S-a cam terminat cu perioada vacanțelor și concediilor, dar asta înseamnă doar că ne pregătim de planuri pentru următoarea pauză. Și, vorba aia, ca să fie bine, să nu fie rău, astăzi scriu episodul al treilea din seria Agonie și extaz cu oferta turistică a României. Primele două părți sunt aici: 1, 2.
Râmetea, Perla Trascăului
Ultimul popas din episodul doi a fost în Turda, iar de-aici am pornit pe un drum cam vai de capul lui spre Lungești, în Alba. Doar că nu aveam să dormim acolo, ci la Râmetea, niște alți kilometri mai încolo, la Perla Trascăului, o cabană de trei stele, unde toți și toate erau prietenoși: de la peisaj până la cățel și proprietari.
Deși programul bucătăriei se cam termina când am ajuns noi la masă, nu ne-au zorit și nici nu ne-au făcut meniu fix, cu ce era mai simplu sau mai rapid de pregătit, ci ne-au lăsat să ne alegem ce-am vrut. Am mâncat bine, dar am reținut mai ales castraveții covăsiți și găluștele cu prune de la desert care au fost un deliciu!!!
Și-am mai reținut că, la final, când cei trei care am stat până mai târziu afară, pe terasă, și, astfel, am fost și cei care au achitat nota (cu bani lăsați și de ceilalți, normal), am lăsat un bacșiș destul de considerabil pentru că am fost cu adevărat impresionați de efortul și bunăvoința doamnei care ne-a servit. După ce am achitat, unul dintre colegi a mai cerut o cola, iar doamna i-a adus-o imediat, însă n-a vrut să-i ia banii, a zis ca oricum i-am lăsat prea mult. Asta ca să știți că se poate și așa…
Abdrud, Filonul de Aur
Despre locul ăsta am scris un post separat, de necaz că aveau cadă dar nu și presiune cât aia să se umple, măcar puțin, cea mai bună smântână, dar și cei mai galăgioși clienți maneliști în barul de la parter! Uffa!
Suficient de ironic, se audodescriu la ei pe site ca un zăcământ nesecat al trăirilor de ???aur???. Yup, ghilimelele alea nu-s degeaba, oamenii te avertizează. Finuț, subtil, dar cât să nu zici că n-ai știut!
Deva, Vila Paradis
Ah, asta a fost cu ceva strigături, și la propriu, și la figurat. Camera mea a fost destul de în regulă, dar doi dintre colegi au nimerit-o pe aia de mături, cu aerisire în dependința în care se uscau rufele și care mirosea a balsam. Frumos, dar ușor irespirabil.
Și la 12 noaptea domnișoara de la recepție nu se mai ducea, doi pași, până în barul aceleiași vile, ca să ne mai dea o cola sau ceva, pentru că nu era gestiunea ei. Really? Și tot atunci, ceilalți cazați de pe terasă, bine afumați, erau să mă ia la bătaie când i-am rugat să vorbească puțin mai încet fiindcă, na, urlau, iar eu aveam ceva de lucru. Normal, tânăra de la recepție nu a intervenit, că nu era nici asta gestiunea ei, și mi-a trebuit tot calmul din lume ca să nu reacționez pe măsură la grobianismele co-terăsenilor.
În schimb, am mâncat excelent într-un loc care se cheamă La Băiatu, serviți de ca mai simpatică tanti, combinația între mamă, mătușă și bunică, și care l-a avertizat onest pe unul dintre colegi că n-ar trebui să ia o porție întreagă de papanași, pentru că n-o să-i poată mânca. Colegul ăsta, slăbuț de i-ai lua acuma ceva de-ale gurii, mănâncă de rupe, l-am văzut în acțiune, așa că am zâmbit relaxată la avertismentul doamnei, gândindu-mă că o să aibă parte de o surpriză. Când colo, ce să vezi?! Papanașii erau cât o gutuie uriașă, fiecare, și a fost prima dată când colegul cu pricina a fost învins de o porție prea mare! Ha!
Buziaș, Pensiunea Popas Paradis
Deși punctul terminus al zilei era Lugoj, presupun că în frumosul oraș nu era nici un hotel liber (da, sunt ironică), astfel că am ajuns la un kilometru și ceva după Buziaș, la Pensiunea Paradis. Un loc pe care nu l-aș recomanda nici celor mai antipatici oameni, poate cu excepția unor politicieni corupți, ca să se învețe cu viața din penitenciare.
Întâi că pe partea pe care am stat erau doar ferestre mansardate care se deschideau, cu ajutorul unui băț, doar cât să treacă o palmă de lumină. Eu nu pot să stau fără geam, mă apucă toate alea. Unde mai pui și că era foarte cald, iar aerul condiționat, deși exista aparat în cameră, nu era inclus în preț și trebuia plătit suplimentar. Iar AC-ul oricum nu ține loc de aer!
Cada era direct pe jos, genul de loc în care nu-ți vine să intri desculț. Dar aveam vază în cameră, la dracu! Fiindcă, apropo, asta e ceva ce-ți aduce puncte pentru clasificare la Ministerul Turismului. AC-ul și amabilitatea nu contează, aparent, dar vaza e importantă!
De cum am ajuns, pe la opt, proprietarul ne-a luat tare să-i spunem ce vrem să mâncăm, adică pui sau porc, fiindcă e târziu și închide bucătăria. Fără Bine ați venit!, desigur, că nu ne încurcăm în politețuri din astea ospitaliere când facem turism în Paradis.
Friptura a fost așa și-așa, cu indulgență, carnea evident decongelată, care chestii proaspete, că e pensiune, ai zice că se poate, fiindcă în alte locuri s-a putut Ei bine, nu! Am servit rom și cola în loc de cină. Cu dracii aferenți. Și am dormit stresată că o să mă sufoc. Și l-am înjurat pe proprietar și atitudinea lui explicită (adică chiar așa a zis): păi dacă vine lumea, de ce să fac schimbări aici? ???Ca să revină???, i-am zis noi în cor. Nu-mi trebuie, că oricum se opresc alții, ne-a replicat el, și am avut senzația că suntem luați de proști. Proștii care se opresc fără să știe ce-i așteaptă acolo fiindcă agențiile de turism își fac treaba în dorul lelii!
Bistrița, Popas Miracolo
După iadul din paradisul de la Buziaș, am pornit spre Timișoara de unde am porni, direct, fără să mai dormim, înapoi spre Bistrița. Mă rog, unii au dormit la Timișoara. Dar eu, pe la 5 jumate dimineața, am nimerit în Popasul Miracolo de lângă Bistrița, într-o altă cameră minusculă, cu aceeași fereastră de mansardă care se deschidea, totuși, la jumătate. Fix cât să pice niște insecte moarte pe tine. Meh. Eram atât de obosită, încât am adormit instant, cu capul lângă peretele din cărămidă netencuită, cu teamă că, dacă mă rostogolesc spre dreapta și adorm așa, o să dau cu capul de tavan când mă trezesc.
Funny a fost și cu baia, pentru că avea senzor la lumină. Dacă erai lângă chiuvetă, ok, era aprins, dacă erai la duș, se stingea. Kinky… NOT!
Locul – așa cum am văzut a doua zi – are o terasă frumoasă și îngrijită, și pricep că se și mănâncă bine acolo, dar pentru mine rămâne un loc în care nu mai vreau să revin, mulțumesc frumos!
Târgu Mureș, Business Hotel
La marginea orașului, dar cu piscină de care am beneficiat din plin după cele două cazări de coșmar, o cameră care avea un perete întreg din geam, și care se mai și deschidea! Singura notă mai mică, dar oarecât funny, a fost că n-am avut decât un singur prosop în cameră, iar când am întrebat-o pe cameristă de ce, totuși, doar unul, a zis ca dacă era cameră single, a presupus ca pentru o persoană e suficient un prosop. Posibil, dar dacă tocmai ai făcut duș și, o oră mai târziu, te întorci de la piscină și mai faci un duș, prosopul folosit inițial e încă ud – true story!
De mâncat am mâncat în centru, la terasa Dona, salata casei, care a fost excepțională! Din păcate, a doua seară, în același loc, aceeași salată era diferită, evident mai puțin bună și cu un sos mai puțin consistent, cu alt gust. S-a dovedit că aveau doi bucătari diferiți, iar treaba asta mi-a domolit sensibil entuziasmul și dorința de a recomanda locul.
Ca idee, însă, Târgu Mureș mi s-a părut printre cele mai frumoase orașe vizitate în turul ăsta și mi-a părut rău că programul nu mi-a permis să mă plimb un pic mai mult prin el.
Mediaș, Hotel Traube
Ei bine, iată un loc căruia nu prea ai ce să-i reproșezi! Am stat într-o cameră nu foarte mare, dar în care tot mobilierul era pictat. AC, baie cu tot ce trebuie, liniște – perfect! A scris și Adela de el – de-acolo am furat și poza postată de mine.
Și, pentru a pune și cireașa meritată, mușchiul de vită comandat de unul din colegi la restaurantul hotelului a fost nebunie curată! Istoria ne spune că mai vorbește și acum de el!
Sibiu, Ana Airport Hotel
La ieșirea din oraș, spre aeroport, așa cum vă puteți imagina, o cameră mare, curată, cu baie pe măsură, dar totuși fără vreun detaliu care să personalizeze experiența ori s-o facă memorabilă în orice fel.
Rămân fără dubii la preferatul meu din Sibiu, Continental Forum!
Râmnicu Vâlcea, Hotel Maria
În fine, la ultima oprire înainte de a pleca către casă, o altă baie cu cadă. Și cu presiune la apă, spre deosebire de Abrud. Și ce bine a fost!
În rest, nimic notabil, vii și pleci așa cum ai venit. Ah, da. Nu prea am avut ce alege la micul dejun, eram deja sătulă de atâtea omlete și ochiuri!
Seara, în schimb, am mâncat foarte bine la Hanul Haiducilor, locul care rămâne în istoria personală ca cel în care am întâlnit prima dată carnea la garniță. Inutil de precizat că și acum am mâncat același lucru cu toate că oferta lor e foarte variată. Plus fondul sonor asigurat de doi domni, unul cu vocea, unul cu vioara, care s-au dovedit perfecți pentru buna noastră dispoziție, chiar dacă, în general, nu sunt un fan al restaurantelor cu muzică live.
***
Cam astea au fost peripețiile cu cazările și mâncările în cea mai lungă… excursie pe care am făcut-o vara asta.
Concluzia e că mai avem foarte mult până departecu turismul ăsta, chiar dacă sunt locuri în care ți-ar fi drag să te întorci. Iar diferența, acolo unde speranța nu e definitiv pierdută, n-o fac dimensiunea camerei sau a băii, ci serviciile și distincția pe care gazdele o fac – dacă o fac! – între turist (bun de jumulit) și oaspete, adică unul de care îți pasă.
Proprietarii și managerii din turism nu par să fi înțeles că locurile pe care le conduc nu sunt despre un pat în care așternutul are floricele sau dungi ci despre o experiență. Degeaba o să-mi pui duș cu hidromasaj în baie dacă robinetul n-a mai fost alintat cu niște detartrant de câteva luni, degeaba o să am vază dacă aerul condiționat nu există sau nu merge, degeaba o să pui fructe dimineața, pe platou, dacă pepenele tău e deja un pic acru, și degeaba ai meniu dacă jumătate din ingrediente își lipsesc din bucătărie…
Una peste alta, însă, toată chestia asta a fost o experiență pe care nu doar că n-o regret câtuși de puțin, dar chiar aș repeta-o oricând! Să mai facem, zic!
Leave a Comment