El este posibil între animale, dar omul are în plus necesităţi şi datorii superioare sufleteşti şi deci are nevoie de binecuvântarea Domnului. Cel ce trăieşte în concubinaj nu poate fi primit la sfintele taine … adică se afuriseşte … şi înşişi copiii lor vor purta pecetea nelegiuirii părinţilor şia blestemului. Adică dacă nu te cununi la biserică, te ia dracu’! Dar ca să te cunun, mă fac şi io frate cu el, că-mi sclipeşte ochiul său.

Asta ca să nu mai spun că, de fapt, eu nu cred că Dumnezeu are vreo legătură cu Biserica. Sau că studiile la Teologie umplu pe cineva cu har ori conferă vreunui muritor, cu pofte şi păcate, se ştie!, dreptul de a ierta pe-altcineva decât pe greşiţii săi!

D-aia zic: păcat? Foarte bine! Să comitem! :D