Azi după amiază am fost la Muzeul Ţăranului Român pentru vernisajul expoziţiei Joaca de-a timpul.

Luaţi un ziar.
Rupeţi-l în bucăţi mici.
Puneţi bucăţile de ziar la înmuiat într-o găletuşă.
Agitaţi-le încetişor.
Scoateţi bucăţile una după alta.
Aplicaţi-le pe mulajul de lut în ordinea în care le extrageţi.

Nu, nu e dada… este atelierul de măşti din papier-mâché, este Joaca de-a timpul – aşa îşi prezintă organizatorii… joaca!

Exponatele sunt realizate de un grup de copii si mai mulţi voluntari şi sunt inspirate de o parte din tradiţiile încă practicate prin satele româneşti.Găsiţi acolo păpuşi din fân, măşti, tot soiul de forme lucrate în lut, în fine, o mulţime de lucruri faine.

Despre unele dintre aceste tradiţii s-a scris şi în campania Redescoperă România iar acesta e motivul pentru care o mică parte din haită a fost prezentă la vernisaj azi. Copiii artişti erau foarte veseli şi bucuroşi să-şi arate opera pe care o realizaseră şi, cumva, emoţia şi entiziasmul lor erau contagioase.

Vernisajul n-a durat prea mult şi a fost urmat de poza de grup şi de… gogoşi, dar o parte din copii erau deja ocupaţi să facă o cursă la perete şi chiotele lor mi-au atras atenţie. Şi atunci am dat cu ochii de asta:

E ca un goblen perfect ţesut în culori de toamnă, un mozaic, o hartă a acestui anotimp. Fiecare frunză e mărturia unei raze de soare. Mi-a plăcut la nebunie.

Am stat apoi la poveşti cu cei câţiva colegi #dinRomânia care au venit la MŢR, am băut câte-o nefiltrată şi uite-aşa ne-am bucurat împreună de una dintre ultimele zile blânde de toamnă. Cică de mâine vine urgia. Ceea ce e neplăcut fiindcă, nu ştiu cum, dar parcă n-am apucat să mă bucur de toamna asta. În orice caz, nu cât aş fi vrut. Dacă e frumos sâmbătă, îmi fac un termos de ceai şi mă duc să citesc în Grădina Botanică.

PS Joaca de-a timpul este la MŢR până pe 20 noiembrie, în sala Acvariu. Mergeţi să vedeţi ce-au lucrat copiii fiindcă, dincolo de talent, e mult suflet în fiecare exponat. Nu uitaţi să vă bucuraţi de toamna (ex)pusă la perete în curtea interioară şi, dacă aveţi un pic de răgaz, vă dau un pont: la terasă au must :)

Acum vreo două luni vă povesteam cum motanul Jack a pus pe jar American Airlines, ditai compania americană de transport aerian, provocând un adevărat dezastru de PR. Pe scurt povestea e aşa: în timp ce se afla, în cuşcă, în custodia American Airlines, urmând să plece, alături de Karen Pascoe, stăpâna sa, în California, Jack a dispărut. Nu se ştie cum, iar American Airlines a refuzat să facă publice înregistrările video care ar fi putut lămuri acest aspect.

Între timp, pagina de FB creată pentru cei care doreau să fie la curent cu operaţiunile de căutare a ajuns la peste 25.000 de fani, iar vocile care criticau American Airlines erau din ce în ce mai puternice, mai multe şi mai furioase, în timp ce compania dădea din colţ în colţ.

Acum vreo 10 zile, Jack a fost găsit, chiar în incinta aeroportului, dar nu de către cei de la AA, ci de către un lucrător vamal, după ce o parte dintr-un plafon s-a prăbuşit odată cu mult căutatul Jack. Motanul era deshidratat, nemâncat, au estimat veterinarii, cam de când se pierduse, asta cu toate că cei de la AA au pretins că au aşezat apă şi mâncare pentru Jack în diverse puncte din uriaşul aeroport JFK.

N-am scris atunci, pentru că starea lui Jack nu era, desigur, prea bună. Update-urile de pe Facebook arătau, totuşi, că motanul se va face bine, şansele păreau destul de mari în favoarea unui sfârşit fericit, chiar dacă, de când a fost găsit, Jack a avut mereu perfuzie în lăbuţă. În plus, de la cădere, bietul motan se rănise destul de sever la spate, avea julituri şi răni care nu se închideau din pricina faptului că era subnutrit de atâta vreme.

După toate încercările de a-l salva, însă, medicii au decis că Jack nu-şi va reveni, că rănile, perfuzia şi celelalte tratamente sunt, oricum, foarte dureroase pentru el, şi că cea mai bună soluţie, în cazul lui, este eutanasierea, aşa că Jack the Cat a murit.

În timp ce scriu rândurile astea, domnul Sony doarme senin pe canapea, lângă mine. Şi nu pot decât să mă gândesc cât de oribil trebuie să fie această experienţă pentru Karen, stăpâna lui Jack, să ai un animal de companie, să ţi-l piardă unii care erau plătiţi să aibă grijă de el, să nu ştii nimic despre soarta lui vreo două luni, apoi să-l regăseşti, să speri că o să fie bine şi, într-un final, să autorizezi eutanasierea lui. Sincer, eu aş muri de gât cu oricine ne-ar pune, pe mine şi pe domnul Sony, să trecem printr-un asemenea coşmar.

Sper că American Airlines vor avea parte de un proces oribil şi de nişte costuri care să-i doară cam pe cât îmi imaginez euc-o doare acum pe Karen şi, de asemenea, de un PR şi mai rău decât au avut până acum – şi cel mai probabil aşa va fi!

Între timp, cei care au avut grijă de pagina lui Jack pregătesc “Legea lui Jack”, una care să oblige companiile aeriene americane la mai multă responsabilitate faţă de transportul animalelor începând cu a le pune zgardă cu GPS în perioada în care le au în custodie. Şi, cu siguranţă, nu se vor opri aici.

Ştiam de ceva vreme de eveniment şi mi-a fost greu de tot să nu mai spun nimănui, chit că eram mega încântată fiindcă Cirque du Soleil e mai mult decât un spectacol, e o bucurie, un eveniment, un fenomen!

Totuşi, ieri s-a făcut anunţul oficial şi am putut să spun şi eu: Cirque du Soleil vin în România. Spectacolul, unul dintre cele peste 20 de producţii puse în scenă de ei, se numeşte Saltimbanco, e printre cele mai longevive ale trupei şi explorează universul urban din variate unghiuri: oamenii şi relaţiile dintre ei, grupurile, străzile şi chiar zgârie-norii.

Mai multe detalii despre bilete şi show găsiţi pe site-ul orgnizatorului, Events.

Şi pentru că deja nu mai e news prezenţa Cirque du Soleil în România, vreau să mă refer acum la ceva diferit de spectacolele lor, dar tot legat de ei, şi anume la două chestii de branding.

Prima dintre ele, Jukari e un program special de fitness dezvoltat de Cirque du Soleil împreună cu Reebok, şi mi se pare că punctează foarte tare la capitolul branding pentru ambele companii. Iniţiat acum câţiva ani, programul are două variante, Fit to Fly™ şi Fit to Flex™, şi e endorsat de multe vedete internaţionale printre care: Kelly Brooks, Nicole Scherzinger, Mischa Barton, Brooke Burke, Jennie Garth, Molly Sims, Regina King, Maria Menounos, Helena Christensen, Bar Refaeli sau Kim Kardashian.

Fireşte, vorbim de tot ce se poate produce sub auspiciile unui asemenea joint-venture: un set special de exerciţii, DVD-uri, accesorii, articole de sport şi aşa mai departe, şi mi se pare absolut genială ideea acestei asocieri!

A doua chestie brand related este că din toamna lui 2011 Cirque du Soleil au un parteneriat si cu Desigual, brandul de îmbrăcăminte deja destul de nonconformist, cu o colecţie inpirată din designul costumelor de circ. Şi arată bestial!

Despre Cirque du Soleil o să mai tot povestesc printre rânduri fiindcă, dincolo de un spectacol desăvârşit pe care îl oferă publicului, sunt o industrie perfect pusă la punct, până în cele mai mici detalii, după cum o să vedeţi în alte articole. Apropo, ştiaţi că au peste 5000 de angajaţi?! Cinci mii, aham!

E prima dată, în ceva mai mult de cinci ani, când nu am acces la propriul blog pentru mai bine de 24 de ore. Adică nu că nu pot intra ci că serverul pe care e găzduit a suferit un atac sau aşa ceva. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu detalii din astea tehnice, deşi am vorbit cu cei care se ocupă de hostat printre rânduri şi nu, nu schimb firma. Cert e că mai bine de 24 de ore, blogul ăsta nu s-a arătat, nici mie, nici altora.

Lasă că aveam texte de scris, mailuri de primit şi trimis, alea alea. Cel mai frustrant a fost că mi se părea, aşa, că o parte din ceea ce sunt, online şi offline, dispăruse. A fost dubios, nu mai vreau! Dar cu ocazia asta mi-am dat seama cât e de important blogul pentru mine, scrisul aici, feedbackul vostru şi tot ce ţine de această activitate.

Şi e prima dată când, conştient, asumat, îmi dau seama că scrisul ăsta a devenit mai mult decât un hobby, o activitate adiacentă vieţii mele “de civil”, iar eu sunt… blogger!

Sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase??? de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Primele părţi ale acestei experienţe sunt aici 1, aici 2 şi aici 3, apropo, iar acum continuăm… după a treia a pauză de ţigară.

Reîncepem prin a vorbi despre ţigările speciale, ţigara de dimineaţă, cea de după… diverse, prima ţigară după ce te dai jos din avion sau după ce ieşi dintr-un loc în care n-ai putut fuma. Sunt mai satisfăcătoare decât altele, nu? Dar asta se întâmplă pentru că am fost, o perioadă, fără nicotină. Aşa-zisa plăcere e dată de satisfacerea nevoii chimice, nu e o plăcere în sine.

Poate cel mai important argument împotriva fumatului este satisfacţia de a te simţi bine fără ca acest lucru să presupună fumat: cum ar fi o masă foarte bună te care te poţi bucura pur şi simplu, fără ţigara de după.

Ţigara electronică, plasturii şi guma cu nicotină sunt, apropo, o prostie, fiindcă nu poţi învinge adicţia de nicotină cu… nicotină! Sigur, nu mai sunt cele peste 250 de substanţe chimice otrăvitoare, între care şi poloniu, dar nicotina nu e nici ea prea simpatică. În fapt, e un insecticid, e acea substanţă pe care a “inventat-o” planta de tutun pentru a se apăra de puricii de plante. Apropo, azi am aflat de snus, un fel de mini pliculeţe de ceai pline cu tutun, care se pun între buză şi gingie, în aşa fel încât organismul să aibă parte de nicotină tot timpul. Ştiu că poate sună ipocrit venind de la un fumător, dar e scârbos tare!

Practic, gândiţi-vă la ce anume renunţaţi când renunţaţi la fumat. La plăcere? Am arătat că e falsă. La concentrare? Ei bine, concentrarea dată de prezenţa ţigării între două degete este dată de oprirea sevrajului prin aprinderea ţigării. La ce alte “beneficii” renunţaţi odată cu ţigara, fiindcă de ceea ce e rău suntem toţi conştienţi, da?

Exerciţiu: personalizaţi ţigara (fumatul), cu beneficii şi dezavantaje, gândiţi-vă că e o persoană. Ar fi prieten, ar fi duşman, aţi tolera o asemenea persoană în preajmă?

Primim şi temă pentru acasă: un eseu despre viaţa noastră de fumători, motivele pentru care fumam, de ce am ales să fumăm şi de ce (nu) ne place asta şi să păstrăm acest document, în caz că uităm cumva cât de nasol era când fumam, când  şi dacă am fi tentaţi să ne reapucăm.

Mai e de observat şi faptul că, semantic, nefumătorul e un fumător precedat de o particulă ce anunţă, îndeobşte, lucruri rele: nebun, nefericit, nedumerit, nesimţit etc, ceea ce e puţin ciudat, fiindcă nefumător e de bine, în timp ce fumător e rău :)

În fine, suntem invitaţi acum să ieşim şi să fumăm ultima noastră ţigară şi şă ne promite, nouă înşine, că e ultima. După asta vom primi o serie de instrucţiuni şi un ghidaj cu privire la ceea ce ne aşteaptă în cele câteva zile în care sevrajul va fi greu de trecut. Vestea bună e că după doar şapte zile, nicotina dispare din organism.

Onest, nu am putut face această promisiune. Dar dacă ceva s-a schimbat, şi s-a schimbat, e că acum înţeleg că e stupid că fumez. De-a dreptul stupid, şi nu pentru că e dăunător sănătăţii ci pentru că realmente nu are sens să fumezi, nu există absolut nici un beneficiu în fumat.

Plecat-am sceptică la seminar, demotivată, dar curioasă să aflu ce naiba ar putea să mi se spună ca să mă convingă să mă las, ceva nou, ceva ce nu ştiam până acum. Ei bine… nu mă credeţi pe cuvânt, mergeţi şi voi la un seminar Allen Carr Easy Way, chiar dacă nu sunteţi convinşi că vreţi sau puteţi să vă lăsaţi. Dacă sunteţi conştienţi că fumatul e dăunător sănătăţii, e cel mai bun lucru pe care puteţi să-l faceţi pentru voi.

Sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase??? de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Primele părţi ale acestei experienţe sunt aici 1 şi aici 2, apropo, iar acum continuăm… după a doua pauză de ţigară.

Sevraul nicotinic e imperceptibil, nu doare, ca în cazul drogurilor grele. Dar după ce trece o anumită perioadă de timp, ca fumător, îţi vine cheful de o ţigară. Vestea proastă e că nicotina dă dependenţă de la prima doză. Vestea bună e că e drogul cu cea mai rapidă eliminare din organism. Adicţia chimică, deci, se rezolvă în câteva zile. Tot nicotina, mă rog, dependenţa de, este baza deasupra căreia construim tot eşafodajul de argumente profumat, iar la asta ne ajută şi o mulţime de filme pe care le-am tot văzut, în care ţigara te relaxează, te face să pari misterios, să dai bine.

Un alt aspect despre care discutăm acum e ţigara de dimineaţă şi cum majoritatea fumătorilor nu manâncă mic dejun (true) pentru că nevoia de nicotină e mai mare decât cea de a te hrăni. Pofta de ţigară acţionează la fel ca senzaţia de foame, dar e mai uşor s-o potolim pe prima decât pe a doua şi, mai mult, dacă fumezi, satisfacţia apare şi păcăleşte şi senzaţia de foame.

Paradoxal, cu fiecare ţigară fumată, fumătorii încearcă să regăsească senzaţia lor de normalitate, iar Diana face o paralelă pe care o pot înţelege foarte bine: pantofi frumoşi dar incomozi. Îi porţi pentru că sunt foarte mişto, ai dat o groază de bani pe ei, în ciuda faptului că ţi-ar fi mai bine cu unii confortabili, dar poate nu la fel de cool. Normalitatea n e după ce i-ai scos din picioare ci era înainte să-i porţi în primul rând.

Un alt paradox e că cu cât fumăm mai mult, cu eram mai sănătoşi… fără să fi fumat niciodată. Adică, fără dubii, fumatul e nesănătos, iar organismul cuiva, în funcţie de formă, poate procesa doar atâtea ţigări (otrăvurile din ele) câte poate. Când nu mai poate, fireşte, unii se opresc din fumat. Alţii, însă, adaugă diverse alte variante de a completa satisfacţia din ce în ce mai mică pe care fumatul o oferă, odată cu trecerea anilor: mâncare, alcool, diverse variante de obţinere de substanţele alea care cică ne fac fericiţi.

Şi tocmai de aceea, pauză de ţigară!

Vă reamintesc, sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase??? de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Prima parte a acestei experienţe e aici, apropo, iar acum continuăm… după pauza de ţigară.

Discutăm despre prima ţigară şi ne amintim că, deşi nu ne-a plăcut, am insistat până a ajuns să ne fie la îndemână, am învăţat să fumăm, făcând, cumva, şi nişte eforturi în sensul ăsta. După asta am ajuns să dezvoltăm preferinţe în legătură cu fumatul, transformând experienţa – pentru noi – nu neapărat într-una plăcută, ci într-una tolerată.

Discutăm acum despre costul fumatului care poate ajunge la sume astronomice într-o viaţă de fumător. Adică în loc să-ţi cumperi toate dezavantaţele fumatului… faceţi un calcul ce-aţi putea cumpăra cu banii respectivi, chiar dacă banii cu pricina nu reprezintă o problemă financiară.

Alt aspect: fumăm absent, de multe ori, fără să conţtientizăm că şi cât fumăm. În no time, te trezeşti cu scrumiera plină: când naiba am fumat atâta?! Dacă fumatul ar fi un hobby, ar fi unul ciudat, fiindcă, în fapt, nu ne-am da seama, conştient, când l-am practica.

Şi mai gândiţi-vă că reuşeaţi să vă gestionaţi stresul – într-un fel sau altul – şi până să fumaţi! Şi la faptul că la prima ţigară nu v-aţi gândit niciodată că va deveni un obicei consumator de bani şi de multe altele.

(mi se pare un pic funny că mă aflu aici. Sunt de acord cu tot ce spune de rău despre fumat, unghiurile pe care le propune Diana sunt chiar inedite – deşi nu diferite de cele pe care le ştim cu toţii – dar tot nu pot să scap de convingerea, asumată, că mie îmi place să fumez)

Gândiţi-vă la gesturile care însoţesc fumatul. Asta e, asta e ceea ce vă oferă plăcerea fumatului? Foarte bine, faceţi gesturile cu pricina, fără să aprindeţi ţigara. Well? Aveţi gestul. E bine? E satisfăcător? Bun. Acum gândiţi-vă că ţigara e bună şi pentru relaxare şi pentru concentrare, şi pentru plictiseală şi pentru stres. Acelaşi lucru cu efecte diferite? Dacă ar fi un medicament, n-ar putea avea efecte total diferite, nu?

(De fapt, e foarte tare metoda asta. Nu ştiu dacă mă las sau nu dar, cu siguranţă, după ce o asculţi pe Diana – şi nici nu suntem la jumătatea seminarului – fumatul ţi se pare din ce în ce mai stupid)

Dependenţa e, clar, de nicotină, de substanţă pe care o băgăm în noi odată cu fiecare ţigară.

Acestea fiind spuse, facem din nou, o pauză de ţigară :)

Dar nu oricum, ci cum să te laşi de fumat după metoda Allen Carr

Sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase” de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Şi gata, am început!

Diana Vasiliu, terapeuta, ne spune că urmează o cantitate mare de informaţii şi că o să avem multe întrebări dar care îşi vor găsi răspunsul de-a lungul seminarului.

Ni se spune că vom ajunge să învăţăm să ne manipulăm gândurile – nice one! – şi că vom discuta de multe dintre situaţiile care ne fac să fumăm şi vom discuta şi de fumătorii ocazionali. Vom lucra, ne spune Diana, cu mintea şi cu bunul simţ, şi trebuie să respectăm instrucţiunile, asta e foarte important. Sunt zece instrucţiuni iar primele trei sunt să ne relaxăm şi, funny!, să fumăm în pauze, chiar insistă la asta. Dorinţa de a nu fuma trebuie să vină natural, nu forţat. A treia instrucţiune e să credem că nu suntem cu nimic diferiţi de cei care au reuşit să se lase.

Metoda e diferită de ce mai există acum pe piaţă, toate lucrurile care fac apel la voinţă, şi o să le numim, generic „metoda voinţei??? – you know, ţi-e poftă de mori, da’ ai voinţă să nu fumezi. Cea mai păcătoasă chestie pe care o presupune metoda asta e aceea de a-l transforma în „fruct oprit???, un prieten la care renunţăm fără un motiv întemeiat. Baaad!

(toată discuţia asta îmi face poftă de o ţigară)

Să vedem acum care ar fi dezanvantajele fumatului: mirosul, părerile partenerilor, familiei, costurile, sănătatea, faptul că devine complicat cu spaţiile pentru fumători, dar şi avantajele ar fi: concentrare (inspiraţie), relaxare, trece timpul (plictiseală), liant social, calmare. Fumătorul le are şi pe unele şi pe altele, DAR şi temerile care vin odată cu toate acestea: dacă nu fumez, n-o să mă mai pot concentra, şi cum o să-mi descarc nervii şamd

(rău!)

Diana promite că metoda Allen Carr te eliberează de toate aceste frici şi te face să vezi lucrurile aşa cum sunt în realitate.

(adevărul e că, dacă te gândeşti, majoritatea avantajelor sunt doar argumente pe care ni le aducem noi pentru a fuma)

Se spune că fumătorii n-au voinţă. Dar au! Cine se duce, are chef, n-are chef, să ia ţigări noaptea la 11 chiar şi într-un cartier mai puţin prietenos?! Cine rezistă cu brio la insistenţele celor din jur: „Da’ tu de ce nu te laşi???? şi aşa mai departe?! Aha! Fumătorii au voinţă! Au voinţă să fumeze!

Şi de aceea, acum facem pauză de ţigară!

Citiți cu click pe cifre părțile 2, 3, 4 ale acestei experiențe.

Îmi place mult cântecul ăsta, The Quest îi zice, dar până acum nu fusesem curioasă să asociez vreo faţă cu vocea. Rău am făcut! Faţa, dimpreună cu restul interpretului, Bryn Christopher pe numele lui, arată cam aşa:

Yummy! Din păcate, domnul ăsta a scos un album şi după aia nu prea s-a mai auzit mare lucru de el, ceea ce e destul de regretabil acum, când am văzut şi cum arată. Căci despre cum cântă, zic, ştiam deja!

“Ce-ai zice să ne promovezi pe blogul tău?” Exact aşa sună subiectul unui email pe care l-am primit mai devreme de la o fundaţie, şi nu una mică, ci una de care a auzit multă lume!

“Ce-ai zice să ne promovezi pe blogul tău” mă întreabă expediatoarea, fără să-şi decline funcţia, dar noi ştim, pentru că avem google, că funcţia e de fundraising manager.

Pentru că subiectul campaniei pe care fundaţia o face e de real interes, în mod normal, aş scrie (poate chiar am să şi scriu) un articol pe tema asta, indicând coordonatele celor implicaţi şi felul în care putem face să fie bine, pentru că e vorba de ceva ce ne preocupă (sau aşa ar trebui) pe fiecare. Dar cum mama comunicării să începi o conversaţie cu “Ce-ai zice să faci ceva pentru mine” şi să te aştepţi la un rezultat pozitiv?!

Oare şi emailurile ce vizează parteneriate sau fonduri încep la fel, cu “Ce-ai zice să-mi dai nişte bani/un serviciu”?, sau asta e doar modalitatea de intrat în discuţie cu bloggerii?! Una rea, aş adăuga…

Ca să fim constructivi, varianta corectă ar fi cam aşa:

Bună, X (neapărat X, ca să văd că mi-ai scris mie, personalizat),

numele meu e … şi mă ocup cu … la …

(eventual: am văzut la tine pe blog că te preocupă subiectul X, Y sau Z şi de aceea îşi scriem, pentru că) noi organizăm în perioada/data Cutare o campanie/acţiune/proiect/degustare/exorcizare etc (eventual: care are legătură cu ce ai scris tu aici LINK) şi am vrea să ştim dacă ţi-ar plăcea să te implici/să ne ajuţi în promovarea acestei campanii/acţiuni/…

Îţi trimitem ataşat un document cu toate informaţiile despre campanie/acţiune/…  şi aşteptăm cu interes un răspuns de la tine.

Mulţumesc,

Cutare Cutărescu

Hai că nu chiar aşa de greu!