Copilul care aleargă către mare, videoclip nou de la Vama, proaspăt lansat în seara asta în cadrul unui eveniment care nici nu s-a terminat: Concert Vama în Silver Church.

Abia aşteptam să apară, fiindcă ştiam că joacă domnul Rebengiuc, iar regia îi aparţine lui Tudor Chirilă şi mai ştiam şi povestea. Nu am fost deloc dezamăgită, e un videoclip bine făcut, dl. Rebengiuc e minunat iar povestea regelui care redevine copil la malul mării (mare = libertate, ok?) e faină şi ne îndeamnă să nu uităm de vremurile în care noi înşine eram copii, aşa cum spune şi Tudor:

Când suntem copii trăim pur și simplu, nu formulăm întrebări existențiale. Tot ce apare în viața noastră este luat ca atare. Cred că primele întrebări despre fericire sau rostul nostru ca ființe umane apar la sfârșitul copilăriei. Poate odată cu prima iubire, care reprezintă și prima frustrare a vieții noastre de adult. Ușor, ușor, ne afundăm pe străzile vieții, încercând în zadar să surprindem fericirea undeva printr-o intersecție, s-o fixăm acolo ca să ne putem întoarce la ea mereu. Și, odată cu toată căutarea asta, uităm să mai fim copii. Uităm să mai fim fericiți.

Filmările au durat două zile şi au avut loc pe plaja din Corbu şi la Casino Sinaia, costumele poartă semnătura doamnei Doina Levintza, iar producţia aparţine celor de la Libra Film şi Agenţia de Vise, cu ajutor de la Primăria Sinaia. Pe mine m-a dus un pic cu gândul la Marile Speranţe.

De final, mărturisesc faptul că mi-a plăcut la nebunie declaraţia domnului Rebengiuc despre prezenţa sa în acest videoclip: A sosit momentul noilor experiente pentru mine. Minunat!

Mă distrează foarte tare înfruntările între bloggerii amuzanţi (sau care se cred amuzanţi) şi cei romantici (sau care se cred romantici) puse la cale de Cremosso sub numele de cod Blogjuan şi am două istorii de povestit, fiecare susţinând concluzia de la final.

Prima ţine de o experienţă cu un domn care se dorea romantic, ori care credea – aşa credea el! – că o doză hotărâtă de clişee mă vor arunca cu precizie direct în Nirvana (fără ciocolată!). În ordine descrescătoare, florile mele preferate sunt anemonele, gerbera şi crizantemele mici, alea ciufulite şi colorate care miros dumnezeieşte a toamnă, aşa că bucheţoiul de tranfafiri pregătit era măgulitor, all right, dar… n-avea nici o legătură cu preferinţele mele. Omul lucrase o şi coloană sonoră demnă de Premiile Diabet, dar nici Bichael Molton nu e pe gustul meu, ce să fac?!

Bref, când am ajuns la el acasă, unde erau toate cele dichisite şi pregătite, lumânări, muzică, vin, tot pachetul, pe mine m-a apucat râsul. Da’ rău. Am râs până mi-au dat lacrimile, până în staţia de taxiuri, în taxi şi chiar şi când am ajuns acasă tot mai râdeam. Nu puteam să-mi scot din minte felul în care chipul domnului s-a schimbat de la satisfacţie totală la uluire completă vizavi de reacţia mea. Nu ăsta era, fireşte, efectul pe care şi-l dorise, dar nici eu nu anticipasem aşa o surpriză cu şerbet, fiindcă părea om normal, chiar haios pe alocuri.

Un alt episod, un alt domn. De data asta, unul plin de poante, un relaxat ce părea că are totul sub control de-i dă mâna şi stomacul să presteze aşa frecvent replici acidulate. Mi se părea înviorător, genul de om care întâmpină orice problemă cu detaşare şi calm, ba chiar cu zâmbetul pe buze. Numai că într-o seară când m-a luat de la job, din Casa Presei, şi eu eram cumva supărată şi aveam chef de trecut prin Herăstrău, şi era linişte şi bine, şi încă un dram de soare blând şi aveam poftă să savurez toate astea în tihnă, poate chiar să fiu un pic romantică, na, şi să stau în iarbă, pe marginea lacului, el, amuzantul, continua să facă pe amuzantul şi mi-a stricat tot zenul. Să râdem? Da. Dar nu oricând, nu cu orice subiect, nu  în orice moment. Ştiţi voi, şi Bush se crede spiritual!

După cum se vede, în exces, ambele înclinaţii sunt păguboase şi nu te duc… aici:

Aşa că cea mai bună variantă, zic eu, e o combinaţie, fără inimioare roz dar şi fără exces de poante:

Amsterdam? Da! Amsterdam beat sau fumat rangă, tăvălindu-te pe jos de râs în cartierul roşu? Nu!
Paris? Da! Paris cu fond sonor de Celine Dion şi degustare romantică cu 40 de feluri de ciocolată şi dulceaţă, nu!

Aţi prins ideea! Să fie amuzant, dom’le, dar să ştie când să se oprească din glume şi să facă rost de-o crizantemă pitică, aşa, fără nici un motiv.  Întrucât mai aveţi timp până luni să mă convingeţi dacă amuzanţii pot fi şi romantici sau dacă romanticii pot fi şi amuzanţi, să vedem ce-aveţi de spus! :D

PS nu încercaţi să mă mituiţi, că nu mănânc ciocolată (excepţie: trufe din astea by Hădean) şi nici alte dulcegării nu mă atrag prea tare. Mai bine încercaţi să mă convingeţi – şi pe mine şi pe celelalte jurate!

Îmi place Doru Panaitescu şi îl admir pentru pasiunile “sălbatice” pe care le are, pentru răbdarea cu care ne-a explicat în detaliu cum s-au format Cheile Sohodolului şi pentru că rămâne fidel principiului de a-şi păstra sfârşitul de săptămână doar pentru el, călătorii şi prieteni. Tot Doru, acelaşi Doru, ştie publicitate online cât să predea şi la alţii, se pricepe să învârtă o mâncare #laceaun şi mai şi cântă la chitara. În rest, cred că are şi nişte defecte pe undeva :))))

De asemenea, ca pasionat de fotografie, Doru urmăreşte tot felul de vieţuitoare, mai ales păsăret, pentru a le surprinde în habitatul natural. Aşa a adunat mii de imagini, iar pe unele dinre ele le expune, până în decembrie, inclusiv, la F64 Studio din Bulevardul Unirii 45, sub numele de Biodiversitate. Îl găsiţi acolo în fiecare săptămână ca să vă povestească detalii despre fiecare fotografie (urmăriţi-l pe Twitter ca să aflaţi în ce zi), şi mai jos aflaţi câteva lucruri despre aplecarea lui pentru ştiinţe… naturale! L-am întrebat despre asta şi alte câteva lucruri, iar acum vă spun şi vouă ce am aflat. Enjoy! (intenţionat, prietenii ştiu de ce!)

De unde şi până unde pasiunea asta pentru a (sur)prinde animalele, păsările, în special, la ele acasă?

Pasiunea pentru natură şi ştiințe naturale o am de mic. La patru cinci ani deja desenam toate animalele din Atlasul Zoologic. Mai târziu am pierdut darul desenului, dar m-a ajuns din urmă cheful de a imortaliza animalele vii, nu doar pe cele din planșele atlasului.

Care a fost prima vieţuitoare urmărită și trasă într-o fotografie de care să fii mulţumit?

Prima?? Nu mai țin minte… probabil că primii lilieci din peșterile în care mergeam în anii 2000-2001. Nu știu dacă mai am filmele pe acasă…

Şi fotografia pentru care ai muncit cel mai mult? Distanță parcursă, ore de urmărire etc

E greu de spus. Pentru multe din ele m-am chinuit, iar efortul nu se vede neapărat în rezultat. De exemplu în 2010 am mers de două ori până în Devavanya (Ungaria) petnru o fotografie cu o dropie în libertate. Fotografia nu mi-a reușit, am trei cadre ușor mișcate și neclare. Am mers pentru ele 3200 de kilometri (800 km dus întors de două ori), dar nu regret nici măcar o secundă sau un metru. La anul voi veni cu trofeul pe cardul foto (un dropioi în postură nupțiala). Îmi doresc prea mult fotografia asta să nu ajung să o fac, mai ales că turele de anul trecut au însemnat o acumulare de informații cruciale pentru reușita de anul viitor.

Există animale pe care le’ai urmărit și nu le’ai (sur)prins? Încă le cauți?

Da, mufloni, acvile, cerbi, lista e destul de lunguiață. Lucrez la câteva specii frumoase, remarcabile, pe care sper să le fotografiez în următorii ani. Nu mă grăbesc, animalele nu pleacă de acolo.

În afară de fotografie, ai în plan și alte acțiuni care vizează biodiversitatea, cum ar fi acțiuni pentru protejarea vreunei specii ori pentru a educa nițel poporul din punctul asta de vedere?

Da, am în plan editarea unui album foto, dar și a unui ghid de buzunar cu dublă funcție. Deocamdată sunt doar proiecte, dar veți afla mai multe despre ele la momentul potrivit.

Ai fost vreodată în pericol când ai fotografiat? Vreun risc sau chiar păţanie semnificativă?

Propriu-zis nu, pentru că știu ce înseamnă o întâlnire cu un animal sălbatic, toate sunt imprevizibile. Faptul că am “aranjat” o viperă cu mână pentru o fotgrafie perfectă se pune? (nota mea: DAAAA!)

Practic nu pot vorbi de pericol, deși pentru un om neavizat apariția unei vipere e un motiv suficient să urle din toți rărunchii sau să o rupă la sănătoasă. Pentru mine însă e o șansa deosebită, pe care nu o pot rata.

Ce note aveai, în sc generală, la științele naturii? :)

Bune. Mi-au plăcut și biologia, și chimia, și fizică, și geografia, și geologia. Aveam note bune, azi mă bucur că am învățat la aceste materii. Și un secret: încă mai învăț. Am acasă mai multe tratate de geologie carstică, de mineralogie, tratate de ornitologie, studiez și puțină taxonomie. Trebuie să fii pregătit să înțelegi ce este deja în jurul tău…

În  fine, cum reușești  împaci marketerul din tine, fiindcă, se știe, asta presupune cifre exacte şi exceluri, cu pasionatul de fotografie, când trebuie răbdare şi să stai nemișcat ore întregi,  să te “machiezi”, camuflezi,  îţi trebuie ochi format pentru ceva artistic (vezi foto cu rățuște şi irizații de ape sau cormoranul leneş pe care stătea un ţânţar) :)

Nu e neapărat răbdare. E mai mult vorba despre o serie de tehnici de apropiere, respectiv de încadrare. Unele învățate din cărţi de specialitate (puține ce-i drept), restul pe propria piele sau, mai degrabă, din propriile eșecuri. Ce nu  te înfrânge, te face  face  puternic. Gasiti la mine pe blog câteva tutoriale ale unor reuşite, cat despre etologie (comportamentul animalelor) mă documentez în permanenţă pentru a fi mai aproape de speciile salbatice…

Când eram copil, am fost odată în vizită la o vecină a lui Darly, la Buftea. Nepoată de pictor celebru (Schweitzer-Cumpăna), Tanţi (prescurtare de la Constance, vă rog!) avea o casă care arăta ca un muzeu, lucru pe care, desigur, n-aş fi avut cum să-l apreciez la măreaţa vârstă de patru ani! Am apreciat, însă, nucul imens din curte şi am plecat către casă cu o mică “comoară”: câteva nuci din copacul impresionant.

La noi în curte, am decis, Darly şi cu mine, să plantăm o nucă din aia mare, poate ne facem şi noi copacul nostru. Desigur, unde să planteze Ruxandra un copac, dacă nu fix în mijlocul grădinii?! Iar bunică-mea mă iubea aşa de tare, încât mi-a permis această aroganţă. Zis şi făcut, am săpat o gropiţă, am pus două nuci în ea, şi am uitat de această acţiune de “înnucire” a grădinii.

Doar că nucul avea alte planuri. Şi a crescut. Şi când a crescut, Darly şi cu mine am militat la tata pentru a fi lăsat în pace, că e mic, şi nu face umbră grădinii. Dar el a continuat să crească, aşa că l-am mutat într-o zi, peste nişte ani, mai spre vie, să nu mai deranjeze legumele din grădină. Şi e bine mersi şi azi acolo.

Totuşi, prima mea acţiune organizată de plantare de copac, a avut loc ieri, undeva printre betoanele din cartierul Militari, şi a fost organizată de Floria.ro. Aşa se face că am dat cu sapa şi mi-am plantat frumuseţe de platan pe un viitor fost loc viran din Bucureşti, eu, o floare (sic!) dimpreună cu mai mulţi grădinari (Manafu, Cabral, Mugur, Liviu, Andrei, Clement, Dan, Sorin) + Raluxa, care a trebuit să plece un pic mai devreme, al’fel am fi fost două flori până la final :)

Şi, pentru că avem pile la TV, o fană de Cabral zice-se c-ar fi promis să nu se clatine frunză în pomii noştri proaspăt plantaţi, în aşa fel încât să crească faini copaci dătători de oxigen pentru oraş! În acest sens, vă rog să observaţi cum dau cu sapa!

Bine de ştiut că Floria are de gând să tot facă acţiuni de încopăcire a oraşului, la fiecare 100 de buchete vândute. Aşa că dacă tot cumpăraţi flori (hint: preferatele mele sunt anemonele), luaţi de la floria, ca să mai plantăm şi la primăvară nişte copaci!

V-am spus că mă apuc de obiceiuri sănătoase, da?! :)

Ei, de-acum ştie toată suflarea online ce-i cu obiceiurile sănătoase, că e o campanie Activia de la Danone şi că suntem implicate în ea şase autoare şi deţinătoare de blog, după cum urmează: Alina de la TVdece, Denisuca, Nebuloasa, Raluxa, Tomata şi cu mine. Şi că poza mea de pe poster e un pic diferită de lookul meu actual fiindcă mie mi se pare un obicei sănătos să-ţi schimbi din când în când lookul :p

Azi, însă, aş vrea să vă spun cum m-am gândit eu să declin campania asta, în aşa fel încât să ştiţi şi la ce să vă aşteptaţi (deşi vor fi multe surprize!), dar şi care sunt temele discuţiei sănătoase de printre rânduri.

După vorbă, după port, obiceiurile sănătoase despre care o să vă tot povestesc până la anul şi după! sunt din seria “pentru minte, inimă şi literatură“, pentru că astea sunt lucrurile pe care încerc să le promovez aici, întocmai ca revista de pe vremuri, şi pentru că eu cred că premisele unui corp sănătos ar trebui să aibă la bază o minte sănătoasă.

În vremurile astea cu atâta viteză, încleştări, închistări şi consum nervos, am impresia că uităm să ne mai şi relaxăm şi de-aia ajungem să fim toţi “cu capul” – cine nu e, mâna sus!, vreau să te cunosc şi să ştiu cum reuşeşti!

Aşa că o să mă concentrez, în perioada următoare, întru identificarea oricăror metode pentru relaxare, mai mult sau mai puţin activă, fiindcă vorbim, totuşi de minte! Vor fi multe interviuri cu oameni cool, o să vă povestesc cum e să mergi la psiholog ori nutriţionist, la variate feluri de masaj şi alte terapii de relaxare pe care oricine să şi le poată permite, atât ca loc în agendă cât şi ca loc în.. portofel!, multe experienţe faine la care sper că voi putea oferi acces pentru cititorii de printre rânduri.

Vom citi cărţi faine, vom merge la filme şi spectacole felurite, vom asculta sfaturi de la specialişti în diverse domenii şi vom învăţa, împreună, cum să ne facem viaţa mai frumoasă! Şi, din când în când, ne vom opri şi vom lua aminte la lucurile faine care ne înconjoară, aşa cum, de obicei, nu facem.

Pentru că aceasta este o campanie interactivă (că doar e de la Activia, nu?), aştept şi de la voi să-mi spuneţi ce vă interesează să ştiţi ori să încercaţi şi ce obiceiuri sănătoase aveţi deja, fiindcă niciodată nu-s prea multe! :)

Pe Francesco Agnello l-am cunoscut la Sibiu, anul trecut, la conferinţa de presă care a precedat spectacolul Warum Warum regizat de Peter Brook. Am fost vrăjită, ca toţi cei prezenţi, de muzica eterică ce venea din instrumentul muzical, un hang. Între timp aveam să aflu istoria instrumentului şi să am bucuria de a asista la două concerte ale lui Francesco.

Mi-a plăcut atât de mult încât am încercat, anul trecut, să fac un concert de hang la Bucureşti. Din păcate, însă, faptul că instrumentul nu e prea cunoscut nu m-a ajutat şi a trebuit să renunţ… pentru o vreme. Zilele acestea, însă, Francesco a venit la Bucureşti pentru un alt proiect artistic şi m-am bucurat foarte tare că a acceptat să petreacă vreo două ore în compania unor oameni frumoşi pe care i-am invitat alături de mine în această seară şi cărora le mulţumesc pentru că m-au creditat când le-am promis o întâmplare pe placul lor. Sper că am şi reuşit să le ofer asta!

Foto via Cristian Şuţu. Mai multe, aici, video aici

Evenimentul – deşi mie nu-mi vine să-i spun aşa, fiincă a fost mai degrabă, vorba lui Francesco, un happening – nu a fost un concert propriu-zis, ci o poveste pe muzică de hang. Francesco ne-a spus, emoţionant, cu modestie şi umor, povestea întâlnirii lui cu teatrul şi, mai apoi, cu hangul, pe o stradă din Avignon, cum a aşteptat multe luni ca să ajungă să aibă propriul său instrument, cum i-a cunoscut pe creatorii hangului, Sabina şi Felix, care azi îi sunt buni prieteni, şi cum aceştia l-au îndemnat să petreacă câteva ore cu mai multe instrumente pentru a şi-l alege pe cel potrivit lui.

Am ascultat, de asemenea, cum i-a cunoscut pe trei dintre cei mai mari regizori de teatru din lume, Peter Brook, Eugenio Barba şi Pippo del Bono (toţi trei prezenţi cu spectacole la FITS!) şi cum un regizor de film l-a auzit într-un concert şi a trimis nenumărate mailuri pentru a da de el şi a-i propune să lucreze ceva pentru coloana sonoră a următorului său film. Pe regizor îl cheamă Pedro Almodovar.

Şi pe urmă a desfăcut hangul din învelişul său şi a început să cânte. Aşa:

Live, sunetul e încă şi mai impresionant, mai amplu, mai profund şi vă doresc mult să aveţi experienţa asta fiindcă este incredibilă, uluitoare, extraordinară!

Şi gata! Acum, daţi-mi voie să reiterez mulţumirile pentru cei care au venit în seara asta,  Cristinei Bazavan pentru tot ajutorul, lui Mimo, care ne-a ajutat să ne înţelegem mai bine cu Francesco, Nicoletei Gavrilă şi gazdelor, The Institute, o cafenea piartistică unde găsiţi cele mai colorate creioane şi super atmosferă îmbogăţită cu cărţi şi reviste de comunicare, publicitate şi marketing, că doar nu degeaba locul ţine de Millenium People!

Nu în ultimul rând, Merci, Francesco!!!

Îmi plac scrisorile, îndeosebi cele scrise pe hârtie. Păstrez acest obicei şi îl exersez, din când în când, cu prietenii mei, fiindcă mi se pare foarte plăcut să deschizi cutia poştală şi să găseşti acolo altceva decât facturi şi reclame, să găseşti gânduri bune trimise de o persoană reală, cineva drag care s-a gândit la tine când a scris, a cumpărat plic şi timbru şi a pus scrisoarea la poştă. E o preocupare demnă de “Obiceiuri sănătoase”.

Într-o măsură sau alta, Internetul şi reţelele sociale ne-au alienat, de prea puţine ori mai scriem scrisori, chiar şi electronice, doar aşa, ca să ne povestim ce mai facem. Stabilim întâlniri, trimitem informaţii, scurt, fără emoţii, şi e păcat. Emoţiile sunt bune, lăsaţi-le în viaţa voastră şi faceţi-le să se întâmple fiindcă ne îmbogăţesc.

Aşa stând lucrurile, când am fost la Comedy Cluj, pentru că ştiam că trebuia să fie şi ea acolo şi, din motive independente de voinţa ei, acest lucru nu a fost posibil, i-am trimis Cristinei Bazavan o scrisoare. I-a plăcut, a publicat-o pe blog. Acum, de la reîntâlnirea cu haita Redescoperă, i-am trimis o alta, si la fel a făcut şi ea de la Mil(l)ano – scriu aşa pentru că ştiu că a fost acolo să facă interviu cu Milla Jovovich. Şi în interviul ăsta am avut ocazia (mulţumeeeesc!) să adresez şi eu două întrebări. Scrisoarea Cristinei şi răspunsurile Millei pentru mine, mai jos:

Draga Ruxa,

Aici vine si raspunsul la prima ta intrebare “In care dintre personajele jucate de tine te regasesti cel mai bine”…

“Eu sunt fetiscana, imi plac comediile romantice, dar imi place mult si miscarea fizica. Sunt bucuroasa ca Hollywood-ul ma place tragind cu pistolul, Resident Evil a ajuns o franciza foarte mare, cu jocuri pe computer si lucram deja la seria 3, iar asta e un lucru important pentru mine. Dar imi place, cum iti spuneam, sa fac si filme care chiar daca nu ajung in cinematografe si sunt lansate doar pe dvd, imi dau voie mie sa fiu si altcineva, o femeiusca. Sa cauti Dirty Girl care e povestea a doua adolescente

si Faces in the Crowd, unde e un rol de compozitie.

Ambele se lanseaza pe DVD in toamna asta”

Cind am intrebat-o “Ce ar alege intre credinta si iubire pentru salvarea lumii” ( a doua ta intrebare), a inceput sa rida putin incurcata si, uitindu-se la calendarul Campari pe care scria “It’s the end of the world, baby” a spus:” Amindoua inseamna dragoste. Amindoua, plus bucuria. Daca tot vine sfirsitul lumii, let’s have some fun till the end!”

Sâmbătă, după amiază, împreună cu trei colege şi Peugeotul cu acoperiş de sticlă (să mă ierţi, Mihai, “pavilion vitrat” nu mă inspiră deloc!), am pornit hai hui prin împrejurimile Sâmbetelor, atât cea de Sus, cât şi cea de Jos. În prima există un castel brâncovenesc, o construcţie despre care am aflat ulterior că a fost lăsată ani de zile să se degradeze iar acum a ajuns să fie, nu se ştie clar cum, proprietate privată.

Poate că a fost cândva mândru şi frumos, însă acum, văzut din drum, nu m-a sedus nimic la el. Ne-am oprit, totuşi, pentru că fetele voiau să vadă mai de aproape castelul, iar mie îmi atrăsese altceva atenţia. Pe drumul prăfuit de sat, un copil mai mare conducea un mijloc de transport rudimentar pe patru roţi. În “maşină”, un altul.

Cum drumul se oprea aproape de maşina noastră şi pentru ca să întoarcă “maşina” lor ei trebuiau să oprească, m-am dus spre ei, sperând că nu se sperie de străini şi mă trezesc cu tot satul pe cap că vreau să le fur copiii!

Bună ziua, am zis, ce mai faceţi voi?

Uite, ia, îl plimb pe ăsta micu’, spuse cel mai răsărit.

Da’ ce-i maşinăria asta, cu ce-l plimbi?

E o maşină de curse, răspunde prompt prâslea.

Mi-au spus că-i cheamă Bogdan, pe cel mare, de opt ani jumate, şi Octavian, pe cel mic de şase. Cel mic, mai înfipt, mi-a povestit că merge la grădiniţă.

Şi ce faci acolo?

Păi… mă joc.

Doar asta faci, te joci?

Nuuuu! Mai şi desenez şi mai şi colorez.

Şi ce-ţi place mai tare, să te joci sau să colorezi?

Octavian se gândeşte un pic, apoi îmi spune, foarte serios că îi place mai tare să coloreze.

Şi tu?, îl întreb pe celălalt. Ţie ce-ţi place?

Mie nu-mi place să colorez. Eu aş vrea o maşină.

Mi-am amintit instant cât de mult îmi dorisem, la vârsta lor, o maşinuţă din aia cu pedale şi volan aşa cum văzusem eu odată la mare la un copil, una pe care să o conduc eu.

Păi eu cred că o să ai o maşină când mai creşti puţin. Până atunci poţi să te mai joci. Ai căţel?

Am.

Şi te joci cu el?

Mă joc, că nu e rău. E mare şi latră, da’ nu muşcă pe nimeni.

Cum îl cheamă? 

Bobi.

Am zâmbit larg. Fetele terminaseră de explorat castelul, iar noii mei prieteni s-ar fi dus şi ei pe drumul lor. Le-am dat 5 lei la fiecare, să-şi ia cărţi de colorat sau bomboane sau ce vor ei. Au spus amandoi “Mulţumesc”. De pe drum mi-au făcut semn de La revedere.

Nu ştiu de ce, dar m-au înveselit tare!

PS Înainte să plec în Redescoperă, în martie, i-am spus lui Bobby că mie mi-ar plăcea să scriu despre oameni, să fac interviuri, fiindcă aşa mă gândeam eu să prezint locurile pe care urma să le văd. N-a fost, în nici o zi, răgaz pentru stat la poveşti cu oamenii locurilor, aşa că, dacă nu greşesc prea tare, acesta e unicul şi singurul meu interviu din Redescoperă. Şi nici măcar nu e senzaţional, dar erau aşa de simpatici puştii aia doi încât a trebuit să vă povestesc şi vouă de ei.

Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.

Voi scrie despre weekendul de la Sâmbăta ca despre o continuare a excursiei din martie, să fie, aşadar zece zile de Redescoperă România. Mai mult, fideli scopului nostru, vineri am trecut pe la Palatul Cantacuzino de la Buşteni, iar sâmbătă am vizitat cea mai mare herghelie de lipiţani de pe la noi, aşa că am ce povesti.

Despre vizite şi obiective turistice, însă, e vreme de scris, România nu pleacă nicăieri, aşa că azi postul meu e depre emoţii şi despre ce a însemnat Redescoperă România pentru mine.

Cum să încep?! Cu telefonul de la Bobby şi ezitarea de a mă alătura proiectului în prima tură, fiindcă se brodea să pice peste ziua mea pe care, de când mă ştiu, o petrecusem cu prietenii şi familia, acasă. Am acceptat, totuşi, pentru că mi se părea o experienţă de neratat. Până la urmă, o să am parte de aniversări în fiecare an, dar de câte ori o să mai am ocazia de a asista la sărbătoarea Făşangului, de exemplu?! E inutil să spun că nu-mi regret decizia, pentru locuri, dar, în primul rând, pentru oamenii pe care i-am cunoscut şi care au reuşit, cum necum, să treacă de crocodilii bulimici, lucru deloc simplu. Şi, nu în ultimul rând, am avut o aniversare de neuitat!

Pentru mine, Redescoperă România e despre oameni, în primul rând, despre emoţii şi bucurii împărtăşite cu cei din jur, lucrul cel mai de preţ pe care mi l-a oferit această experienţă, iar weekendul trecut a confirmat acest lucru fiindcă a concentrat starea noastră de “împreună”.

Vineri seară, îmbrăţisări şi pupături şi o euforie generală. Aproape că nu a contat cine cu cine nu se ştia – puţine cazuri, de altfel – fiincă oricum toţi ne cunoşteam prin intermediul posturilor de pe bloguri din timpul fiecărei excursii. Toţi şi fiecare eram “colegul” sau “colega”. S-a dansat şi s-a petrecut de voie.

A doua zi am fost în teste. Echipaţi toţi cu tricoul oficial al revederii, am făcut şase echipe şi ne-am întrecut în probe care mai de care mai haioase. De fapt, dintru început, la proba cu ţeava, am făcut o criză de râs şi nu m-am oprit câteva zeci de secunde. Cu chiu cu vai am reuşit şi ne-am reorganizat după înălţimea fiecăruia pe o ţeavă, fără să coborâm de pe ea şi fără să vorbim. La râs cum ziceam, însă, am avut permisiunea juriului.

După aia au urmat nodurile. Zece, adică, făcute de Doru, pe care a trebuit să le reproducem. Mie mi-a picat unul strâmb, care a fost înlocuit cu altul, dar pe care tot nu am reuşit să-l fac, of! După noduri, a venit proba de tras la poartă. Unii au nimerit, unii nu, de distrat, însă, ne-am distrat corespunzător. La fel şi la proba de foc, la propriu, când Augustin ne-a pus să facem focul cu o cremene şi, ce să vezi, am reuşit! La ultima probă, cea la care trebuia să nimerim o doză turtită de bere cu nişte bile grele de metal, am fost trolaţi la greu de cei care terminaseră parcursul înaintea noastră. Dar câteva lovituri norocoase tot am izbutit, ceea ce a clasat echipa “Cireşarii. Gen” pe un onorant loc patru, după cum aveam să aflăm în aceeaşi seară.

După prânz am dat o fugă prin împrejurimi şi am ajuns, printre altele, la herghelia de lipiţani de la Sâmbăta de Jos. Nu în ultimul rând, am avut plăcuta ocazie de a-i cunoaşte pe Octavian şi Bogdan, doi tineri de nădejde din localitate care se plimbau cu o autoutilitară de teren.

Seara am avut parte de (încă) o surpriză pusă la cale de organizatori, respectiv o festivitate de decernare a premiilor Redescoperă România în care toţi am primit o diplomă pentru un accomplishment personal pe fundalul muzical al unui refren special ales pentru fiecare dintre noi. A fost un moment emoţionant pentru fiecare, mai ales la final, când au fost premiaţi Bobby, Anca şi Ana, oameni pentru care ne-am ridicat cu toţii în picioare. S-a lăsat cu lacrimi la final de festivitate şi cu Mulţi ani trăiască pentru energicul Bunescu a cărui zi de naştere am sărbătorit-o.

După festivitatea de premiere, au urmat, ei bine, un alt fel de artificii! Adică am ieşit cu toţii afară, în câmp, să lansăm stele…călătoare sub forma de lampioane. A fost minunat! (foto by Zdeto)

Aşa cum spuneam şi pe twitter, dacă ar fi fost să aleg eu noaptea din an care să dureze cu o oră mai mult, n-aş fi ales o alta! Şi cum ora 4 s-a făcut 3, iată cum am avut parte de şi mai multă veselie şi antren în noaptea ce a urmat. Am dansat de ne-am tocit pingelele, am râs şi ne-am distrat şi, unii dintre noi, am apucat să completăm şi Oracolul Redescoperă România. De altfel, tot evenimentul a fost, aşa, ca un soi de banchet de final de şcoală, tot aşa cum Redescoperă România a fost un curs intens despre locuri frumoase şi oameni faini.

Şi să nu uităm de imn!

Duminică, înainte să ne răsfirăm pe la casele noastre, ne-am tras în poză, întru amintire. Deşi, zău nu văd cum oricare dintre cei prezenţi ar putea uita vreodată această experienţă, atât de intensă, atât de frumoasă şi emoţionantă.

În fine, mulţumesc  Petrom şi partenerilor Redescoperă România, BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45, Muzeul Ţăranului Român pentru o experienţă minunată. Redescoperă România este o iniţiativă ce nu se va termina, indiferent dacă proiectul continuă sau nu. Fiecare dintre noi – cei implicaţi direct în RR sau nu – vom mai hoinări prin ţară şi vom povesti ce am văzut, aşa că acesta nu este o încheiere, ci doar un alt început :)

Sâmbătă dimineaţă, la hotel Diana din Sâmbăta de Sus, pe balconul camerei. Bate soarele, de nu poţi sta cu ochii deschişi şi, cu toate că, probabil, nu-s mai mult de 10 grade afară, pe balcon stau în pijama şi desculţă, dimpreună c-o cafea şi cu viciul meu de toate zilele. Şi e numai bine.

Îmi e somn încă. Vineri a fost o zi lungă, cu multe emoţii şi un eveniment urât (mama, coaste, trei, fracturate), harmălaie de mailuri, un bagaj printre picături şi, până seara, puţin loc de destindere, cu toate că drumul a fost superb. Mihai zice că a aranjat detaliile până la frunza ruginie ce ne-a însoţit, o vreme, pe parbriz, şi mărturisesc onest că eram deja sedusă de plafonul panoramic al maşinii lui. Revederea cu colegii din Redescoperă România a fost, de asemenea, mult-aşteptată şi emoţionantă.

Închid ochii şi inspir aerul bun. E ceva, nu pot să spun exact ce, care mă seduce iremediabil la momentele astea, parcă aş fi pisica din desene animate dusă pe sus de aroma vreunui deliciu. Nu doar soarele prietenos ori cuibăreala mea pisicească din scaunul comod. E altceva. Şi deodată îmi dau seama că e… sunetul liniştii. Spre deosebire de dimineţile oraşului, aici, la Sâmbăta, nu se aud decât trei vrăbii (sau ceva zburătoare cântătoare), care fredonează nişte muzică de înviorare, pasămite. Pe undeva, mai departe, aud zgomotul făcut de o roată ce trece peste pietriş. Poate e o maşină sau doar o roabă, nu ştiu, nu mă interesează, dar îmi place cum se aude. Însă acum s-au oprit, vrăbii şi roată, şi totul e mut, ca un peisaj frumos pe care-l vezi la TV cu sunetul oprit.

Deschid, leneşă, un ochi. Soarele dă buzna şi pentru doar o fracţiune de secundă văd cum trei case de mai încolo trimit tot atâtea fuioare de fum să lege prietenie cu cerul senin, lacrimă. Aproape că pot auzi cum trozneşte lemnul în sobe.

Cu greu mă urnesc din picoteala asta plăcută. Mă aşteaptă o zi lungă şi o noapte pe măsură: cea mai lungă din an! Şi tocmai am avut parte de un început perfect!

Vă reamintesc faptul că Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.