Anul trecut, cam pe vremea asta, am avut nevoie de sânge. Nu pentru mine,și oricum nu contează pentru cine în context, sunt sigură că situația ar fi fost – este! – aceeași cam pentru oricine. ???Destinatarul??? se pregătea de o operație serioasă și avea nevoie de sânge preventiv, în caz că. Internarea și operația au fost, cumva, condiționate de procurarea a trei pungi cu prețiosul lichid, donate în numele celui în nevoie.
S-a rezolvat (mulțumesc, încă o dată, celor care au sărit în ajutor!!!), și sper să nu mai trec vreodată prin stresul ăsta, cu atât mai mult cu cât eu însămi nu pot dona – e frustrant cumva să nu poți ajuta.

Am făcut-o, însă, pe vremea când mi se permitea,  acum vreo zece ani, și îmi aduc aminte că am fost surprinsă de felul în care arăta centrul de transfuzii – aparatura, pereții, scaunele. Dacă n-aș fi fost atât de determinată să ajut, m-aș fi gândit de două ori dacă nu plec mai puțin sănătoasă decât am venit.

Singurul motiv pentru care m-am dus vreodată la o lansare de noapte a fost unul dintre volumele din seria Harry Potter fiindcă voiam să știu cât mai repede ce urmează să se mai întâmple cu personajele.
La asta mă gândeam aseară, în Centrul Vechi, încercând să apreciez ???ochiometric??? numărul de persoane prezente la evenimentul de lansare iPhone organizat de Vodafone cândva aproape de miezul nopții: Black is the new black. A fost prea du-te-vino pentru o apreciere pe care să mă bazez, dar era multă lume, oricum!

Succesul. E în firea noastră să-l căutăm. Dar prea mult timp am așteptat să ni se spună unde-l găsim. Am zis că e pus de-o parte pentru unii. Sau undeva prea sus ca să-l atingem. Că trebuie să pleci din țară. Sau să rămâi, dar la putere.

Admit că nu-mi sunt străine câtuși de puțin gândurile astea. Că m-am gândit să plec. Dar, în timp ce luam în considerare varianta asta, nu m-am oprit din a mă ambiționa să merg pe drumul meu, în felul meu.

Am mai spus în câteva rânduri că am o admirație profundă pentru Apple, chiar dacă toate device-urile mele nu țin de marea companie. Nu pot să nu apreciez, însă, că la ei toate se leagă, e un sistem în care, odată intrat, nu prea ai motive să ieși. Iar iPhone, mai ales dacă e cel mai recent lansat pe piață, e un statement. De-aia nu mă miră câtuși de puțin isteria și discuțiile pe marginea lansării iPhone 6 și iPhone 6 Plus. Dar ce aduc ele în plus, în afară de un boost la ego-ul posesorilor?

Săptămâna trecută mi-am pus rochia de prințesă și am participat la Gala prin care Fundația Vodafone a aniversat 17 ani în România. Și cum altfel s-o facă decât prin a-și onora și premia  partenerii, instituții și organizații non-guvernamentale, sau, mai pe scurt spus, Oameni care au înțeles ce înseamnă cu adevărat să te implici pentru a reda speranțe.

Primesc, anual, câteva comunicate din partea lor, le-am parcurs și rapoartele de activitate în ultimii ani, așa că mi se părea că sunt, cumva, la curent, cu activitatea lor de făcut bine. Cu toate astea, când sunt strânse și prezentate, alături de beneficiari și cei care s-au implicat pentru a face lucrurile mai bune, sentimentul e ușor copleșitor.

Când eram copil, mi se părea, așa, o chestie super tare să avem un telefon fără fir, unul pe care să-l pot duce la mine în cameră și să vorbesc cu prietenii mei fără asistență parentală. Când a apărut telefonia mobilă la noi îi invidiam pe prietenii care aveau mobil și, firește, îmi doream și eu. Câțiva ani mai târziu, în ’97, când am avut primul mobil, nici nu bănuiam că o să ajung dependentă de micul aparat. Corespondență, jocuri, rețele sociale pozat, filmat, comunicat, nu-mi pot imagina acum viața fără telefonul mobil. Și, dincolo de asta, fără net pe telefonul mobil.

Iar de azi, telefoanele pot fi mai deștepte, pentru că, în cadrul unei conferințe de presă la care am participat, Vodafone a lansat Supernet™!

Vodafone Supernet. În curând.

Eu vorbesc destul de mult la telefon, mai ales cu prietenii care nu mi-s la îndemână în București și mai ales dacă a trecut ceva vreme de când am apucat să vorbim cât de cât pe îndelete. De la discuții profesionale la din alea personale care încep cu “Te-am sunat să mă sfătuiesc cu tine, stai să-ți spun ce s-a întâmplat…” și, de obicei, se termină măcar vreo oră mai târziu. Și, firește, mai sunt ședințele în care mă mai bagă câte o prietenă sau viceversa.

De când toată lumea e pe Facebook, unele discuții s-au mai rărit ori sunt ceva mai scurte fiindcă e mai ușor să vezi ce face cutare sau cutare, însă pentru unele lucruri prefer să pun mâna pe telefon și nu o dată s-a întâmplat să mă prindă miezul nopții într-o conversație începută de cu seara. Iar într-un caz, când abia cunoscusem un domn, am făcut mai multe nopți albe la telefon, exact ca în reclama Vodafone cu cei doi care au o relație la distanță: Închide tu. Nu, închide tu. Și așa s-a făcut dimineață…

Iar asta ne aduce la subiectul…. discuției, dar nu înainte de a urmări clipul de mai jos, după care vă spun ce și cum, că e mare nevoie de ajutorul, creativitatea și ideile voastre. Și e drăguț de tot, o să vă placă !

Blocul în care am copilărit, şi în care ai mei continuă să locuiască, e un bloc mic, cu doar opt apartamente, iar copiii din el învăţau la trei şcoli diferite. Ne ştiam, unii dintre noi eram chiar prieteni, dar nu se poate spune că aveam o gaşcă. Laurenţiu avea peşti, Ioana avea pian de jucărie şi triolă, dar Dănuţ avea cele mai faine cărţi! Din biblioteca de la etajul patru mama lui, doamna profesoară, mi-a ales Mary Poppins, Cişmigiu & Co, Crocodilul Ghena şi alte poveşti pe care le-am iubit nespus în copilărie şi le iubesc şi-acum, chiar dacă, teoretic, am depăşit vârsta cu pricina. Nimeni, niciodată, nu e prea adult pentru Mary Poppins!

Între timp, ceilalţi copii s-au mutat din bloc, chiar şi Dănuţ, la casa lui, dar doamna profesoară a rămas acolo, e prietenă cu ai mei şi, într-un fel, mi-a devenit şi mie apropiată fiindcă e, în lipsă de alt termen, dar şi prin comparaţie cu ai mei, mai conservatori, foarte cool.  

De obicei, în cea mai mare parte a timpului lucrez de acasă şi sunt online. Când plec pe la întâlniri sau şedinţe, timpul petrecut în taxi e perfect pentru dat telefoanele alea amânate, fiindcă nu apare nici un mail, comentariu sau ştire care să mă disturbe. Dacă e urgent, sună!

În metrou, însă, e mai nasol, că e prea hărmălaie ca să vorbeşti la telefon, nu se aude om cu persoană. Başca, uneori, e şi prea înghesuială. În mod normal, când sunt pieton îmi pun căştile în urechi, ascult radio şi îmi văd de drum. Dar la metrou nu prinzi radio, aşa că ascult muzică, acelaşi playlist antic, vechi şi de demult… atât de vechi încât am şi MC Hammer pe el (no kidding!) şi uneori tre’ să sap bine ca să găsesc un cântec pe care chiar am chef să-l ascult! Şi nu pot să nu am o ocupaţie, nu ştiu să stau cuminte, pe scaun ori atârnată de bară, şi fără să mă uit la ceilalţi, mai ales că cică nu e politicos să te holbezi!