Mi-am dorit să întâlnesc oameni speciali la Oradea, oameni care să fie inspiraţie pentru alţi oameni şi care să aibă poveşti frumoase de spus, şi cred că am reuşit. Totuşi, nu îmi imaginam că voi avea ocazia de a-l intervieva pe generalul Ioan Baş, numit doar cu o zi în urmă Inspector General al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU). Primul său interviu în aceată funcţie, aş putea adăuga, nu chiar cu modestie.

L-am găsit alături de colegi, sărbătorind numirea dar nu şi plecarea din Oradea. Pe tot parcursul discuţiei i-au sunat ambele telefoane: apeluri de felicitare. V-aş spune şi cine, că am auzit, dar a fost off the record şi, de fapt, nici nu cred că are importanţă. Cu siguranţă, însă, generalul Baş e un om preţuit de multă lume. Şi, după ce am stat de vorbă, aş zice că aşa şi trebie să fie!

Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe domnul Djuvara chiar la una din aniversările sale, undeva pe lângă Bucureşti, acum patru ani. Era un weekend cu lucrat în natură, un proiect arhitectural – o casă înălţată fără cuie! – iar domnul Djuvara venise să povestească câte ceva celor implicaţi în proiect şi musafirilor de weekend, aşa cum eram noi. Seara, am făcut “foc de tabără” şi am copt, cu greu, într-un cuptor imprivizat, vreo 20 de clătite ca să-i facem o surpriză: un tort de clătite şi un La mulţi ani! cântat cu voci uşor tremurate de toţi cei prezenţi.

După ce am intrat în clădirea Comitetului Olimpic Român, o tânără amabilă mă întreabă pentru cine am venit, apoi formează un număr de interior şi spune, vesel: “Vio, te caută cineva”.

“Vio” e Violeta Beclea Szekely, director de marketing al COSR, pe care am întâlnit-o – nu fără emoţii – cu câteva zile înainte să plece spre Londra, la Olimpiadă, pentru a vorbi un pic despre partenerii COSR*, marketing, presă, legislaţie şi… creativitate.

Îmi făcusem lecţiile, citind şi ascultând interviuri cu marea noastră sportivă, dar, din documentare nu reuşisem să aflu cum e Violeta Beclea Szekely ca om şi, nu ştiu de ce, poate pentru că a reuşit atâtea performanţe, mi-o închipuiam un pic rece şi foarte riguroasă, aşa că nu mă aşteptam la… “Vio”. Ei bine, aveam să fiu surprinsă!

Violeta Beclea Szekely e înaltă, elegantă, cu o ţinută şi o condiţie fizică pe care nu poţi să nu le invidiezi: are 47 de ani şi arată impecabil! Mi-a strâns mâna ferm (manichiura perfectă), apoi s-a scuzat că nu are prea mult timp pentru dialog – se pregătea pentru plecarea la Londra în câteva zile. Cu toate astea, după ce am terminat interviul, m-a condus până la parter unde am mai stat de vorbă vreo zece minute, despre viaţă, despre valori. Partea asta din întâlnire îmi rămâne mie, însă, alături de plăcerea de a fi cunoscut un om frumos! Pentru voi am interviul de mai jos şi sper să vă placă!

– Cum au fost selectaţi partenerii COSR? În funcţie de suma cu care au contribuit, în funcţie de valorile pe care le susţin?

– E o combinaţie. Sigur că au contat şi banii, dar în primul rând am căutat şi am fost deschişi la parteneriate cu acele companii care au valori apropiate de cele ale Comitetului Olimpic.

Am beneficiat de sprijinul celor de la Momentum (n.a. parte a grupului McCann), care poartă titlul de „agent de marketing??? pe partea de distribuire şi negocieri a propunerilor, dar pachetele au fost create aici, la COSR.

Practic, am creat nişte paliere de sponsorizare. Majoritatea sunt sponsori principali, avem şi parteneri care, practic, sunt direcţionaţi spre servicii, cum e Groupama, cum e Taromul. Avem şi un partener media, Radio România Actualităţi.

– Sunt parteneri tradiţionali sau sunt alături de COSR cu ocazia Jocurilor Olimpice?

– N-aş putea spune că au venit acum, doar pentru această competiţie. Majoritatea companiilor sunt parteneri tradiţionali, din 2009, din 2010, au venit alături de echipa olimpică.

Oricum, însă, Jocurile Olimpice crează aşa, o nebunie în jurul lor, şi devin un punct de interes pentru mulţi, indiferent dacă au sau nu vreo legătură cu mişcarea olimpică în restul timpului.

Sunt multe companii care, în această perioadă, crează program şi proiecte care folosesc cuvinte ce sunt mărci înregistrate, cum sunt „Jocurile Olimpice???, „echipă olimpică??? şi aşa mai departe.

– Sunt, printre companiile partenere ale COSR, şi unele străine, care în ţara lor de origine, nu au realizat un asemenea parteneriat, ca de exemplu GDF Suez sau Renault Romania. Cum vi se pare acest lucru?

Ambele companii susţin mişcarea sportivă în ţara lor de provenienţă, şi probabil că parteneriatul cu noi este o chestiune de opţiune, fiindcă noi acoperim toate sporturile din România, este fenomentul care întregeşte tot ce înseamnă sport pe teritoriul României. Nu în ultimul rând, multinaţionalele au şi o latură de implicare socială importantă, lucru care, din păcate, nu prea se întâmplă la companiile româneşti.

Cu toate astea, până la un anumit punct, sunt înţelese şi companiile româneşti, neexistând o lege foarte clară a sponsorizării, care să-i ajute şi în business-ul lor. De aici şi reticenţa de a sprijini nu doar COSR-ul, ci, în general, le limitează implicarea.

– Faceţi lobby în acest sens?

 – Facem mai mult decât lobby, chiar am propus o modificare legislativă, dar, din păcate, ea nu a fost luată în seamă. Sunt convinsă, totuşi, că într-un timp cât mai apropiat ea va fi luată în considerare, pentru că evoluţia societăţii ne obligă să dăm posibilitatea companiilor mari să se implice în dezvoltarea domeniilor în care ele îşi dezvoltă activitatea. Astfel, şi bugetul de stat s-ar mai relaxa un pic, deoarece, sunt convinsă, sunt companii care vor să investească în sănătate, în sport, în cultură, în mai multe domenii, de aceea cred că cu această lege putem ajuta mai mult şi companiile şi statul.

 – În ziua de azi, mulţi dintre reprezentaţii mass-media sunt mai degrabă interesaţi de fotbal şi scandaluri din sport decât să scrie, altfel decât odată la patru ani, despre efortul depus de sportivii de la alte discipline, poate cu excepţia gimnasticii. Încercaţi să le faceţi şi un minim de educaţie, în sensul ăsta, jurnaliştilor cu care colaboraţi?

– Ei, mass-media funcţionează aşa cum funcţionează, cu parametri setaţi în funcţie de gradul de audienţă, de tiraj şi aşa mai departe. Este foarte greu să faci educaţie, pentru că, până la urmă, şi ei conştientizează că, poate, românului ar trebui să i se aducă în atenţie alte informaţii legate de sportivi. Contează şi politica ziarului, a trustului, iar jurnaliştii nu pot decât să se conformeze.

Dacă vrem să avem o societate sănătoasă şi dacă vrem să trăim într-un mediu corect cu alţii şi cu noi înşine, cred că presa, fiind un factor de educaţie, pentru că acesta ar fi rolul său într-o ţară civilizată, ar trebui să scrie lucruri frumoase, să creeze modele şi exemple pentru generaţia care vine din urmă. Din păcate nu face în totalitate lucrul ăsta şi acesta este, din punctul meu de vedere, unul din motivele pentru care întreaga societate românească este în declin, pentru că nimeni, din orice domeniu al societăţii noastre, nu mai are un model, pe care să încerce să-l concureze, să-l ajungă sau chiar să-l depăşească.

– … aşa cum se întâmplă deseori în sport.

– Exact!

– Cred că ar fi incorect să întreb dacă aveţi favoriţi la medalii în echipa României, nu-i aşa?

– Pentru mine toţi sportivii sunt egali, n-aş putea spune că am favoriţi. Dar, fireşte, am şi eu pronosticurile mele personale, care ţin de mine ca individ, nu de mine ca reprezentant al COSR. Cred că fiecare dintre noi ne punem speranţe în anumite performanţe sa în anumite sporturi care, practic, au creat istorie de-a lungul Jocurilor Olimpice. Şi eu cred tot în sporturile care au demonstrat, de-a lungul anilor, că pot face faţă unei competiţii de acest fel.

– E vreo diferenţă între presiunea unei competiţii de mai mică amploare şi cea de la Jocurile Olimpice?

– Orice competiţia are sistemul ei de emoţii şi fiecare sportiv le percepe în felul lui. Emoţiile ţin, practic, de psihicul fiecăruia, de nivelul de pregătire şi de experienţă. Asta nu înseamnă că nu există emoţii, indiferent de nivelul sportivului care intră într-o competiţie sportivă sau alta. Jocurile Olimpice, prin dimensiunea lor, prin faptul că se întâmplă odată la patru ani, că, o lună de zile, întreaga activitate sportivă se opreşte, inclusiv fotbalul, care nu mai are activitate în această perioadă, face ca întreaga atenţie a lumii să fie îndreptată spre Olimpiadă, şi atunci se crează un alt gen de presiune.

Jocurile Olimpice reprezintă pentru fiecare sportiv absolutul unei cariere şi o medalie olimpic reprezintă foarte mult, pentru că Olimpiada e odată a patru ani, iar celelalte competiţii importante, Europenele sau Mondialele, au loc odată la doi ani, deci ai mai multe posibilităţi să remediezi un eşec, comparativ cu Jocurile Olimpice, şi de aici şi dimensiunea emoţiilor. Dar un sportiv bine pregătit poate face faţă şi poate transforma aceste emoţii într-o conduită pozitivă a evoluţiei. Cine spune că nu are emoţii nu e sincer cu sine. Emoţiile sunt constructive pentru sportivii buni care reuşesc să le exploateze pentru a realiza performanţe extraordinare.

sursa

 – Într-o notă mai personală, ştiu că sunteţi absolventă de TCM, apoi aţi făcut sport de performanţă vreme de mai bine de două decenii, iar acum v-aţi reprofilat şi faceţi marketing şi comunicare. Cum aţi învăţat marketing?

– Eu cred că dacă eşti un elev silitor, poţi învăţa orice. Eu am făcut câteva cursuri la Universitatea Bucureşti pentru a reuşi să acumulez câteva cunoştinţe de bază: redactarea unui comunicat, pentru a putea ţine legătura cu mass-media, şi alte asemenea.

Dacă vrei să ţii pasul cu evoluţia şi vrei să-ţi găseşti un loc în societate, asta faci: înveţi!

 – De final, pentru că am făcut o serie de interviuri despre creativitate, aş vrea să vă întreb şi pe dumneavoastră acelaşi lucru: există creativitate în sport?

 – Eu cred că nu poţi să atingi performanţe mari dacă nu eşti şi un pic creativ. Sigur, nu mă refer la a picta sau ceva de genul ăsta, dar creativitatea ţine de inteligenţa motrică şi este o componentă ce completează celelalte inclinaţii, calităţi şi dorinţe care pot să te ajute în marea performanţă ♦

* Sponsorii principali ai Comitetului Olimpic şi Sportiv Român sunt: GDF Suez, Vodafone, Dedeman, Renult România, Gerovital, Piraeus Bank, P&G, Fundaţia Alexandrion. Cu unii dintre ei am realizat câteva interviuri, aşa că o să puteţi citi mai pe larg ce, de ce şi cum au realizat şi comunicat parteneriatul lor cu COSR. E felul meu de a mulţumi acestor companii că ne susţin olimpicii!

Ieri la TIFF a avut loc vernisajul expoziţiei “Spaţii imaginate”, o retrospectivă ce marchează peste 40 de ani de carieră artistică a scenografului Helmut Stürmer, cel care este colaborator fidel al regizorilor Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Lucian Pintilie şi Tompa Gabor. De-a lungul activităţii sale, a semnat scenografia şi costumele pentru mai mult de 200 de filme, spectacole de teatru şi operă.

Expoziţia (o găsiţi la muzeu, în centru, în spaţiul TIFF Art gazduit de Master Card) este o incursiune în „lumea nevăzută???, în laboratorul de creaţie şi elaborare al universului teatral şi cinematografic. Traseul transpunerii imaginarului în real se dezvăluie prin schiţe de concepţie, fotografii de machete, imagini din spectacole, ce conturează astfel un proces creativ fascinant (sursa)

Pentru că în ultima vreme creativitatea şi procesul creativ devin subiecte din ce în ce mai prezente printre rânduri, nu am putut rata ocazia de a-l întreba pe creatorul scenografiei de la Faust (printre multe altele), cum reuşeşte să nu-şi înfrâneze creativitatea.

Zâmbind, mi-a spus că, de fapt, i se întâmplă asta, odată cu termenele de realizare ori cu bugetele.

La ce facem noi, scenografii, Slavă Domnului, ni se pun nişte frâne la imaginaţie, că altfel cred că din trei în trei zile aş distruge tot ce am lucrat. Dar aşa, că am nişte termene, atunci, automat, creierul selecţionează şi dă la o parte tot adaosul pe care îl ai în cap tot timpul.

Sunt două feluri de creaţie care mi se întâmplă mie: ori este una pe care de la bun început o prinzi, şi e important pentru tine, şi ştii că aia e soluţia, nu alta!, şi o alta în care te chinui luni de zile: inventezi, arunci, inventezi, arunci. Amândouă sunt valabile, nu poţi să faci nici un fel de regulă. Singura regulă care funcţionează este regula ramei şi, în acelaşi timp, principiul surealismului.

Dacă totul este liber, totul este o fantezie, devine plicticos. Trebuie să existe o ramă, trebuie să existe un spaţiu absolut logic în care se întâmplă ceva ilogic. Abia atunci ilogicul are un sens, te provacă. Dacă totul este ilogic ajungi la un “Şi ce dacă?”

Cum sunt regizorii?

O colaborare ideală cu un regizor e când te întreabă lumea “A cui a fost ideea?” şi nu mai ştii nici tu. Ca la Faust, de exemplu, cu Silviu Purcărete. Atunci eşti sigur că ai lucrat bine cu regizorul.

În condiţiile în care teatrul te limitează, totuşi, la spaţiul de joc, este filmul o provocare mai mare? Cum a fost Undeva la Palilula?

La film există o altă limitare, aia financiară. Şi acolo eşti limitat (n.m. au existat două variante de buget înainte ca cea finală să intre în lucru). Varianta pe care am găsit-o până la urmă pentru Palilula a fost o combinaţie de studio şi o hală distrusă. Pe de altă parte, bugetul limitat provoacă soluţii artistice, adică la început trebuia să facem totul înr-un studio, dar ideea de a combina a fost mai bună.

Când am văzut hala, m-am gândit că asta ar trebui făcut aşa, nu neapărat a la Greenaway, dar cam aşa, să nu mai ştii care este adevărul real şi cel inventat, ci să ai o simbioză între astea două. Şi cred că ne-a reuşit, mie şi lui Buhagiar, (n.m. Dragoş Buhagiar, co-scenograful Palilulei), că fără el n-aş fi reuşit să fac decorul ăsta niciodată, m-a ajutat enorm, enorm, cu multe lucruri.

Dar Dragoş şi cu mine am lucrat extraordinar, suntem prieteni la cataramă, mergem la ski împreună, ne batem în slalomuri, care are echipament mai şic, de-astea!

Vor mai fi proiecte comune?

Eu cred că da. Dragoş lucrează mai mult cu Silviu (n.m. Purcărete) în România, eu lucrez cu el în Franţa, la operă, dar cine ştie ce aduce viitorul. Suntem prieteni, lucrăm amândoi cu Silviu şi nu există nici un fel de concurenţă, decât una pozitivă, constructivă. Când văd ceva bun făcut de el îmi zic “Ia să fac şi eu”.

Aţi văzut Călătoriile lui Gulliver?

Nu, nu, din păcate nu am putut ajunge, şi nici la Edinburgh nu-l văd pentru că eu încep un proiect la Timişoara cu Herta Muller, după primul ei roman ( vorba de Ţinuturile joase), cu Niki Wolcz ca regizor, şi care trebuie să fie gata la toamnă. Dar sigur voi vedea Călătoriile lui Gulliver, neapărat! 

Nu l-am reţinut pe Helmut Sturmer mai mult decât preţ de o ţigară, pe care mi-a şi aprins-o, galant, fiindcă avea musafiri mulţi şi importanţi la vernisaj. Dar sper că e suficient cât să vă atragă la proiecţia Undeva la Palilula, de la 18.45, la Casa de Cultură a Studenţilor, însă şi la ora 17, la TIFF Lounge, când Mihnea Măruţă îl are ca invitat pe Constantin Chiriac, de data aceasta în ipostază actoricească, de interpret al rolului Trotzki în filmul produs de Tudor Giurgiu, după cum urmează:

Când nu poartă perucă afro, Vlad Petreanu (blog/ FB/ twitter) pare un tip serios, are, vorba aia, chiar  şi ghiocei pe la tâmple. Vlad e mucalit chiar dacă la serviciu poartă cravată şi mină serioasă ca orice ştirist respectabil, iar scriitura lui e unanim recunoscută ca fiind printre cele mai bune din online-ul autohton, iar asta am auzit-o de la oameni din online, ceea ce, zău, nu e puţin lucru. Nici unanimitatea, nici recunoaşterea!

(Petreanu, ştii ce-am vorbit de berea aia? Make it double!)

Aşa stând lucrurile, Vlad părea cumva o alegere firească pentru proiectul Nokia cu Şcoala de blogging, unul în care, alături de Victor Kapra, a acceptat să se implice, motiv pentru care l-am întrebat câteva lucruri despre tineretul din ziua de azi şi despre anii lui de liceu.

Credit: Foto Union. Mai multe foto cu Vlad aici

Cum percepi tu “tineretul din ziua de azi”?

De ce crezi c-ar trebui să-şi facă blog?

Tu ţi-ai fi făcut blog când erai elev de liceu?

Cu siguranta, si sigur as fi intrat si in bucluc cu el, ca as fi publicat extrem de agresiv si nu m-ar fi iertat nimeni. Asta cred ca trebuie sa le fie foarte clar elevilor care-si deschid blog acum, asta le spun si eu si insist – sa aiba mare grija ce scriu si cum scriu, sa se puna in locul subiectului lor de fiecare data, pentru ca-s minori si la scoala si in puterea unor profesori care, prea adesea, n-au nici umor, nici deschidere, nici mare cultura si nici cine stie ce rabdare, asa ca risca belele mari, care le pot schimba ireversibil viata.

Mulţumesc, Vlad, pentru răspunsuri!

V-am spus, săptămâna trecută, că îmi place proiectul celor de la Nokia şi DC Communication cu Şcoala de blogging şi că urmează şi câte un scurt interviu cu cei doi “diriginţi”, Victor Kapra şi Vlad Petreanu. Amândoi jurnalişti cu ceva ştate în presă (ca să nu zic vechi! :p), amândoi oameni cu umor şi cu mintea la cap şi amândui încântaţi de participarea în acest proiect. Aşa că, fără alte introduceri, că-i ştiţi, sunt sigură!, ce au avut ei de spus despre Şcoala de blogging – şi le mulţumesc mult, amândurora, pentru răspunsuri.

Pentru început, Victor – blog / facebook /twitter.

Cum vezi tu “tineretul din ziua de azi!, care-ţi este percepţia asupra acestei generaţii şi cu ce gânduri ai acceptat participarea în acest proiect?

Este pentru prima data cand am ocazia sa discut mai mult timp cu noua „specie??? umana, cea de digital native.
Aceasta generatie a experimentat interactiunea cu computerul si Internetul inainte de a invata sa scrie, iar sinapsele cerebrale s-au alcatuit altfel la acesti adolescenti fie si pentru ca de la numai cateva luni de viata au inceput sa prelucreze mental imaginile alerte de pe televizor si poate mai putin pe cele tiparite din cartile de povesti, asa cum a fost cazul nostru.
Acum, cand incep sa treaca la stadiul intelectual de adult, nu-si concep viata fara comunicatie digitala: ne-au spus ca stau 3-4 ore/zi pe Internet!
Stiti cum isi fac unii adolescenti declaratii de dragoste in ziua de azi? Ca semn de incredere si afectiune, isi comunica parolele de administrare a conturilor de Facebook.

M-am bucurat foarte mult cand am fost selectat, alaturi de Vlad Petreanu, sa tin aceste cursuri: este o ocazie foarte potrivita pentru a intelege si mai bine care este viitorul in comunicare. Adolescentii de azi sunt o noua specie intelectuala si s-ar prea putea ca profesionistii in PR si promovare sa aiba dificultati serioase peste 7-10 ani in a-i atinge cu mesaje, daca nu incep sa-i inteleaga de pe acum.

Sper ca Scoala de blogging Nokia sa se extinda si la alte licee in acest an si sa cooptam cat mai multi „evanghelisti??? in Social Media. Dar asta depinde numai de noi, de rezultatele pe care le vom avea atunci cand vom trage linie peste cateva luni, la finalul acestui proiect pilot.

E bloggingul “cool” pentru ei?

Absolut. Unii chiar au deja un blog si par foarte interesati de a reusi in acest domeniu.

Cum era Victor Kapra ca elev de liceu? Şi-ar fi facut blog?

In secolul trecut, cand am facut eu liceul, cel mai performant calculator pe care l-am vazut era al unui profesor de la o disciplina tehnica: putea sa extraga „radical din…??? si rezolva de asemenea cateva functii simple. Arata asemanator cu calculatoarele pe care le folosesc buticarii astazi pentru a ne spune cat avem de platit.
Faptul ca Internetul nu existat in vremea adolescentei mele nu a fost tocmai o nenorocire: printre altele, am invatat sa comunic dezinvolt face to face, abilitate care lipseste uneori adolescentilor de astazi. Ei discuta in majoritatea timpului via Internet si au o anumita dificultate in relationare in lumea reala.
Daca mi-as fi facut blog? In mod sigur, da.

Mulţumesc, Victor, pentru răspunsuri!

De azi şi până duminică, inclusiv, courtesy of Danone, sunt la ediţia de iarnă a SMS Biz Camp, în acelaşi loc prietenos de la Pârâul Rece, cu gaşca de oameni din online, companii şi alţi curajoşi ori curioşi într-ale social media. Vor fi trei zile pline – experienţa ne învaţă că şi pline de veselie – în care, sper, vom învăţa unii de alţii, adică şi să ascutăm nu doar să vorbim, şi, desigur, pe lână asta, să cântăm şi să ne distrăm.

Şi pentru că azi e ziua gazdei, Marta Uşurelu – La mulţi ani, doamnă! – zilele astea public câteva fragmente din interviul pe care i l-am luat după Zilele BIZ, un alt eveniment despre care încă se vorbeşte.. :)

Marta şi cu mine ne-am cunoscut acum nişte mulţi ani, în împrejurări pe care cred că azi le socotim amândouă cel puţin amuzante. Interviul nostru a durat mai bine de două ore, lucru de înţeles, de altfel, pentru că Marta are multe de spus în multiplele ei ipostaze de femeie, mamă, soţie, manager, jurnalist, redactor şef, antreprenor… “şi contabil”, a adaugat ea râzând. Aşadar, fără alte introduceri, Marta Uşurelu. Azi, despre management, presa noastră cea de toate zilele şi şansa BIZ de a se reinventa.

E o problemă mare a managerilor de azi, faptul că s-au blazat şi nu mai continuă să se zbată, spre deosebire de antreprenori care împing lucrurile înainte. Lumea nu e foarte încântată când spun asta, dar eu chiar cred că aşa e! Sigur, sunt şi manageri, angajaţi, care se luptă pentru firma la care lucrează, dar cei mai mulţi s-au obişnuit să fie comozi şi să se limiteze la a executa sau a spune „nu e treaba mea???. Dar ceea ce e inspiraţional nu vine din zona de management ci din cea de antreprenoriat.

Şi din pricina asta, a mentalităţii managerului, a căzut industria media la noi. Dacă jurnalistul se duce să facă un material, apoi vine în redacţie şi managerul nu-l lasă să scrie subiectul, sau nu e în regulă cu abordarea, ori industria, ori firma, şi nici nu explică de ce, jurnalistul e demotivat. Şi problema nu e la jurnalist ci la manager şi la patronat, pentru că nimeni nu-şi mai bate capul cu valoarea a ceea ce se scrie şi prea mult timp presa a fost condusă de oameni lipsiţi de etică dar care au vrut să facă un ban rapid.

Ziaristul e un angajat şi cum îl motivezi e treaba ta ca manager. Din păcate, nici ideea de echipă în presă nu mai există. La BIZ ăsta e un termen pe care eu încerc să-l păstrez viu, la noi „echipa face???, nu face doar Marta ci noi, toţi! 

Aici am întrerupt-o întru completare deoarece, ca om cu ştate vechi în mediul ăsta al presei am şi eu of-urile mele:

– Şi mai e ceva! S-au făcut o groază de bani din presă până la criză, dar mult prea puţini şi-au bătut capul să reinvestească ceva din profitul ăsta! Adică nu tu deschidere reală către online, nu tu proiecte speciale, eficientizare, abordări noi, nimic!

Da, dar asta a fost şansa BIZ. Noi am avut două şanse, asta, de care spui tu, şi, cea mai importantă, echipa! Echipa BIZ care a rămas alături de mine şi de revistă când eu le-am spus că nu ştiu când o să am bani de salarii şi în condiţiile în care nici măcar familiile noastre nu au crezut în acest proiect! Adică ne-am şi aşteptat la clienţi şi colaboratori să nu ne dea şanse, dar a fost chiar greu când familiile noastre nu ne-au susţinut! Dar noi am crezut în BIZ!

Uite, nu m-am făcut medic, nu m-am făcut muzician, eu am ajuns jurnalist! Şi îmi place ce fac, îmi place foarte mult ce fac şi iubesc revista asta, ideea, conceptul! Aşa că, în loc să închidem prăvălia, am rămas nouă oameni şi ne-am apucat de proiecte speciale, fiindcă era singura soluţie să câştigăm bani pentru a putea plăti costurile de apariţie. Şi proiectele astea au fost foarte bine primite de piaţă. Uite, coperta BIZ cu pictaţii, care a spart piaţa în momentul ăla, sau alte materiale cu oameni care nu voiau să vorbească despre ce fac, iar noi i-am convins, sau BIZ Bruxelles, numărul făcut integral acolo – sunt doar câteva exemple.

Eu cred că se simte pasiunea în ceea ce facem, iar oamenii au început să reacţioneze şi să ne caute. Deci şansa noastră a fost că piaţa a lâncezit, iar noi am putut să facem diferenţa şi, da, să facem şi bani!

(va urma)

Îmi plac scrisorile, îndeosebi cele scrise pe hârtie. Păstrez acest obicei şi îl exersez, din când în când, cu prietenii mei, fiindcă mi se pare foarte plăcut să deschizi cutia poştală şi să găseşti acolo altceva decât facturi şi reclame, să găseşti gânduri bune trimise de o persoană reală, cineva drag care s-a gândit la tine când a scris, a cumpărat plic şi timbru şi a pus scrisoarea la poştă. E o preocupare demnă de “Obiceiuri sănătoase”.

Într-o măsură sau alta, Internetul şi reţelele sociale ne-au alienat, de prea puţine ori mai scriem scrisori, chiar şi electronice, doar aşa, ca să ne povestim ce mai facem. Stabilim întâlniri, trimitem informaţii, scurt, fără emoţii, şi e păcat. Emoţiile sunt bune, lăsaţi-le în viaţa voastră şi faceţi-le să se întâmple fiindcă ne îmbogăţesc.

Aşa stând lucrurile, când am fost la Comedy Cluj, pentru că ştiam că trebuia să fie şi ea acolo şi, din motive independente de voinţa ei, acest lucru nu a fost posibil, i-am trimis Cristinei Bazavan o scrisoare. I-a plăcut, a publicat-o pe blog. Acum, de la reîntâlnirea cu haita Redescoperă, i-am trimis o alta, si la fel a făcut şi ea de la Mil(l)ano – scriu aşa pentru că ştiu că a fost acolo să facă interviu cu Milla Jovovich. Şi în interviul ăsta am avut ocazia (mulţumeeeesc!) să adresez şi eu două întrebări. Scrisoarea Cristinei şi răspunsurile Millei pentru mine, mai jos:

Draga Ruxa,

Aici vine si raspunsul la prima ta intrebare “In care dintre personajele jucate de tine te regasesti cel mai bine”…

“Eu sunt fetiscana, imi plac comediile romantice, dar imi place mult si miscarea fizica. Sunt bucuroasa ca Hollywood-ul ma place tragind cu pistolul, Resident Evil a ajuns o franciza foarte mare, cu jocuri pe computer si lucram deja la seria 3, iar asta e un lucru important pentru mine. Dar imi place, cum iti spuneam, sa fac si filme care chiar daca nu ajung in cinematografe si sunt lansate doar pe dvd, imi dau voie mie sa fiu si altcineva, o femeiusca. Sa cauti Dirty Girl care e povestea a doua adolescente

si Faces in the Crowd, unde e un rol de compozitie.

Ambele se lanseaza pe DVD in toamna asta”

Cind am intrebat-o “Ce ar alege intre credinta si iubire pentru salvarea lumii” ( a doua ta intrebare), a inceput sa rida putin incurcata si, uitindu-se la calendarul Campari pe care scria “It’s the end of the world, baby” a spus:” Amindoua inseamna dragoste. Amindoua, plus bucuria. Daca tot vine sfirsitul lumii, let’s have some fun till the end!”

Cel mai greu interviu pe care l-am făcut vreodată a fost cu mine, la cerere unei reviste glossy care nu mai e pe piaţa. Voiau să scriu la persoana I despre ce înseamnă să fii PR, iar eu le-am propus un interviu: jurnalista intervievează PR-ul, cu foto fotoşopate, faţă în faţă. Mi s-a părut mai haios aşa, un alt unghi. Dar a fost, jur, cel mai greu interviu, ever. Pe de-o parte pentru că am vrut să nu fiu drăguţă cu mine, pe de altă parte pentru că am vrut neapărat să spun că PR nu înseamnă nici pe departe glamour şi cocktails şi vedete. Nu mai am interviul, nici măcar revista cu pricina, am rămas doar cu poza, asta:

Am mai făcut destule interviuri de-atunci, şi eu cu alţii, şi alţii cu mine, da’ mai greu ca ăla n-a fost niciunul, jur! De aceea mă gândesc să repet experienţa, ca exerciţiu de sinceritate, însă până atunci, răspund la leapşa de la Tomata, dupa cum urmează:

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine ?
Sigur n-a fost când am spart vaza de cristal. Sau când am spălat biblioteca cu şampon de urzici. Numa’ zic.

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?
Pe mine, cea de la cinci ani. Visam să mă mărit în anul 2000 la Cota 2000. Da’ nu regret.

3. La ce eşti cel/cea mai bun/ă, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?
Probabil să cos goblen? Lăsând gluma la o parte, cred că mai bine decât oricine al’cineva pe lumea asta ştiu să fiu eu însămi.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi ?
Lipsa de punctualitate. Şi prostul obicei de a avea dreptate, mwahahahaha!

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?
M-aş trezi devreme dacă nu s-ar putea altfel :)

6. Care crezi că e cea mai importantă calitate pe care ai moştenit-o de la părinţii tai?
De la mama sensibilitatea, de la tata încăpăţânarea. De la amandoi că sunt frumoasă, deşteaptă şi modestă, normal :)

7. Când ai simţit că ai arătat cel mai bine din toată viaţa ta ?
Într-o dimineaţă, cred, că prea se holba la mine zâmbind! :))

8. Care e cel mai prost om pe care-l cunoşti?
N-ajung să cunosc proşti. Îi ştiu doar, pe unii. Şi îi ocolesc mai abil ca la maşinuţele buşitoare.

9. Care e sunetul care te enervează cel mai tare?
Sunetul de apel al telefonului care nu sună când vreau eu să sune!

10. La ce eveniment din viaţa ta ai fost cel mai emoţionat/a?
Când am împlinit 21 de ani şi mi s-a cântat, pe scenă, în Lăptărie, “To love somebody”. Am plâns, admit.

11. Care a fost cel mai stânjenitor moment din viaţa ta?
Pe Dacia, în faţa Institutului Francez, iarna. Eu, în alb din cap până în picioare, ochi în ochi, zâmbet în zâmbet cu un superb exemplar masculin. Am alunecat şi, da, am căzut. Când m-am ridicat arătam ca un viţel panda. Nici măcar invitaţia lui la cafea n-a reparat mare lucru.

12. În faţa cui te simţi cel mai pierdut, emoţionat, blocat ?
Tata, când nu-i e bine.

13. Când ţi-a fost cel mai greu să spui adevărul?
Când m-a durut sau ştiam că o să doară.

14. Ce-ai vrea să schimbi cel mai tare în viaţa ta ?
Pe mine. Să fiu mai bună, mai tolerantă, mai ordonată, mai punctuală, mai… :)

15. Cu cine vorbeşti cel mai des despre sex ?
Cu cine întreabă fără să fie indiscret/ă. Nu sunt pudică.

16. Care e cea mai proastă scuză pe care ai folosit-o vreodată?
Nu mai ţin minte. Adică nu mai ţin minte scuza :)

17. Ce nu i-ai putea ierta niciodată omului pe care-l iubeşti ?
N-am fost pusă până acum în situaţia asta. Nu ştiu. Şi nu spun “niciodată”.

18. Ce calitate a jumătăţii tale de viata iţi este cea mai dragă?
Nu există o “jumătate” acum, iar despre “sfert” ar trebui să spun că sunt recunoscătoare pentru că mă acceptă aşa cum sunt.

19. Care a fost jucăria ta preferată in copilărie ?
Martinel 1, 2, 3 şi Vlăduţ. Urşi de pluş, toţi.

20. Pe cine te bazezi dacă ţi se întâmplă o nenorocire?
Pe mine. Pe prieteni. Pe familie, dacă nu pot altfel. În general, familia află ultima când nu mi-e bine, e felul meu de a-i proteja.

21. Pe cine simţi cel mai tare nevoia să protejezi ?
Părinţii.

22. Care e domeniul despre care ai vrea să ştii cel mai mult ?
La prima strigare, aş spune comunicarea. Dacă mă gândesc mai bine, însă, cred că mi-ar plăcea să înţeleg felul în care se formează sentimentele, trăirile, emoţiile. A! Şi coincidenţele. Mă fascinează.

23. Cine-ţi lipseşte cel mai tare în acest moment?
Încă o cafea? Şi mult mai lucida mea prietenă Laura, care s-a mutat la Dubai.

24. În ce privinţă crezi că eşti cel mai puţin înţeles ?
Lipsa de toleranţă în unele aspecte ale vieţii de zi cu zi.

25. Care e cel mai frumos cuvânt din limba ta?
Dor. Însă mi se pune pata destul de des pe cuvinte. Săptămâna asta îmi place “straşnic“. Nu că-i mişto?

26. Unde te simţi cel mai în siguranţă?
Mă încarc cu energie bună în casa mea.

27. Care a fost cel mai frumos compliment ce ţi s-a făcut vreodată?
“Te iubesc aşa cum eşti, tâmpito!”

28. Care e persoana care te face să râzi, să te simţi relaxat ?
Nu pot să aleg o singură persoană. Bag seama că’s norocoasă în privinţa celor din jur :)

29. Pentru ce te rogi cel mai des ?
Nu mă rog. Mă răfuiesc. Negociez. Sper. Dar nu mă rog.

30. Cine te-a influenţat cel mai mult până acum?
Învăţ şi fur de unde pot, când pot. Sunt o creaţie populară cu mulţi autori!

31. Care a fost primul tău vis împlinit?
Martinel the First.

32. În ce an al vieţii tale ai simţit ca te-ai schimbat cel mai mult?
18, 25, 29 şi anul trecut. ăăă… da, tot 29 de ani aveam :)))

33. Ce invenţie din acest secol crezi că are cel mai mare impact în viaţa ta?
Twitter, Facebook, Youtube. In plus, prin 2004, cred, s-au inventat geamurile care se curăţă singure. Încă strâng bani în acest sens.

34. Care a fost cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-ai făcut (sau l-ai face) cu o persoană de acelaşi sex cu tine?
Define “îndrăzneţ” :D

35. Care ar fi singurul lucru pe care ţi-ar plăcea să-l furi (fiind singura şansă de a-l avea…)?
Magazinele Cărtureşti, minţile ştiu-eu-cui (collector’s item), colecţia de pantofi a Imeldei Marcos şi biletul câştigător la Loto.

Whew! Gata. Să se ducă leapşa laaaa… Hai, mă, c-o las la liber, distraţi-vă şi voi!