August 31

Călătorii fermecate, dar cu metodă!

Vara e anotimpul meu de călătorit, în care mai bine de-o lună sunt plecată de-acasă. Bagaje de făcut, bagaje de desfăcut. Haine de spălat înainte și după – trăiască mașina! Și amintiri cu care te încarci ca să ai ce povesti iarna, la un pahar cu vin fiert. ”Nu te-ai săturat să tot faci bagaje?”, mă întreba, zilele trecute, o prietenă, auzind că nu rămân prea multa vreme pe-acasă nici în toamnă.

De fapt, nu. Că am metodă bine dezvoltată în atâția ani de călătorit, deplasări și delegații, unele care au durat cu săptămânile! Dar chiar și așa, cu metodă, tot rămâne de rezolvat o lege a la Murphy, aia care spune că…
Continue reading

October 23

Poetry in motion: Londra nu-i ca Bucureştiul!

Poate ştiţi, poate nu, dar metroul londonez a împlinit 150 în 2013, prilej cu care Metrorexul lor, care se cheamă, simplu, London Underground, a produs şi distribuit o mulţime de broşuri cu poezii. Una dintre broşurile astea a ajuns la mine zilele trecute via Piccadilly Circus iar conţinutul şi, mai ales ideea, m-au sedus fără doar şi poate.

Fiecare petrecem mai mult sau mai puţin timp în metrou, ne uităm la ceilalţi sau, dimpotrivă, citim, ascultăm muzică, ne gândim la ale noastre, şi dacă toate astea inspiră la poezie, de ce nu?

Continue reading

July 5

Sevraj

Cum v-am spus, am fost câteva zile la Strasbourg pentru o documentare legată de funcţionarea şi, mai ales, comunicarea Parlamentului European. Aş fi vrut să am răgaz pentru a scrie din timpul călătoriei dar, chiar şi dacă aş fi reuşit să înghesui câte o oră de scris în programul extrem de plin, nu cred că ar fi ieşit ceva de care să fiu mulţumită întrucât experienţa asta s-a întâmplat până în ultimele ore ale călătoriei, în care, ultimele pe lista de discuţii a plenului PE au fost situaţiile din Djibouti şi Nigeria – în ambele state fiind vorba de încălcări al drepturilor omului şi libertăţi civile.
Continue reading

November 12

Doamna Maria de la Conti

Am un prieten care susţine că raiul pe pământ ar fi să trăiască la hotel! Din fericire pentru el, amicul meu nu a stat niciodată la un hotel mai mult de, hai să zicem, zece zile odată. Şi mie îmi place ideea, dar eu am stat cu săptămânile prin delegaţii şi nu e atât de bine pentru că într-un hotel, oricât de cosy, ideea de intimitate sau de acasă lipseşte, iar după două săptămâni m-am rugat de tantiile de la bucătărie să mă lase şi pe mine să-mi fac măcar o cafea! Îmi lipsea bucătăreala, ca să vezi!, şi-mi lipseau hainele lăsate acasă, oricât de multe mi-aş fi cumpărat între timp – şi mi-am cumpărat ceva!

Dar e bine, pentru o vreme, ca locul în care ajungi seara, târziu, să sclipească de curăţenie şi toate să fie puse frumos la loc fără ca tu să faci ceva în sensul ăsta. Şi e drăguţ, de asemenea, ca micul dejun să fie acolo, gata pregătit, iar o faţă prietenoasă să te întrebe dacă nu vrei şi cafea. Că tu vrei, asta e clar!

Continue reading

October 8

Primăvara bucureşteană la Toamna Orădeană!

În caz că nu ştiaţi, la Tarom există cam 15% însoţitori de bord bărbaţi. Restul, de bună seamă, sunt doamne şi domnişoare. Asta am aflat azi, zburând spre Oradea, o premieră atât în ceea ce priveşte destinaţia mea aeriană şi faptul că am dat de un domn însoţitor de bord, cât şi prin faptul că a fost cam primul (meu) zbor intern fără zduncinături. Mă rog, mai puţin la aterizare… deşi e bine şi aşa, mai apăsat, parcă simt că mi s-a pus la loc o vertebră cervicală! Iar bagajele mele au ieşit primele, tan ta na!

Oradea mă aştepta… Haide, mă! Cum să mă aştepte Oradea taman pe mine? Mă aştepta Nebuloasa, care e timişoreancă via Sibiu, împrumutată acum de oraşul cu toamnă festivalieră. Şi mă mai aştepta “boy”-ul de la hotel: cum am tras maşina, cum a apărut! Am scăpat şi de completat fişa aia, ştiţi voi, că aveau datele mele în sistem – am mai stat aici, acu’ vreo 10 ani sau aşa ceva! Doar am semnat şi am primit cardul de acces în cameră!

Din care (cameră) se vede aşa:

Continue reading

June 11

Acasă

Cică Acasă e acolo unde-ţi e sufletul, dar eu pe ăsta îl port mereu după mine, aşa că nu cred că mi se potriveşte zicala nici măcar după trei săptămâni călătoare la FITS-TIFF (citit fiţtif sună chiar mişto, nu?). Acasă a fost la Continental, pe durata şederii la FITS, acolo unde erau, în prima seara, o grămadă de wellcome packs pentru bloggeri şi care au plecat, încet, către destinatarii lor, acolo unde au fost fructele pe care le-am primit la venire, cu complimente, din partea hotelului, unde baia cea kinky (cu pereţi din sticlă sablată) îmi găzduia rapidele sesiuni de makeup sau duşul cu spalat pe cap – în 10 minute sunt gata – adesea chiar nu aveam mai mult răgaz, trăiască uscătorul de păr!

Acasă a însemnat cartela magnetică pe care uitam mereu să n-o ţin lângă telefon, amabilitatea lui Răzvan, şeful recepţiei, şi a lui Dorel, directorul hotelului, micul dejun, mereu acelaşi, omletă, castraveţi cruzi, un mix de fresh, iaurt si cafea. Acasă era şi când, la ore mici din noapte, puneam capul pe pernă după ce reuşeam să citesc doar câte o jumătate de pagină din aventurile lui Dewey, motanul bibliotecar.

Acasă era şi în teatru, la TNRS, alături de grozavii mei colegi cu care am făcut echipă întru FITS-oşeală, seara la clubul Festivalului, alături de bloggerii oficiali care au făcut echipă cu mine şi m-au ajutat – nepreţuit! – la promovare.

În fine, tot acasă se cheamă că păşeam pe locurile familiare din Sibiu, cu telefonul – cameră foto/video – uploader – contacte şi tot ce mai e un telefon bun în mână, ca să prind şi să surprind TOT ce i se întâmpla oraşului, dar şi telefoanele sau fotografiile de la Andreea, care a fost official cat sitter al domnului Sony cât m-am preumblat eu pe cărările culturale.

Şi acum sunt aici, acasă, în apartamentul 58, locul în care, în ciuda faptului că-mi e atât de familiar şi ştiu că-mi încarcă bateriile ca nici un alt loc în lumea asta, mă simt, azi, un pic stingheră, după tot ritmul ultimelor săptămâni, şi îmi lipseşte… Nu, nu liniştea. Îmi lipsesc hărmălaia, ritmul alert, du-te vino-ul, zăpăceala şi oamenii mulţi din preajmă, ba chiar şi şedinţele matinale cu mult prea minunatele mele voluntare de la FITS.

În schimb, am recăpătat un motan foarte fericit că mă are din nou la dispoziţie, sandalele luate la Sibiu şi expediate acasă încă înainte de a apuca să le port, nesul meu matinal, cireşele alese cu grijă de mama şi puse în frigiderul meu, un tricou roşu niţel ciufulit care a venit să mă ia de la gară şi un zâmbet maaaaaaaaare.

Acasă.

August 22

Prietenia cu cheltuială se ţine

Ieri, alungată de duduiala pickhammerelor, am dat o fugă până la Ruse, la poporul vecin şi prieten bulgar. N-am mai fost acolo până acum, aşa că eram curioasă ca o pisică. E drept, nici n-am pierdut mare lucru. Oraşul nu e cine ştie ce dar e mai multă verdeaţă decât vezi prin oraşele noastre, iar centrul e aerisit şi drăguţ.

În plus, bonus, pantofii au preţuri mai mici decat la noi şi am prins şi nişte reduceri aşa că, deşi nu aveam aşa ceva în program (niciodată n-am!), tot am plecat cu două perechi, unii cu toc ameţitor şi alţii doar cu toc. De altfel, la ce preţuri erau şi la ce reduceri am prins, locul are şanse de a concura cu succes pentru includerea în top 10 Cele mai bune destinaţii pentru shoe shopping! Da, da, în Bulgaria, cine s-ar fi gândit?!

În afară de asta, Podul Prieteniei e varză cu gropi, se circulă pe un singur sens, cu semafor, ca pe Valea Oltului. De mirare, dacă stai să te calculezi că pentru un autoturism trecerea se plăteşte cu 26 de lei. Suficient de amuzant şi nu prea, de fapt, ca să treci de la bulgari la români plăteşti doar o treime din sumă: un pic peste opt lei. Fapt pentru care am concluzionat că prietenia româno-bulgară e mai scumpă decât cea bulgaro-română.

Asta, sau românii sunt mai lacomi! Podul e ferfeniţă, cum ziceam, şi la ei şi la noi.

August 16

Sevraj

Sunt în sevraj. M-am întors aseară, târziu, de la Sfântu Gheorghe, obosită şi fericită. Am fost neatentă la drum după ce am revenit în Bucureşti, să nu-mi stric starea. În mintea mea, cât vezi cu ochii, se înfăţişau doar nisip, stuf, Dunăre şi mare. Mai ales mare.

Plaja de la Sfântu e generoasă, la fel cum sunt porţiile cu borş de peşte pregătite de Lucica. A fost cam multă lume la finele acestei săptămâni, cum intrai pe plajă erau cearşafurile unul lângă altul. De lene, pesemne, fiindcă plaja e lată şi lungă să tot pui câte zece metri între tine şi ceilalţi. Sau poate era cool să stăm unii în nasul altora, nu ştiu. Noi am fugit spre vărsare şi nu prea am avut multă lume în preajmă. Din când în când, nişte cai. Da’ mai departe, aşa.

Cel mai minunat lucru e că pe plaja asta nu se aud decât marea şi pescăruşii, dar până şi zburătoarele ştiu mai bine şi nu prea chiuie nici ele. Singurele zgomote care pot întrerupe visarea sunt cele ale unor avioane mici care survolează plaja, Dunărea şi marea pentru senzaţii tari date plimbăreţilor. Nici trocariciul nu se aude, nu se aude nimic, doar marea, iar “perfect” e doar o palidă descriere.

Nisipul e fin, fin de tot, că e amestecat cu cel de Dunăre, mai mâlos. Abia puteai construi castelele, dar noi ne-am străduit şi am înălţat o mândră cazemată şi ne-am făcut autoportretele, tot în nisip, şi un şotron. Aş fi desenat şi-o “frunză”, dar când să fac schema, mi-am dat seama că am uitat cum se face. Atâta pagubă!

Am prins şi o frumuşică de furtună, perfectă pentru pozat, cu curcubeu peste mare şi nori negri ce vesteau furii dezlânţuite. N-a fost să fie ploaie decât vreo 20 de minute, o răpăială scurtă care a răcorit la perfecţie locul. De fapt, seara de după ploaie a fost cea mai călduroasă. Nu, nu, nu vă gândiţi la zăduful Capitalei, ci la vreo 23-24 de grade maxim. Perfection! Şi nici nu erau ţânţari!

Una peste alta, “zen” ar fi doar o palidă descriere a zilelor petrecute departe de lumea dezlănţuită. Azi am fost năucă toată ziua şi, la duş, încă îmi părea că mi se scurge nisipul de pe picioare ba, mai mult, aş fi şi înotat vreo două lungimi de cadă iar domnul Sony ar fi putut să fie un pelican, de exemplu.

Da, cum spuneam, sunt în sevraj!

August 9

Ce-aş face dacă n-aş face ce fac

Cam aşa (se) întreabă Fata din port şi mi-a plăcut provocarea, chit ca nu-mi era neapărat adresată. Adică ce-aş face, de şi cu drag, dacă aş putea, pentru o lună, să-mi las jobul şi să mă dedic unui hobby. Păi să vedem…

Poate sună a clişeu dar mie îmi place ce fac, îmi place pe bune, îmi iubesc jobul joburile şi nu cred că m-aş reprofila. E drept, poate că aş face mai mult pro bono, aş lucra mai mult în zona ONG şi pe proiecte culturale care, din păcate, nu prea fac bani suficienţi cât să-şi permită PR buni şi bine plătiţi. Mda, e un cerc vicios, dar aia e. Deci (tot) comunicare all the way!

Totuşi, dacă mi-ar rămâne vreme şi aş avea banii necesari pentru asta, aş călători şi aş scrie despre locuri dar, mai ales, despre oamenii faini pe care i-aş întâlni. În secolul vitezei îmi pare că nu mai avem răgaz să observăm atâtea lucruri şi prea puţini îşi mai permit luxul de a remarca şi spune poveşti – Augustin Radu şi Cristina Bazavan sunt unii dintre aceşti puţini, apropo. Poate e şi din pricina avântului 2.0: suntem bombardaţi cu mesaje ce se vor care mai de care mai persuasive şi uneori – am observat asta – ne încâtă mai tare forma (ce vrem să auzim) decât fondul.

ăăăă… despre ce scriam eu aici?! Aşa! Deci hobby-urile mele de care uneori n-am suficient timp sunt plimbatul pe diverse coclauri şi oamenii frumoşi. Din când în când reuşesc să le combin! În rest, mai citim, mai gătim, mai facem un sport…

August 2

Timişoara noastră, a tuturor

Chiar acum, când mă apuc de scris despre #timişoaranoastră îmi revine, obsedant, în minte “azi în Timişoara, mâine în toată ţara” şi, dincolo de sloganul revoluţionar – la propriu! – mi-ar părea bine ca modelul timişorean să se multiplice în mai multe locuri din frumoasa ţărişoară.

Da, am fost la Timişoara în acest weekend şi, da, cu maşina, cea mai lungă călătorie făcută de mine într-un Mercedes (pus la dispoziţie de Mareea – mulţumim!) – prea lungă, de fapt, adică vreo 20 de ore dus-întors, oarecât descurajant dacă scopul e să ajungi nu să te plimbi şi să aştepţi la semafoarele de pe drum, în fundul TIR-urilor. Apropo, ceilalţi invitaţi de prin ţară au venit cu maşini noi de la Skoda, de zici că organizam Salonul Auto dacă te uitai peste gard la noi în parcare! :)

Am ajuns, într-un final, la Timişoara, care ne ştepta la fel de ploioasă ca majoritatea locurilor parcurse pe drum. Tiţa şi Cristina, însă, erau senine, extrem de sigure că a doua zi, ziua turului de oraş, vremea avea să ţină cu noi – aşa a şi fost! Am stat la Cabana Şag, o vilă, în fapt, cu camere micuţe, dar foarte curate, cu o curte prietenoasă cu vedere şi deschidere la Timiş şi acces la piscină, cu canapele albastre cu dungi albe (sau viceversa?!) şi cu un frigider burduşit cu Timişoreana şi alte licori înaintate în grad. Trai, neneacă!

Bineînţeles că Tiţa a impus programul de cantonament, aşa că sâmbătă, la 9 trecute fix ne-am întâlnit grup măricel în faţa Catedralei, localnici, musfiri, organizatori şi ghid, respectiv Dan Cărămidaru – inspirat!

N-am de gând să vă povestesc tot ce-am aflat, întâi pentru că a fost totul foarte condensat, cu multe info pe care n-aş fi sigură că le redau corect, iar mai apoi pentru că mie îmi pare că fiecare trebuie să-şi descopere propria Timişoară, după chipul, gustul şi asemănarea sa.

Am fost la Muzeul Revoluţiei şi m-a impresionat tare omul care şi-a dedicat ultimii 20 de ani încercând să păstreze vie memoria celor care au dispărut atunci şi încă se luptă pentru ca cei vinovaţi de crimele comise să plătească. Am văzut un documentar care a inclus cele petrecute în perioada de 15-17 decembrie 1989 la Timişoara, lucruri pe care nu le ştiam până acum. În sala proiecţiei, după ce toată lumea era prin muzeu, pe scaune rămăseseră trei manechine îmbrăcate în uniformele celor care atunci au tras: “I-am condamnat să revadă, iar şi iar, crimele pe care le-au comis şi suferinţa oamenilor“, ne-a explicat gazda, Traian Orban.

După vizita la muzeu, s-a oprit şi ploaia, binevenită idee, altfel, sincer zic, aş fi abdicat de la plimbare, cu toate bunele mele intenţii, drag de oraş, de gazde şi de oamenii frumoşi din gaşca plimbăreaţă. Ne-am dus apoi în Piaţa Unirii, cu Dan povestind despre fiecare casă ori palat, unde eu l-am remarcat şi pe câinele Amigo, o potaie ciacâră şi foarte prietenoasă.

Nemţime şi maghiarime în Timişoara până hât, târziu, şi puţină, foarte puţină românime, ceea ce poate că explică eleganţa mândră a oraşului, dezvoltarea economică dar şi faptul că este, de exemplu, primul oraş iluminat electric din România.

Ziceam că nu povestesc şi mă ia tasta pe dinainte! :))

Mi-ar fi plăcut să putem hoinări mai în voie, ca să fiu sinceră, poate chiar să mă descalţ şi să umblu prin iarba udă din parcurile oraşului – lucru interzis, de altfel: n-ai voie să calci pe iarbă, nu, nici desculţ, că iei amendă! Mi-ar fi plăcut să pot intra în vechea sinagogă şi în alte clădiri mai vechi ale oraşului, dar aveam destul de multe de văzut şi nu a fost vreme. Mi-a plăcut, în schimb, MULT!, plimbarea cu tramvaiul din 1872 de prin cartierul elisabetin. Şi berea nefiltrată de la Timişoreana mi-a plăcut, dar asta e altă poveste, cred :)

Am aflat, surprinsă (nu ştiu de ce surprinsă, de fapt, dar aşa am fost) că fabrica de pantofi Guban e la Timişoara. Îi ţin minte şi acum, pantofii mamei, unii albastru indigo şi unii vişinii, ambele perechi cu toc ameţitor de înalt, ambele prea mari, desigur, pentru o fetiţă de patru ani care se visa domnişoară. Normal, asta nu m-a impiedicat niciodată să-i admir şi chiar să-i târâi prin casă! Îi are şi acum, apropo!

(Pfuai, cât am scris deja!)

Timişoara e mai verde decât alte oraşe din România, sau poate nu mai observ eu parcurile, deşi cred că nu e aşa. Sunt, fireşte, şi blocuri, betoane, dar noi nu pe acolo ne-am plimbat ci prin centrul şi cartierele cu case frumoase care au faţade împodobite cu păuni, şoimi, urşi şi alte vieţuitoare. Unele case sunt vechi ca istoria oraşului şi ar merita o refăţuire dar, chiar şi aşa, tot arată respectabil.

Pun imediat nişte poze, dar nu înainte de a remarca şi de a mulţumi trupei vesele cu care am fost în această plimbare, celor cu care am petrecut nopţile de la cabană, albanezii, clujenii, băimărenii, orădenii şi bucureştenii, se’nţelege, dar, mai ales, colectivului (sic!) de timişoreni care ne-au însoţit, cântat şi încântat pe parcursul acestei experienţe: sunteţi faini, bă, faini de tot! Vă mulţumesc!

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: MareeaLucas Super SandwichSkoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.