Cică Acasă e acolo unde-ţi e sufletul, dar eu pe ăsta îl port mereu după mine, aşa că nu cred că mi se potriveşte zicala nici măcar după trei săptămâni călătoare la FITS-TIFF (citit fiţtif sună chiar mişto, nu?). Acasă a fost la Continental, pe durata şederii la FITS, acolo unde erau, în prima seara, o grămadă de wellcome packs pentru bloggeri şi care au plecat, încet, către destinatarii lor, acolo unde au fost fructele pe care le-am primit la venire, cu complimente, din partea hotelului, unde baia cea kinky (cu pereţi din sticlă sablată) îmi găzduia rapidele sesiuni de makeup sau duşul cu spalat pe cap – în 10 minute sunt gata – adesea chiar nu aveam mai mult răgaz, trăiască uscătorul de păr!
Acasă a însemnat cartela magnetică pe care uitam mereu să n-o ţin lângă telefon, amabilitatea lui Răzvan, şeful recepţiei, şi a lui Dorel, directorul hotelului, micul dejun, mereu acelaşi, omletă, castraveţi cruzi, un mix de fresh, iaurt si cafea. Acasă era şi când, la ore mici din noapte, puneam capul pe pernă după ce reuşeam să citesc doar câte o jumătate de pagină din aventurile lui Dewey, motanul bibliotecar.
Acasă era şi în teatru, la TNRS, alături de grozavii mei colegi cu care am făcut echipă întru FITS-oşeală, seara la clubul Festivalului, alături de bloggerii oficiali care au făcut echipă cu mine şi m-au ajutat – nepreţuit! – la promovare.
În fine, tot acasă se cheamă că păşeam pe locurile familiare din Sibiu, cu telefonul – cameră foto/video – uploader – contacte şi tot ce mai e un telefon bun în mână, ca să prind şi să surprind TOT ce i se întâmpla oraşului, dar şi telefoanele sau fotografiile de la Andreea, care a fost official cat sitter al domnului Sony cât m-am preumblat eu pe cărările culturale.
Şi acum sunt aici, acasă, în apartamentul 58, locul în care, în ciuda faptului că-mi e atât de familiar şi ştiu că-mi încarcă bateriile ca nici un alt loc în lumea asta, mă simt, azi, un pic stingheră, după tot ritmul ultimelor săptămâni, şi îmi lipseşte… Nu, nu liniştea. Îmi lipsesc hărmălaia, ritmul alert, du-te vino-ul, zăpăceala şi oamenii mulţi din preajmă, ba chiar şi şedinţele matinale cu mult prea minunatele mele voluntare de la FITS.
În schimb, am recăpătat un motan foarte fericit că mă are din nou la dispoziţie, sandalele luate la Sibiu şi expediate acasă încă înainte de a apuca să le port, nesul meu matinal, cireşele alese cu grijă de mama şi puse în frigiderul meu, un tricou roşu niţel ciufulit care a venit să mă ia de la gară şi un zâmbet maaaaaaaaare.
Acasă.
Leave a Comment