Pe baza menţiunilor făcute de 87 de bloggeri români, Cristi a realizat un top al agenţiilor cu care aceştia au lucrat cel mai bine în 2013. Nu vreau să discut rezultatele, până la urmă, oricum o dai, alegerile bloggerilor (ca şi alegerile agenţiilor şi, uneori, chiar ale clienţilor) au şi ele un grad de subiectivism. Uneori asumat, alteori nu.
Nu-mi voi reţine, însă, mirarea produsă de locul şase – prietenii ştiu de ce! :D

La finele săptămânii trecute am fost, din nou, la SMS Camp, ediţia a şasea, în acelaşi loc devenit deja familiar, Porţile Regatului, şi în aceeaşi formulă de lucru şi de distracţie: companii, agenţii, bloggeri, împreună cu orgnizatorii, gaşca de la Revista BIZ. Apropo de asta, mă înclin, Marta, pentru ambiţia şi optimismul tău de a ţine la aceeaşi masă toate cele trei categorii de mai sus şi de a dedica, din când în când, câte o delicată smetie, acolo şi atunci unde e nevoie… :)

Pentru noi distracţia a început în maşina lui Horaţiu, alături de ceilalţi doi pasageri, Groparu şi Ionuţ Tecuceanu, şi mai multe nu mai spun, că ce se întâmplă în maşina lui Horaţiu rămâne în maşina lui Horaţiu!

Anul ăsta am fost implicată într-una din surprizele – plăcute, sper! – pe care cei de la Evensys le-au pregătit participanţilor la Webstock, drept urmare am un pic mai multe aşteptări de la aceasă ediţie. Asta, cu toate că am întâlnit, deja!, 15 oameni speciali, o colecţie deosebită de oameni care nu s-au mulţumit să fie ci să facă. Şi nu puţin! Îi veţi cunoaşte şi voi mâine şi sper că vă vor fi inspiraţie, tot aşa cum mi-au fost şi mie.

M-am uitat azi peste ce scriam de la acest eveniment în 2011 şi în 2012, practic, premisele ediţiei de mâine. Aş vrea să cred că am crescut şi că ne maturizăm, fără, însă, a uita că joaca este bună. Citiţi!

Câteva zile lipsesc şi eu şi social media trepidează cu scandaluri! Nici nu plecasem bine la mare, c-a apărut discuţia despre The Wall şi problema bloggerilor care primesc invitaţii şi scriu că n-a fost bine sau nu scriu deloc şi de ce sponsorul le-a dat unora invitaţii şi, presupun, deşi n-am văzut să se spună asta explicit, altora nu.

La festivaluri, cele mai multe la care am participat eu, ca jurnalist, PR sau blogger, se întâmplă o bulă. Sau cel puţin aşa i-a zis Cristi Hordilă anul ăsta ideii de împreună în aceeaşi poveste, în aceeaşi atmosferă. Nu mă gândisem să denumesc cumva sentimentul de apartenenţă la gaşca formată în cadrul unui festival, dar cred că bulă e un cuvânt foarte bun. Şi, în acelaşi timp, un deziderat pentru orice organizator de asemenea evenimente.

Nu sunt cea mai blândă cu cei care se ocupă de comunicare, fie că e vorba de agenţii, fie de companii, pentru că ştiu că se poate mai bine şi vreau ca oamenii care se ocupă de asta s-o facă aşa cum trebuie, fiindcă încă mai trebuie să convingem de rolul comunicatorilor şi al comunicării, iar cu greşeli şi execuţii slabe treaba asta n-o să se întâmple.

În egală măsură, zic şi când e de bine, pentru că aş vrea să încurajez şi pe alţii să urmeze exemplele de bună practică, iar după mine asta înseamnă, printre altele, reacţie rapidă şi personalizare.

Cred că trebuie să încep concluziile astea cu un disclaimer, şi anume: atunci când protestez faţă de modalitatea neprofesionistă a unora de a trimite informaţii sau invitaţii pe email o fac în primul rând ca om de comunicare şi doar mai apoi, dacă e, ca blogger. Şi, da, o fac, pentru că militez pentru personalizare, într-o epocă în care chiar avem nenumărate instrumente să facem asta, şi pentru că mailurile autoadresate cu destinatari în BCC sunt atât de passe iar unii par a se încăpăţâna să rămână, (şi) din punctul ăsta de vedere, în secolul trecut.

După patru zile de comunicare parlamentar-europeană, am plecat la Pârâul Rece, ca să văd comunicarea autohtonă în cadrul unei întâlniri trilaterale: clienţi – agenţii – bloggeri. Organizator şi maestrul de ceremonie a fost aceeaşi neobosită echipă BIZ condusă de Marta “ÎnZeceMinuteÎncepem” Uşurelu. Iar asta a fost, în opinia mea, cea mai bună ediţie de SMS Camp din cele cinci de până acum.
NB: zic “în opinia mea” pentru că sunt, oricum, subiectivă, dar şi pentru că eu am participat doar la patru dintre cele cinci ediţii.

Update: vedeţi aici prezentările.

Sunt curioasă ca o pisică. Spre deosebire de feline, însă, eu n-am nouă vieţi, aşa că mă uit destul de mult la Discovery, ca să văd cum e construită lumea. Una din emisiunile preferate e How It’s Made. Să mă uit cum se fac bomboanele de gumă, viorile sau căluţii de lemn e una dintre plăcerile mele – mai ales ca asta ar presupune o zi în care programul meu de lucru se termină pe la ora 19, când începe emisiunea.

Tocmai de-aia, orice experienţă tip How It’s Made e o adevărată încântare pentru mine… şi mai puţin una pentru gazde, fie că vorbim de Cramele Recaş, Fabrica Timişoreana, Jolidon ori Fabrica Danone, unde am fost anul trecut şi de unde am venit cu două relatări, una pe bune şi una fantastică. Şi asta pentru ca pun muuuuuulte întrebări!

Iar la Danone, cel puţin, povestea a continuat şi vă spun imediat şi cum!

În copilărie detestam caşcavalul. Mama, fată deşteaptă, a găsit, însă, o formulă să mă păcălească şi a făcut caşcaval la capac, un fel de mâncare cu care puteam să mă joc şi care a fost botezat “mâncare americană”. Întindeam brânza galbenă fierbinte şi o roteam pe furculiţă şi îi adoram gustul. Ani de zile am mâncat caşcavalul doar sub formă de “mâncare americană”, fără să ştiu secretul, până într-o zi când am descoperit procesul de fabricare. Şi de-atunci am mâncat şi  caşcaval “normal”.

Cred că dacă mi-ar fi explicat că, de fapt, caşcavalul e un fel de lapte (aveam patru ani!) şi  dacă mi-ar fi spus care e drumul laptelui, de la vacă până la mine în farfurie, m-ar fi convins mai repede. Dar pe vremea aia vacile locuiau doar la CAP şi în cărţile de colorat, iar laptele sau iaurtul erau menţiuni care îmi displăceau, fiindcă drumul lor către mine avea la final o coadă maaaaaare, fără garanţia faptului că s-ar putea să şi prinzi ceva!

Vă mai amintiţi de ele?

Însă lucrurile nu mai sunt la fel. Acum tot procesul a devenit transparent iar când acest drum al laptelui ajunge la final, dincolo de încrederea căpătată în produse, unii pot pleca acasă cu trei tablete Google Nexus 7.