Nu știu alții cum sunt, dar eu n-aș putea spune că am avut vreo relație constantă cu televizorul. Totuși, de la cele zece minute de Gala Desenului Animat difuzate sâmbăta și duminica și până la smartul care mi se lăfăie acum în sufragerie e o cale lungă. Parcursă, mai ales, în ultimii doi ani și jumătate. Până atunci am avut un televizor cu lămpi. Uriaș, dar cu lămpi, o veritabilă piesă de muzeu care mira-amuza pe toată lumea care-mi trecea pragul.
– De ce nu-l schimbi?
– Pentru că merge bine-mersi.

S-a cam terminat cu perioada vacanțelor și concediilor, dar asta înseamnă doar că ne pregătim de planuri pentru următoarea pauză. Și, vorba aia, ca să fie bine, să nu fie rău, astăzi scriu episodul al treilea din seria Agonie și extaz cu oferta turistică a României. Primele două părți sunt aici: 1, 2.

După un prim episod cu bune și rele, terminat cu agonia de la Pensiunea Onelia din Gârda de Sus, reiau povestea locurilor prin care am dormit și mâncat în vara asta. Unele pentru că merită recomandate, iar altele pentru că merită evitate!
Iar dacă prima parte se termina, după cum am povestit, cu o agonie, a doua parte continuă cu un extaz!

Dacă tot am colindat atâta în ultima vreme, zic să adun cumva toate informațiile despre locurile în care am dormit și unele în care am mâncat, poate vă folosesc în cazul în care plănuiți excursii prin frumoasa țărișoară. Așadar, unde dormi și unde mănânci pe plaiurile mioritice – primul episod!

Azi, după mai multe calcule despre timp împărţit între Sibiu şi Bucureşti săptămâna viitoare, mi-am făcut planuri de plecare c-o zi şi jumătate mai devreme, pentru ca miercuri să pot fi în Bucureşti, acolo unde trebuie să fiu, dar, în acelaşi timp, ceea ce e de făcut pentru FITS să nu rămână nefăcut.

Cea mai rapidă cale de transport, până inventează ăştia teleportarea, rămâne avionul. Zis şi făcut, să intrăm pe site-ul Tarom. De unde nu poti să-ţi iei informaţia referitoare la un zbor care se face în mai puţin de 12 ore. Trebuie să suni la dispecerat. Care nu e nonstop, nu. Duminica e închis. De parcă duminica nu sunt oameni care ar dori să călătorească.

Am sunat la Agenţia din Otopeni.

– Mai sunt locuri?

– Da, unul singur.

– Cât?

– 635 de lei?!

– Câââât?!

– 635 de lei.

Ca să ştiţi, asta e mai mult decât dublu faţă de un bilet luat în timp util şi ştiu sigur că anul trecut am zburat, tot la Sibiu, cu 50 de euro, bilet luat tot aşa, la prânz, pentru zborul de seară. Foame mare, monşer! N-am putut să nu întreb Dar de ce atât de mult?! Răspunsul? Un fel de “Pentru că putem”: avionul e plin, aşa că locul ăsta, ultimul, e la tariful cel mai mare.

Desigur, dacă e un nefericit care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B, să-l jefuim, ce mama naibii!

OK, când n-ai de ales, n-ai de ales. Bine, zic. Rezervaţi. Cum plătesc?

– La agentie, în urmatoarele două ore.

– Dar agentiile sunt inchise azi.

– Dar noi ce suntem?

– Dar nu se poate cu cardul?

– Nu.

Pe scurt, dacă duminica la prânz ţi se pune pata să zbori cu Taromul în seara aceleiaşi zile, ia mergi matale la aeroport (n-are importanţă dacă eşti din Văscăuţi sau Dolhasca), plăteşte biletul cu cash, întoarce-te acasă sau unde vrei – treaba ta! – şi după aia vino înapoi mai încolo, când zboară avionul. Mda. Logic. Şi foarte practic. Şi modern, mai ales modern. Chiar contemporan! În ce an suntem?!

Altfel, spre lauda lor, trebuie să recunosc că n-am zburat niciodată rău cu Taromul, că însoţitorii de bord sunt printre cei mai amabili, iar biroul lor de la Frankfurt merită o medalie pentru răbdare şi operativitatea cu care au rezolvat, acum patru ani, problema unei zăpăcite care pierduse nu unul, ci două zboruri (da, eu, e un record personal). Astăzi, însă, frumoasa noastră relaţie s-a cam răcit. Şi abia ce se încălzise după frigălăul îndurat, acu’ trei ani, venind de la Cluj, iarna, într-unul din avioanele lor! Of!

Destest shoppingul, dar îmi plac în mod special pantofii şi accesoriile, motiv pentru care, când mă întâlnesc pe stradă cu o vitrină ce expune una sau alta, dacă am şi răgaz, intru.

Sunt într-o perioadă în care cochetez cu accesoriile roşii, poate fiincă vine Crăciunul, sau naiba ştie de ce, asta e pata mea recentă în materie de zdrăngănele aşa că intru în magazinele de profil, curioasă ca o pisică. Aşa am făcut şi săptămâna trecută, la Meli Melo-ul din Romană.

Cum ai intrat, o duduie “sare” pe tine: Vă putem ajuta cu ceva?! de te-ntrebi dacă nu cumva pari lipsită de vedere. Faci semn că nu, n-are cu ce. Dar ea insistă să ciripească despre promoţia la poşete, vrei nu vrei, deşi e clar că n-o bagi în seamă. Imediat ce a tăcut prima vânzătoare, am fost luată în primire de a doua, cu acelaşi text. Prima a dat să facă un gest de “stai, că p-asta am stresat-o eu!” dar degeaba, fata de la casă avea de spus o poezie şi nu avea de gând să renunţe. I-am făcut şi ei acelaşi semn din cap, că nu, deja sâcâită.

Am văzut, în fine, o cordelută ce părea în regulă, am probat-o, nu mi-a plăcut cum vine, am pus-o la loc. Fiindcă n-avea un sistem de prindere, ca celelalte, a căzut, antrenând, în cădere, încă ceva. M-am aplecat, le-am ridicat, am pus clama la loc, am vrut să pun şi cordeluţa la loc. Al naibii accesoriu, însă, nu voia să stea locului, aşa că a mai cazut odată. Iar m-am aplecat, iar am vrut s-o pun la loc, iar n-a stat. Sătulă de genuflexiuni, o chem pe prima “amabilă”, îi spun că aia nu sta la loc şi-o rog să se ocupe.

Dîra oftează adânc, îşi dă ochii peste cap, ia în silă accesoriul şi spune uşor răstit: Da’ ce-i atât de greu?! Nu i-am răspuns, am lăsat-o cu genuflexiunile.

Totuşi, fetele alea sunt puse acolo şi pentru alt motiv în afară de a-şi enerva clienţii cu insuportabila lor amabilitate?! Fiindcă, deşi există şi excepţii notabile, în general, vânzătoarele (nu numai de la MM) au prostul obicei de a se strâmba când le atingi marfa, nu le place să reaşeze nimic şi vai de tine dacă le deranjezi tunuleţul de tricouri sau întrebi, timid, “Da’ 37 nu aveţi?!” deşi, de cele mai multe ori, răspunsul, dacă e vreunul, sună cam aşa: “Numai ce este expus!”.

Când o să învăţăm, oare, că shoppingul, în sine, trebuie să fie o experienţă suficient de plăcută ca să nu te simţi aiurea, la final de zi, când ajungi acasă şi descoperi că ai cumpărat şapte cămăşi albe deşi mai aveai în sifonier 20?!

Azi pe la prânz am avut o întâlnire de business la terasa hotelului Triumf. Era aproape de sediul firmei amicilor mei şi era şi în drumul meu spre birou. Mai mult, pe terasă e răcoare şi miroase a tei. Fiind eu încă pe drum, Ş. mă sună să mă întrebe ce vreau să-mi comande. Eu răspund că un croissant simplu şi limonadă cu miere şi mentă.

Când ajung, pe masă e limonada. Făcută cu apă acidulată, fără mentă şi cu o felie subţirică de lime. Miere a trebuit să mai cer, că amestecul nu era prea dulce. Mă rog, se întâmplă. Dar m-am stricat de râs când am văzut că pe farfuria cu “croissant” tronau strălucitoare, uşor toropide de căldură, trei Măgura cu ciocolată. Care nu aveau croissant la terasă, dar chelnerul s-a gândit să nu se întoarcă cu mâna goală, totuşi, adică să fie clientul fericit!

Clientul – clienta, în fine – n-a fost fericită pentru că, ştiţi, eu şi ciocolata… Nu. Dar măcar m-am distrat! Totuşi, dacă ajungeţi la terasa cu pricina, aveţi grijă să silabisiţi, clar, răspicat, comanda. Ca’n clipul de mai jos: