Despre respectul şi admiraţia faţă de artişti

Ieri seară am fost curioasă să văd cum se face relatarea unui eveniment trist, serviciul funerar al lui Whitney Houston adică, la CNN, aka cea mai cunoscută televiziune de ştiri din lume. Mă aşteptam, de bună seamă, la profesionalism, dar ce am văzut a fost mai mult decât atât.

Nici fanii şi nici presa nu au avut voie să se apropie la mai mult de un block distanţă de biserica New Hope din Newark, locul unde a avut loc serviciul funerar, şi nu, n-am văzut la uşa bisericii paparazzi şi nici oameni care se înghesuiau claie peste grămadă să prindă două vorbe de la familie sau de la celebrităţile venite să aducă un ultim omagiu artistei. CNN a avut un ministudio aproape de biserică iar acolo au venit toţi cei care au vrut să intre live cu redactorii – îmbrăcaţi şi ei în negru – pentru a spune câteva vorbe despre Whithey Houston. Inutil să spun că #whitneycnn a fost trending topic pe twitter, nu?

Serviciul funerar, că nu pot să-i spun slujbă, a fost transmis live de către AP (singurii care au avut acces în interior), dat live pe CNN şi preluat, îmi imaginez, de multe site-uri. M-am uitat şi eu, printre picături. Până când au început luările de cuvânt, în biserică a cântat un cor de gospel, în stilul lor caracteristic, cu bătăi din palme şi mişcările alea care aduc a dans.

Primul care a vorbit a fost pastorul bisericii, care i-a rugat pe cei prezenţi să-şi închidă telefoanele mobile, să nu pozeze, să nu înregistreze, fiindcă totul se transmite live, apoi le-a spus unde sunt ieşirile din clădire, în caz de pericol. M-a impresionat mult că toţi cei care au vorbit au spus câte o poveste cu Whitney şi au făcut-o chiar cu mici glume, pe alocuri, glume la care s-a râs, pentru că oamenii erau acolo să se bucure de viaţa ei, nu să-i plângă moartea.

Probabil că asta e diferenţa majoră faţă ceea ce se întâmplă la înmormântările noastre. Slujbele sunt mereu aceleaşi, cu cântecele nesfârşite ale popilor care spun mereu şi mereu aceeaşi poeste, care nu i-au cunoscut – de multe ori! – pe cei disparuţi, ceea ce face ca totul să fie extrem de impersonal. De altfel, îmi amintesc că în timpul slujbei pentru Darly, bunica mea, dascălului i-a sunat telefonul (cu sunet, da?) şi s-a dus un pic mai încolo să şi răspundă, de-mi venea să-i crăp capul!

Au curs şi lacrimi aseară, fireşte, dar, mai mult decât atât, au fost zâmbete şi chiar râsete. Mi-a plăcut mult ce-a spus cea care i-a fost cumnată dar şi manager, Patricia Houston, respectiv că Whitney şi-a a trăit la 20 de ani pentru public, la 30 si 40 pentru familie, şi acum venise vremea să trăiască pentru ea, însă n-a mai avut forţa s-o facă pentru că în deceniile anterioare dăduse tot ce avea mai bun altora.

Ne-am obişnuit să ne luăm artiştii preferaţi de-a gata, să-i stoarcem de tot ce au de oferit şi, mai ales, prin presa tabloidă, de ceea ce nu-şi doresc să ofere, fărâmele din viaţa lor privată, atâta câtă e, între avioane, concerte, repetiţii, înregistrări şi obligatoriile apariţii la evenimente. Uităm, prea adesea, că sunt oameni, la fel ca oricare dintre noi, şi că arta lor, care ne bucură pe noi, i-a propulsat la statutul de persoane publice, dar că ei sunt, totuşi, oameni. Cu sentimente, cu trăiri, dintre care unele, măcar unele, ar trebui să li se permită să le rămână personale.

sursa foto