pr intre randuri - by ruxandra predescu
Home
.eu
 pr intre randuri - by ruxandra predescu
  • Home
  • .eu
evenimente

Premiile Pulitzer 2015

April 21, 2015 by ruxandra No Comments

Le aștept cu interes în fiecare an și scriu despre ele cu credința că printul nu moare și speranța că poate îi inspiră și pe jurnaliștii de la noi să-și respecte (mai mult) profesia și publicul. Sigur, asta nu prea se întâmplă, dar, ca idee, speranța moare ultima. Adică după print!

Ca de obicei, mai mult decât lista premiaților, găsiți în textul meu și linkuri către materialele lor, și vi le recomand pe toate, ca mostră de jurnalism bine făcut, dar și pentru subiectele alese. De asemenea, n-ar fi rău să citiți și scrisorile cu care editorii și-au însoțit candidaturile.
Iar acum să vedem câștigătorii celei de a 99-a ediții a premiilor Pulitzer!

Continue reading
Share:
ţara mea de d'oh!

Normalitatea cui?

August 5, 2014 by ruxandra No Comments

Tocmai am citit, pe HotNews, scrisoarea deschisă, sau ce-o fi ea, a unor anteniști pentru Dan Voiculescu. O să citez un mic fragment: “… apărat inseamna si ceea ce s-a intamplat in anii de criza, cand posturile TV au cazut unul dupa altul, iar noi am ramas in picioare (…) Noi am putut sa ne continuam, normal, vietile. “Normal” in Romania de astazi este un privilegiu de care putini s-au bucurat. Noi, da”.

Continue reading
Share:
ţara mea de d'oh!

OTV fără licenţă: prea târziu!

January 22, 2013 by ruxandra 3 Comments

După nenumărate amenzi, trageri de mânecă, urechi, admonestări şi întreruperi de emisie, cu unanimitate de voturi, CNA a luat astăzi decizia de a retrage licenţa OTV. Cu alte cuvinte, Dan Diaconescu rămâne fără micuţa lui televiziune de garsonieră! Şi, dacă în mod normal, ştirea asta m-ar fi înveselit, acum nu (mai) e cazul. Raul a fost făcut.

Continue reading
Share:
ţara mea de d'oh!, texte de tot râsu'

Site-urile Realitatea şi Antena 3 au copiat Perle la BAC 2012!

June 14, 2012 by ruxandra No Comments

Nu, de fapt perlele de la BAC 2012 n-au apărut încă. Doar Realitatea şi Antena3, ca să dea ceva în sensul ăsta, s-au apucat să reşapeze unele din anii trecuţi. Că aşa se face jurnalismul, deh…

Adică aia cu “Balada e o specie a liricii populare inventată de Ciprian Porumbescu”, de care zice Realitatea că e de anul ăsta (dar nici Antena 3 nu e mai prejos), apare pe alte site-uri, aici, de exemplu, din martie 2012, şi aş paria că nici celelalte nu-s mai proaspete. Iar dacă perlele cu pricina sunt copiate de la alţii, măcar o sursă, ceva, punem şi noi? De bun simţ, aşa…

După cum apar orele de publicare, primii care au dat invenţia sunt cei de la antena3. Cinste lor, ce să zic, măcar au inventat primii ştirea!

PS aş da sursa pozei, dar e atât de copiată încât nu pot să-mi dau seama care e!

Share:
ganduri printre randuri

Cineva trebuie să lege şireturile elitelor…?

June 9, 2012 by ruxandra 2 Comments

Fact 1. Săptămâna trecută l-am întrebat pe Jonathan Mills, directorul celui mai mare festival de teatru din lume, cum crede că oamenii care consumă cancan pe pâine ar putea fi atraşi spre genul de cultură promovat la Edinburgh. Adică, na, la conferinţa de presă de la care tocmai ieşise s-a vorbit despre o super montare a My Fair Lady şi despre Călătoriile lui Gulliver, şi, dacă stau bine să mă gândesc, nici Undeva la Palilula, de exemplu, nu a avut succes la public şi a fost greu de digerat chiar şi pentru unii critici…

Mills s-a uitat la mine uşor siderat, fiindcă răspunsul la întrebarea mea e(ra) evident şi cred că-şi imagina că ştiu ce o să spună: E foarte simplu. Prin educaţie. Şi a dezvoltat puţin.

N-am nici un dubiu că ăsta e răspunsul… în Scoţia, acolo unde JMills organizează impresionantul său eveniment care are o tradiţie de aproape şapte decenii. Dar la noi? L-am întrebat dacă a auzit de Becali – auzise! – şi cum poţi să combaţi, prin cultură, un asemenea model facil. Spune-le că dacă au doar asta sunt, de fapt, foarte foarte săraci. Mda.

Fact 2. La TIFF Lounge, miercuri, Constantin Chiriac vorbea despre variantele în care Clujul ar putea deveni Capitală Culturală Europeană. Prin lateralul cortului unde avea loc discuţia, în Piaţa Unirii, s-a scurs, extrem de zgomotos, o parte din galeria U Cluj. Cei din galerie s-au uitat în cort, au observat, de bună seamă, că acolo are loc o discuţie, un eveniment, evident legat de TIFF, şi au început să strige încă şi mai abitir cântecele de galerie. Aproape că ne-au acoperit.

Fact 3. La o discuţie avută la micul dejun, s-a pus problema culturalizării maselor, aducerii celor mulţi spre alte experienţe, vezi Vertigo şi teatrul de stradă la FITS, ca o alternativă la consumul de  mondenităţi, TV şi alte lucruri facile care ocupă mintea dar nu o mobilează. Eu cred în ideea asta, cred că se pot oferi alternative, dar am primit următoarele contraargumente: Nu dai mărgăritare porcilor, Cineva trebuie să ne lege şireturile şi De ce ţi-ai învăţa calul engleză? Astea nu-s, de fapt, contraargumente, ci doar un alt aspect al problemei. Aparent, elitele nu vor să împartă, elitele vor să rămâna elite, speciale, deosebite, singulare. Şi mi s-a părut dezolant, trist şi oribil.

Fact 4. În fine, azi dimineaţă într-un newsletter de la ceva site de ştiri am citit următorul titlu: De teama ca vor pica, putini elevi s-au inscris la bacalaureat. Tanarul Claudiu Iager din Timisoara e ferm: Nu ma duc la Bac, vreau sa fac bani. Oare dacă-i explic – eu sau oricine – lui Claudiu (sau altora ca el) că a avea bani nu te face bogat ar înţelege şi ar învăţa pentr BAC?!

***

Înţeleg că ţara te vrea prost, şi de aia mass-media promovează modele ca Becali şi alţii ca el, d-aia avem politicieni cvasiagramaţi pe care, chiar dacă îi amendăm şi de care, unii, facem mişto, nu dispar din peisaj. Dar a cui e vina, nu a celor care acceptă(m) toate astea?!


Share:
Dileme, ţara mea de d'oh!, texte de tot râsu'

Vă dorim deprimare fericită!

May 15, 2012 by ruxandra 15 Comments

Nu ştiu dacă am reuşit să reţin chiar tot, dar aproximativ astea sunt ştirile serii la o televiziune naţională. Ordinea de mai jos e dupa cum îmi amintesc eu, nu cea din Jurnal.

1. un infractor care era sa evadeze a fost împiedicat să facă asta, 2. un copilaş a ajuns la spital cu esofagul opărit de nush ce substanţă de curăţat găsită prin casă, 3. Iurie Darie, tremurând, aproape descărnat, pe patul unui spital, cu diagnosticul de hidrocefalie, 4. Şerban Ionescu plângând pe un al pat de spital, 5. am intrat în recesiune economică, 6. încă un ministru al educaţiei o dă de gard, 7. fructele româneşti de sezon sunt foarte scumpe, 8. un nene de la Sibiu (parcă) a murit în urma unei muşcături de căpuşă, 9. avem un nou şef al Poliţiei, 10. becurile economice au mercur, care poate duce la tot felul de boli periculoase şi chiar mortale.

Da, o să murim de la becuri. Şi toate ştirile astea au fost difuzate doar până la publicitate. Nici măcar una pozitivă.

Care e treaba?! Suntem prea mulţi? Tre’ să se mai sinucidă unii dintre noi?! Trebuie să fim atât de disperaţi, de demoralizaţi, de lipsiţi de speranţă încât să putem fi manipulaţi cât mai uşor, încât orice leu în plus la salarii şi pensii, orice piramidon adăugat pe lista de compensate să devină sărbătoare naţională?!

Am mutat pe VH1. E George Michael cu Freedom. Se potriveşte perfect!

În caz că se rămâne vreodată în pană de ştiri nasoale, aş vrea să amintesc că au murit Michael Jackson şi Liz Taylor, au dispărut dinozaurii, eu mi-am spart una dintre cănile favorite de cafea săptămâna trecută şi am auzit că unei vecine de la mine din bloc i s-au terminat sacii de gunoi seara, când toate magazinele erau închise.

TRAGEDIAAAAA! (a se pronunţa telenovelistic: trahedia)

PS Într-o notă ceva mai serioasă, vă daţi seama că eu trebuie să fac PR pentru un Festival de Teatru?! Na, acuma cine mai râde?!

Share:
Necategorizate

Premiile Pulitzer 2012

April 17, 2012 by ruxandra No Comments

Astăzi s-au anunţat câştigătorii prestigiosului premiu Pulizer. Apropo, şi România a dat un premiu Pulitzer, în 1991, fotografului Willian Snyder, care a făcut un reportaj cu oribilităţile din orfelinatele româneşti şi a câştigat, cu acest reportaj, categoria Feature Photography. Dar să vedem premianţii din acest an – “Click AICI” şi plângeţi, dragi jurnalişti români!

Public Service, cel mai prestigioasă dintre categorii, şi singura pentru care câştigătorul primeşte (şi) o medalie de aur: Philadelphia Inquirer, pentru o serie de reportaje privind violenţa în şcoli care au impus o serie de reforme în acest domeniu. Ceilalţi finalişti au fost The Miami Herald, pentru tratarea subiectului bătrânilor asistaţi, reportaje care, de asemenea, au dus la modificare legislaţiei, şi The New York Times, pentru seria “Abused and Used“.

Breaking News Reporting, pentru acoperirea exemplară a unui breaking news, redarea evenimentelor, pe măsură ce acestea au loc, cât mai rapid, şi cu oferirea unui context: Tuscaloosa News, pentru materialele despre o tornadă, şi pentru felul în care au acoperit subiectul, inclusiv pe social media (în special Twitter), cu implicare în căutarea persoanelor dispărute, chiar dacă întreruperile de curent au dat peste cap activitatea ziarului.

Ceilalţi finalişti au fost The Arizona Republic, pentru felul în care au folosit mijloacele jurnalistice şi social media în tratarea subiectului unui mass shooting care a omorât şase persoane, şi Wisconsin State Journal, pentru acoperirea protestelor legate de bugetul local.

Investigative reporting, acordat ex aequo, celor de la The Seattle Times, pentru investigaţia privind felul în care o serie de pacienţi au fost mutaţi de pe medicamente pentru controlul durerii pe metadonă, un medicament mai ieftin însă mult mai periculos, şi celor de la Associated Press (Matt Apuzzo, Adam Goldman, Eileen Sullivan şi Chris Hawley), pentru materialele despre programul secret al NYPD pentru monitorizarea (spionarea) comunităţilor musulmane.

Ceilalţi finalişti, The Chicago Tribune, au avut un material despre lacunele judiciare care au permis multor persoane certate cu legea să plece din ţară pentru a scăpa de pedepse.

Explanatory Reporting – premiul merge la The New York Times, pentru materialele lui David Kocieniewski despre felul în care se folosesc lacunele din legislaţie pentru evitarea plăţii taxelor.

Ceilalţi finalişti au fost Tom Frank de la USA Today, pentru seria cu pensiile de stat umflate în feluri teribil de creative, însă, nu şi legale, şi Wall Street Journal, pentru materialele privind felul în care companiile îşi iau informaţii despre cetăţeni via mobile şi computere (inclusiv facebook!).

Local Reporting – premiul pleacă la Saa Ganim de la The Patriot News, pentru materialele despre un scandal sexual în care a fost implicat şi fostul antrenor de fotbal, Jerry Sandusky.

Finalişti au fost California Watch, pentru articolele (timp de 19 luni, cu followup in 2011!) privind felul precar în care sunt construite şcolile din zonă în termeni de protecţie în caz de cutremur, şi Advertiser Democrat, pentru seria despre condiţiile deplorabile şi proasta administrare a locuinţelor de stat.

National Reporting – premiul merge la David Wood de la Huffington Post, pentru reportajele despre provocările pe care le au de trecut soldaţii americani răniţi în Iraq sau Afganistan, reportaje care au fost publicate şi sub forma unui ebook. Şi, înainte de cârcoteli, e bine să ştiţi că materialele lui Wood au fost scrise exclusiv pentru HP.

Finalişti la această categorie au fost Jeff Donn de la AP, pentru o serie despre uzinele nucleare, şi Jessica Silver-Greenberg, de la Wall Street Journal, pentru articolele despre metodele adesea neortodoxe folosite de recuperatorii de datorii.

International Reporting – Jeffrey Gettleman de la The New York Times, pentru reportajele despre pirateria şi foametea din Somalia.

Jeff Gettleman

Finaliştii acestei categorii sunt echipa de la The New York Times pentru articolele în care au descris o serie de greşeli făcute de autorităţile din Japonia după cutremurul din 2011, şi echipa de la Thompson Reuters, pentru privirea generală asupra revoluţiei din Libia.

Feature Writing – premiul merge la Eli Sanders de la săptămânalul The Stranger, pentru povestea unei femei care a fost violată în acelaşi atac în care iubita ei a fost, de asemenea, violată, şi, mai apoi, ucisă.

Finalişti au fost John Branch de la The New York Times, pentru povestea tragică a unui jucător de hockey, poveste care a adus în discuţie şi violenţa sportului, în general, şi Corinne Reilly de la The Virginian-Pilot, pentru povestea medicilor dintr-un spital militar american din Afganistan, o serie de cinci articole intitulată “O şansă în Iad”.

Commentary – premiul pleacă la Mary Schmich de la Chicago Tribune, pentru articolele despre oraşul în care trăieşte.

Finalişti: Nicholas Kristof of The New York Times şi Steve Lopez de la Los Angeles Times.

Criticism – Wesley Morris de la The Boston Globe, pentru recenziile de film, al doilea an consecutiv în care Globe ia premiul la această categorie. Finalişti: Philip Kennicott de la The Washington Post, tot pentru teme culturale, şi Tobi Tobias de la ArtsJournal.com.

Editorial Writing, trei nominalizări, nici un câştigător.

Cartooning – premiul a fost câştigat de Matt Wuerker (finalist în 2009 şi 2010) de la POLITICO

iar finalişti au fost Matt Bors, via Universal Uclick şi Jack Ohman de la The Oregonian.

Breaking News Photography – premiul merge la Massoud Hossaini de la AFP pentru fotografia care prezintă o fetiţă plângând în Kabul, după detonarea unei bombe de către un sinucigaş.

Finalişti: Carolyn Cole şi Brian van der Brug de la Los Angeles Times pentru imaginile surprinse în timpul dezastrului din Japonia de anul trecut,

şi John Moore, Peter Macdiarmid şi Chris Hondros de la Getty, pentru fotografiile realizate în timpul revoltelor cunoscute ca “primăvara arabă”. Chris Hondros a murit, anul trecut, în timp ce se afla, la datorie, în Libia. Avea doar 41 de ani.

Feature Photography – Craig F. Walker de la The Denver Post, pentru portretul făcut unui veteran american din Irak în timp ce încerca să facă faţă sindromului de stres posttraumatic, după o tentativă de suicid.  Pozele sunt, cu adevărat, impresionante, iată mai jos doar două dintre ele, întreaga serie aici:

Finalişti: David Guttenfelder, Ng Han Guan şi Rafael Wober de la AP, penru o fotoreportajele din Coreea de Nord, şi Francine Orr de la Los Angeles Times, pentru portretele realizate unor copii care suferă de autism şi familiilor lor.

Premiile pentru celelalte categorii, care nu au legătură cu jurnalismul, sunt pe site-ul oficial al competiţiei.

Joseph Pulitzer (bio) a fost un jurnalist amerian de origine ungară care a revoluţionat jurnalismul la acea vreme. El a lăsat prin testament două milioane de dolari pentru înfiinţarea unei şcoli superioare de jurnalism (Universiatea din Misouri avea să fie prima care a făcut asta, iar azi are una dintre cele mai prestigioase şcoli de jurnalism) şi a unui premiu. Premiile Pulitzer se acordă din 1917., iar acordarea lor este administrată de Colmbia University.

Cei care doresc să se înscrie trebuie să plătească o taxă de 50 de dolari pentru fiecare înscriere. Cele mai multe premii – patru – au fost câştigate de poetul Robert Frost, dramaturgul Eugene O’Neill şi de fotograful Carol Guzy de la Washington Post.

Share:
PR sau piar, ţara mea de d'oh!

47 de sigle pe un afiş?

March 21, 2012 by ruxandra 1 Comment

Ieri am fost un pic şocată când am văzut pe facebook afişul unui concert care adunase nu mai putin de 47 de sigle! 22 de parteneri media, 22 de sponsori, un “recomandat de”, un “cu sprijinul” şi, o ultimă siglă, cea a organizatorului.

Ca om care a trecut prin toate ipostazele, de sponsor, partener media şi origanizator, şocul e cu atât mai mare cu cât nu pricep care naiba mai pot fi beneficiile parteneriatului într-un asemenea context, între atât de multe alte sigle. Nu e vorbă, organizatorul a făcut o treabă foarte dibace aranjându-le într-o manieră în care se văd cam toate, şi nu-l invidiez deloc pentru dificultăţile de a face slalom prin atâţia parteneri şi tot atâtea orgolii. Şi totuşi… Nu pot să nu mă întreb cum împarţi beneficiile de asociere a imaginii de la un singur concert, cu un band mişto, e drept, însă nu foarte cunoscut publicului românesc, la atâţia parteneri?!

Şi, până să săriţi, nu, nu consider că e vina organizatorului, cu care am şi discutat, de altfel, despre asta. Iar dacă la sponsori sa zicem există o explicaţie rezonabilă (trebuie să mă credeţi pe cuvânt, discuţia cu organizatorul a fost off the record), la partenerii media chiar nu reuşesc să-mi dau seama care e!

Suntem în 2012, oameni buni, PRi şi marketeri de produse media! Se pot face nenumărate proiecte speciale, parteneriatele astea media ar trebui să fie o oportunitate şi pentru cititori (ascultători, privitori) şi pentru produsele pe care le păstoriţi, un prilej de asociere a imaginii (într-un mod vizibil, zic, nu aşa!) şi chiar de făcut nişte bani! Dar, ma rog, vorbind acum din experienţa de organizator de evenimente, ştiu, e greu! Mai bine ne punem sigla pe afiş, primim cinci invitaţii, publicăm ceva din comunicatul de presă la recomandări şi, eventual, facem un inteviu. Dacă e!

(For the win, desigur!)

Altfel, chiar vă recomand să mergeţi să-i ascultaţi pe Nik Bartsch & Ronin. Cântă ceva ce ei numesc zen-jazz, o treabă foarte iscusită, combinaţie între punk, rock acustic şi, fireşte, jazz. Cam aşa:


Share:
ganduri printre randuri

Tristeţea tarabei cu presă

March 15, 2012 by ruxandra 2 Comments

Azi m-am oprit la o gheretă de presă, uluită să văd că uşile-i larg deschise sunt, încă!, împodobite cu atâtea titluri. Majoritatea erau reviste, de tot soiul, majoritatea aveau insert: creme, perii de păr, fundiţe, lacuri de unghii, de toate pentru to(n)ţi! Ah! Şi o carcasă de plastic, roz pal: însuşi corpul uman, despre care am aflat că urma să fie umplută, ea, carcasa, cu diverse organe, de asemenea din plasic, apărute alături de ediţiile viitoare ale nush cărei reviste. Charming!

Tot pe taraba cu pricina am văzut cărţi, şi de la Jurnalul şi de la Adevărul, care se vindeau cu şase lei. Şase lei, adică ceva mai puţin de jumătate din valoarea unui pachet de ţigări! Sadoveanu, parcă, Geo Bogza şi nu mai ştiu, că pica umbra pe ele şi, oricum, erau bine ecranate de nişte păpuşi oribile, în cutii (desigur, tot roz!), care erau şi ele, cred, tot insert, că altfel ce să caute pe taraba cu presă?

Tot acolo, Kama Sutra şi romane de amor la duzină, un talmeş başmeş de nedescris în care ea, presa, şi el, jurnalismul, nu se zăreau pe nicăieri. Ziarele erau, dacă erau, undeva sub tot acest maldăr de marfă aşa-zis jurnalistică.

Agăţat cu un cârlig de rufe, prins pe deasupra unei alte reviste, am zărit un DVD cu Serendipity, un film drăguţ, de duminică seara, când vrei să crezi că viaţa e frumoasă în ciuda zilei de luni care urmează inevitabil. Avea preţ pe el, 4 lei, şi l-am cumpărat, în ciuda faptului că mi s-a părut că cineva iese păcălit din treaba asta, fiindcă, oricât de vechi filmul, tot n-are cum să coste atât de puţin o copie cu drepturi de autor plătite + toate celelale costuri.

Când am ajuns acasă şi am scos DVD-ul din geantă ca să-l pun alături de celalte am văzut că era insert la Săptămâna Financiară şi parcă nu mi-a mai părut rău că am plătit atât de puţin pe film. În definitiv şi la urma urmei, o revistă de afaceri care face o afacere proastă nu e de plâns.

Şi, dacă mă gândesc mai bine, cu toată nostalgia mea în faţa printului, nici sărmana presă scrisă autohtonă nu e de plâns. Sigura problemă e că acu’ nu mai păzeşte nici dracu’ democraţia aia!

Share:
ganduri printre randuri, ţara mea de d'oh!

Despre respectul şi admiraţia faţă de artişti

February 19, 2012 by ruxandra 3 Comments

Ieri seară am fost curioasă să văd cum se face relatarea unui eveniment trist, serviciul funerar al lui Whitney Houston adică, la CNN, aka cea mai cunoscută televiziune de ştiri din lume. Mă aşteptam, de bună seamă, la profesionalism, dar ce am văzut a fost mai mult decât atât.

Nici fanii şi nici presa nu au avut voie să se apropie la mai mult de un block distanţă de biserica New Hope din Newark, locul unde a avut loc serviciul funerar, şi nu, n-am văzut la uşa bisericii paparazzi şi nici oameni care se înghesuiau claie peste grămadă să prindă două vorbe de la familie sau de la celebrităţile venite să aducă un ultim omagiu artistei. CNN a avut un ministudio aproape de biserică iar acolo au venit toţi cei care au vrut să intre live cu redactorii – îmbrăcaţi şi ei în negru – pentru a spune câteva vorbe despre Whithey Houston. Inutil să spun că #whitneycnn a fost trending topic pe twitter, nu?

Serviciul funerar, că nu pot să-i spun slujbă, a fost transmis live de către AP (singurii care au avut acces în interior), dat live pe CNN şi preluat, îmi imaginez, de multe site-uri. M-am uitat şi eu, printre picături. Până când au început luările de cuvânt, în biserică a cântat un cor de gospel, în stilul lor caracteristic, cu bătăi din palme şi mişcările alea care aduc a dans.

Primul care a vorbit a fost pastorul bisericii, care i-a rugat pe cei prezenţi să-şi închidă telefoanele mobile, să nu pozeze, să nu înregistreze, fiindcă totul se transmite live, apoi le-a spus unde sunt ieşirile din clădire, în caz de pericol. M-a impresionat mult că toţi cei care au vorbit au spus câte o poveste cu Whitney şi au făcut-o chiar cu mici glume, pe alocuri, glume la care s-a râs, pentru că oamenii erau acolo să se bucure de viaţa ei, nu să-i plângă moartea.

Probabil că asta e diferenţa majoră faţă ceea ce se întâmplă la înmormântările noastre. Slujbele sunt mereu aceleaşi, cu cântecele nesfârşite ale popilor care spun mereu şi mereu aceeaşi poeste, care nu i-au cunoscut – de multe ori! – pe cei disparuţi, ceea ce face ca totul să fie extrem de impersonal. De altfel, îmi amintesc că în timpul slujbei pentru Darly, bunica mea, dascălului i-a sunat telefonul (cu sunet, da?) şi s-a dus un pic mai încolo să şi răspundă, de-mi venea să-i crăp capul!

Au curs şi lacrimi aseară, fireşte, dar, mai mult decât atât, au fost zâmbete şi chiar râsete. Mi-a plăcut mult ce-a spus cea care i-a fost cumnată dar şi manager, Patricia Houston, respectiv că Whitney şi-a a trăit la 20 de ani pentru public, la 30 si 40 pentru familie, şi acum venise vremea să trăiască pentru ea, însă n-a mai avut forţa s-o facă pentru că în deceniile anterioare dăduse tot ce avea mai bun altora.

Ne-am obişnuit să ne luăm artiştii preferaţi de-a gata, să-i stoarcem de tot ce au de oferit şi, mai ales, prin presa tabloidă, de ceea ce nu-şi doresc să ofere, fărâmele din viaţa lor privată, atâta câtă e, între avioane, concerte, repetiţii, înregistrări şi obligatoriile apariţii la evenimente. Uităm, prea adesea, că sunt oameni, la fel ca oricare dintre noi, şi că arta lor, care ne bucură pe noi, i-a propulsat la statutul de persoane publice, dar că ei sunt, totuşi, oameni. Cu sentimente, cu trăiri, dintre care unele, măcar unele, ar trebui să li se permită să le rămână personale.

sursa foto

Share:
Page 1 of 212»

Publicate recent

  • Hamlet la Craiova: A fi sau a nu fi în sală? Asta e întrebarea!
  • Shakespeare + tehnologie = LOVE
  • Furtuna lui Bob Wilson a cucerit Craiova
  • Faceți exerciții de admirație!
  • Chestiunea ”Man or bear?”
  • FILM: Michel Gondry – Cartea cu soluții
  • Astra Film 2023: O bucurie de festival!

Categories

  • Barbatii. Ghid de buzunar
  • Cântece şi încântări
  • Carte
  • concurs
  • De suflet
  • De-ale fetelor
  • Dileme
  • Din casă
  • dinRomania
  • domnul Sony & Maxine Jazz
  • evenimente
  • Filme
  • FITS
  • Foto
  • ganduri printre randuri
  • Interviuri
  • Necategorizate
  • Obiceiuri sănătoase
  • Online stuff
  • PR sau piar
  • ţara mea de d'oh!
  • Teatru
  • texte de tot râsu'

Ză claud

bloggeri blogging blogosfera bucurii campanii comedy cluj comunicare concert concerte concurs copii dans domnul sony eveniment evenimente farmec Festival festivalul international de teatru de la sibiu festivaluri film filme FITS ganduri printre randuri ideo ideis interviu interviuri lectii de fericire marta usurelu muzica obiceiuri sanatoase pisici politică povesti PR premii promo relatii publice revista biz romania Sibiu social media teatru TIFF umor vodafone
©2020 Ruxandra Predescu