Crăciunul nostru miroase a pâine caldă, a brad verde şi a vin fiert cu scorţisoară. A adus cadouri multe şi a dăruit pe măsură, jocuri, jucării, râsete şi poezii. E despre azi şi despre mâine, despre prieteni şi familie, despre tihna şi liniştea casei, beteală şi ursuleţi care spun poveşti!
De printre… ramuri de brad, aşadar, vă urăm şi noi Sărbători frumoase şi inspirate!
Ca de obicei, Crăciunul reuşeşte să mă ia prin surprindere, deşi nu e ca şi cum n-aş cunoaşte data precisă când vine. În fiecare an!!! Oare cum reuşeşte Mrs. Claus să le facă pe toate?!
Am reuşit să-mi iau brad (tăiat, că cei din ghivece erau deja un pic cam scuturaţi), am reuşit să fac TOATE cumpărăturile – şi chiar dacă am uitat să iau ceva, nu mai ies nici bătută! -, am luat daruri pentru toată lumea, chiar şi pentru mine, iar Domnul Sony are şi el cadoul lui.
Dar! Casa e vraişte, friptura e aşa cum am luat-o de la măcelărie, vinul e nefiert, fructele pentru garnitură nu sunt nici ele hăcuite, pâinea de află la stadiul de făină în pungă + drojdie în pachet + apă în sticlă şi seminţe de susan în cutie, bradul e cât se poate de naturel şi am doar o vagă idee unde am ascuns beteala.
Dar e bine. E bine, nu? Petrecerea de Crăciun cu prietenii începe abia diseară, hâââât, departe, peste vreo şase ore! Şi poate, POATE, zic!, reuşesc să le fac pe toate până atunci! Cu colinde înainte! Ceea ce vă doresc şi vouă!
Pregătiri fericite!
Încă nu am un pom de Crăciun, ceea ce face ca domnul Sony să se distreze infinit mai puţin, iar în casă să nu se simtă nici un dram de adiere sărbătorească. O să se simtă mâine, de la pâine şi friptură, dar azi… nu! Şi fără brad parcă nu e Crăciun!
N-am încă pom şi pentru că nu ştiu ce să fac, de care să iau. Tăiat n-aş lua, fiindcă mi se pare un pic aiurea să tai copacii ca să încurajezi un moft: până la urmă bradului de 2m îi trebuie nişte ani să ajungă acolo, iar noi îl aruncăm după mai puţin de-o lună. Iar cu brad în ghiveci am, de asemenea, o problemă: cei pe care i-am luat în ultimii doi ani s-au uscat până la primăvară când aş fi putut să-i replantez la moşie.
Despre brad artificial nici nu poate fi vorba, aşa că, iată, vine Crăciunul şi eu nu ştiu ce să fac! Un sfat ar fi potrivit, şi vă mulţumesc pentru el!
Update: multumesc pentru sfaturi si voturi. Am luat brad tăiat, fiindcă cei din ghiveci arătau deja destul de trist şi nu mai vreau să-mi pară rău când se ofilesc :(
Ştiţi deja că am fost în două rânduri în studio la Vocea României şi o să merg şi la finală, pe 26. Ce nu ştiţi e că în spatele prezenţei bloggerilor şi jurnaliştilor acolo se află Diana Zamfirescu, Corporate Communication Manager la Pro TV, cea care are în grijă, printre altele, comunicarea show-ului Vocea României.
În ambele dăţi în care am fost în studio, Diana a fost omniprezentă, în culise, la intrare, în public. În timpul show-ului, stă sus, atentă şi nu lasă laptopul din braţe. Fotograful vine fuga şi îi dă cardurile cu fotografii, iar Diana le alege şi le publică aproape în timp real pe pagina de fb a show-ului, iar mai apoi le distribuie către presă şi către bloggeri. Şi pentru că printre randuri se scrie din perspectivă de PR, voila, să vedeţi că nu e puţin lucru ce face Diana!
(nu sunt diacritice în textul de mai jos, iertare pentru asta, nici nu stau să pun diacritice, că trebuie să mai fug prin oraş până nu mă trezesc cu Moş Crăciun la uşă!)
La fiecare dintre emisiunile la care am fost in studio, in timpul emisiei, tu stai cuminte cu laptopul in brate si lucrezi! Ce faci, mai exact?
Pregatesc materialele de follow-up pentru a doua zi: comunicatul de presa cu momentele cele mai importante din show si selectez din sutele de fotografii pe care le avem in fiecare editie, pe cele mai reprezentative pentru seara respectiva. Un alt lucru care ma tine cu laptopul in brate este updatarea in timp real a paginii de Facebook, facebook.com/vocearomaniei, unde postam atat linkuri cu prestatiile concurentilor/invitatilor din seara in curs, cat si informatii si fotografii de culise, in ideea de a mentine un nivel cat mai ridicat al interactivitatii cu fanii.
Si cand nu e emisie? Cum se pregateste PR-ul pentru fiecare editie?
Intens! :)
Pe langa strategia obisnuita (comunicate de presa care anunta editiile viitoare, interviuri cu antrenorii sau concurentii, sedinte foto), comunicarea noastra este focustata pe informatiile de interes si curiozitatile celor care urmaresc acest show.
Cum ai decis colaborarea cu bloggerii? Ce crezi ca pot oferi in plus, in termeni de comunicare?
Spatiul virtual a luat o amploare extraordinara in ultima perioada iar PRO TV a inceput sa colaborareze cu blogosfera de mai multi ani. Opiniile exprimate in acest spatiu sunt foarte importante pentru noi. Odata ce faci parte din industria media este obligatoriu sa-l integrezi in strategia de promovare. In PR trebuie sa existe cat mai multe tooluri de comunicare, iar, in cazul de fata, blogosfera este unul dintre ele. Unul din ce in ce mai important.
Cu atatea lucruri de facut, mai ai vreme sa ai favoriti in cadrul show-ului? Daca, da, pe cine?
Lucrez cu concurentii inca de la inceputul emisiunii, ajung sa ii cunosc, ba chiar sa ne imprietenim, ii vad nu doar la show-uri, ci si la repetitii, stiu cat de mult muncesc pentru fiecare prestatie. Se intampla ca unii sa aiba o seara nu tocmai buna sau sa fie emotionati peste masura, dar, la fel ca in cazul prietenilor apropiati, esti alaturi de fiecare dintre ei, chiar daca sunt diferiti.
Răspuns de PR :p, eu sunt sigură că are şi ea favoriţii ei! Eu ţin cu Iuliana!
Ce ar fi facut Diana Zamfirescu la Vocea Romaniei daca nu facea PR? Producator, juriu, concurent… sunt multe roluri in echipa.
Ce mi-ar fi placut sa fac? Sa fiu concurent! Vocea insa nu ma recomanda :)
Ce as fi putut sa fac? Probabil productie.
Fara indoiala, in acest moment Vocea Romaniei este cel mai de succes format importat in Romania. Ce crezi ca sta la baza acestui succes?
De cativa ani buni in ProTV show-urile de entertainment poarta un nume: Mona Segall. Este omul care a ridicat niste standarde uriase in ceea ce priveste productia tv si a reusit sa transforme in aur formatele care au ajuns in mana ei. Succesul acesta nu inseamna doar profesionalism, ci si extrem de multa daruire. Iar asta nu se invata. Fie o ai, fie nu!
Chiar si asa, exista carcotasi. Exista, nu? Care sunt reprosurile lor si cum le raspunzi? Eu m’as enerva :)
Carcotasi vor exista intotdeauna, dar constiinta lucrului bine facut e mai puternica decat speculatiile sau comentariile nejustificate.
Ce o sa’ti lipseasca dupa ce Vocea Romaniei este gasita, pe 26 decembrie?
Muzica buna pe care o ascultam in fiecare marti si vineri, desi sper si cred ca ii voi putea reasculta pe fiecare dintre concurenti pe diverse scene sau la posturile de radio.
Si, in fine, PRO TV nu ia vacanta de sarbatori! PR-ul ia? :)
PR-ul are nevoie! :)
Ca in fiecare an de sarbatori, ne impartim in doua tabere : unele stam pe baricade de Craciun si pentru finala de la Vocea Romaniei, celelalte colege ale mele sunt pregatite pentru Revelionul din piata.♦
În seara asta am fost într-un loc drăguţ, la nişte doamne simpatice care au vrut să ne povestească despre business-ul lor. Nice and cosy, vreo 12 bloggeriţe (detest diminutivarea asta! chiar aşa, nu putem găsi alt termen pentru fetele care fac blogging?!) dimpreună cu doamnele respective şi cu organizatoarea întâlnirii. Şi cu o tânără despre care n-am înţeles foarte clar ce hram poartă în locul respectiv, ci doar că e PR şi că are un proiect cu locul în care ne aflam.
Piaristă, jurnalistă, specialistă
Tânăra PR s-a recomandat scurt Adina smth şi a început să vorbească ca şi cum ne citise pe toate, ştia ce hram purtăm, eram din aceeaşi poveste (una nedefinită), dar ea avea apanajul de a fi, you know, PR şi jurnalist. Ca om cu ştate vechi prin presă, am întrebat-o pe unde a lucrat. Mi-a zis un nume de site de care n-am auzit niciodată şi că înainte a lucrat prin Pro – trustul, cred, nu televiziunea. Boon, bine, un reper, hai, zi mai departe.
Mai departe a povestit una-alta despre experienţele ei cu locul în care eram (pozitive, all right) iar eu am întrebat-o de obiective, fiindcă ne zisese de rezultate iar eu ştiu că rezultatele sunt bune sau nu în funcţie de nişte obiective. S-a dovedit că tânăra nu avusese obiective, ea era doar veselă şi fericită cu experienţa ca atare. Mbine, ok, pot să accept şi asta!
Ce ştii să faci de banii ăştia?
Ce nu pot să accept e faptul c-a trecut la business, cum ar veni, cu următoarea abordare: “Aici e vorba de o campanie de promovare. Toată lumea ştie că o campanie bună durează cam trei luni, aşa că eu vreau să ştiu ce puteţi voi să faceţi pentru promovarea locului, că vă dăm nişte servicii moka” şi, mai specific, “Câte comunicate de presă puteţi scrie pe săptămână?”.
Îmi displăcuse fata de la prima silabă pe care a scos-o, din limbajul corporal pe care îl avea, din priviri, gesturi, tot, chiar şi pentru că ţinea în mâini un clip board, ca Octavian Ursulescu pe vremea când prezenta Mamaia, şi admit asta, dar faptul că am întrebat-o de obiectivele campaniei n-are legătură decât cu logica, nu cu antipatia. Am mai avut (şi probabil o să mai am) clienţi după care nu m-am dat în vânt ca oameni, dar am lucrat totuşi foarte ok cu ei.
Obiectivele fetei erau aşa: Păi, să promovăm. Eu am insistat: Bine, dar mai concret? Ce, cum? Există un USP? Că nimeni de aici nu scrie comunicate de presă pe blog cu copy/paste. Iar eu, ca să scriu un comunicat de presă, iau destul de mulţi bani, că ăsta mi-e jobul!
La asta fata s-a uitat urât (pe mine mă buşea rău râsul) şi a zis, clar şi răspicat: Cred că vorbesc în chineză.
Inevitabil, şi celelalte bloggeriţe s-au simţit lezate de o asemenea manieră de abordare, iar Anne-Marie chiar a scris despre asta un post foarte bine articulat! Faza a fost depăşită elegant prin scoaterea tutei din peisaj şi iniţierea unui alt moment, admirabilă repliere a gazdelor.
Fireşte, tânăra PR a fost comentată at large tot restul serii şi recunosc că ne-am amuzat copios pe seama ei. La sfârşit, însă, după ce lumea a plecat, eu m-am dus s-o întreb, totuşi, ce naiba a fost în capul ei cu o asemenea abordare. Era singură într-o altă cameră şi mi-a fost milă de ea – ştiu, ştiu, dar asta e!
Cum se face PR, de fapt, dacă nu ştiaţi!
Tot cu nasul pe sus, tot fără să-şi ceară scuze, din vorbă în vorbă, mi-a explicat că PR-ul înseamnă să aibă un buget şi să plătească articole, că a lucrat şi cu clienţi străini şi aşa se face, se plătesc articole. De ce ar scrie un jurnalist despre un business sau altul fără bani?
I-am spus că ce zice ea nu e PR, e media buying toată ziua, şi că ar trebui să nu-şi mai zică PR dacă asta pricepe ea din meseria asta! Iar replica nu a întârziat să apară: pe noi aşa ne-au învăţat la facultate, că PR-ul trebuie să facă să apară atâtea articole în atâtea locuri şi că ea întoteauna plăteşte articolele, că aşa face de trei ani de când s-a apucat de PR, normal că plăteşte articolele, şi că îmi arată cursul domnului Coman ca să văd.
Eu nu pot să cred că Mihai Coman (dacă nu ştiţi cine e, google him!) predă aşa ceva, nu cred nici dacă văd notiţe de curs cu fraza asta, scrisă întocmai! Aşa că am insistat şi i-am spus să-mi spună exact cum a zis domnul Coman.
Răspunsul: PR-ul trebuie să facă în aşa fel încât să apară articole în presă.
Da, tuta pământului, asta e corect, apariţiile în presă intră în sfera activităţii de relaţii publice. Dar trebuie să le genereze, ca pe ştiri, nu să le plătească!
N-am plătit niciodată un articol şi, slavă clienţilor!, am găsit ce să comunic şi astfel să generez chiar şi articole cu trimitere din prima pagină! Deci ştiu că se poate, aşa că vă rog să-mi spuneţi şi mie ce se învaţă în şcolile astea şi de ce există absolvenţi de PR şi jurnalism care cred că datoria unui om de relaţii publice e să ducă la casierie nişte facturi pentru advertoriale nemarcate?!
Deci?!
Am o problemă cu vânzătoarele care nu înţeleg că shoppingul nu e doar despre a cheltui bani ci a te simţi ok cu faptul că faci asta vs. lucruri de care ai sau nu prea ai nevoie. Iar când n-ai neapărată nevoie de a ţâşpea cămaşă albă (eu am, că fac colecţie!) , experienţa trebuie să fie premium.
Ieri am trecut pe Lipscani între două întâlniri. Acolo, la numărul 59, e un magazin care se numeşte Monique. Intru mereu cu plăcere şi cumpăr mereu câte ceva, pentru că au lucruri drăguţe (haine, accesorii) dar, mai ales, pentru că doamna care se ocupă de magazin este cu adevărat fermecătoare.
Monique e un butique în adevăratul sens al cuvântului, e şic, în interior miroase a parfum dar fără să-ţi oprească alimentarea cu oxigen, e cald, iar lucrurile expuse sunt aranjate cu gust şi cu minte, în aşa fel încât în orice colţ sau pe orice umeraş te aştepţi să găseşti ceva drăguţ.
Nimeni nu sare pe tine să te întrebe ce cauţi, dar dacă soliciţi să probezi ceva, o părere bine argumentată îţi este oferită cu zâmbetul pe buze. Pentru cine cumpăraţi? Cum este restul toaletei pe care o s-o purtaţi? şi alte întrebări menite să se asigure că pleci de acolo cu cea mai bună variantă pentru tine.
Ieri am cumpărat două clame oarecât mai glamour şi le-am ales pentru că, deşi simple, ies în evidenţă într-un mod plăcut, mai ales acum, pe părul meu (mai nou) roşcat. Doamna a insistat să le împacheteze – de obicei refuz, pentru că am cel puţin o geantă la mine şi nu încurajez risipa pungilor de plastic – explicându-mi că are pungi de hârtie, nu de plastic iar asta se poate recicla. Mi-a dat şi câteva sfaturi despre cum pot prinde părul cu respectivele accesorii în aşa fel încât să le pun în valoare şi pe ele şi pe mine. M-a cucerit.
Înaintea mea îi explicase unei fete cum se poartă o anumită căciulă, cu lux de amănunte, de ce trebuie trasă mai spre ceafă pentru a balansa forma capului şi de ce fetei i-ar sta bine iar ei nu, pentru că are faţa mică, iar o căciulă de genul acela i-ar umbri toate trăsăturile. Mai devreme, explicase unui domn (chel!) cum se pune în păr un anumit accesoriu, delicios şi ăla, cu pene, şi pe care intenţionasem să mi-l cumpăr, de asemenea, dar am renunţat fiindcă nu-mi dau seama la ce l-aş putea purta!
Cred că acolo am avut parte de cea mai frumoasă experienţă de shopping, cu maniere de pension şi aer parizian. Aşa că vă recomand, oricând, să treceţi pe acolo, chiar dacă nu cumpăraţi ceva, fie şi pentru a vă bucura de experienţa vizitei!
(ştiu că e reclamă, chiar deşănţată, dar mi-a plăcut chiar atât de tare!)
La ideea celor de la Heineken, care îndeamnă lumea să se distreze şi să bea până dimineaţa dar în mod responsabil, cât să prindă şi să se bucure de răsărit, am fost pusă să rememorez cel mai frumos moment matinal al zilelor lui 2011. Anul ăsta nu prea am avut ocazia să (sur)prind răsărituri (în orice caz, nu povestibile şi, în nici un caz, cu poze!), totuşi am ales două. Şi un bonus.
Primul răsărit outdoor din 2011 m-a prins la Sibiu, după petrecerea de încheiere a FITS, pe Bălcescu (pietonala din oraş), când mă îndreptam spre micul apartament ce mi-a fost casă aproape o lună. Teii începuseră să parfumeze strada, era linişte însă pe măsură ce înaintam către casă, se auzea, din ce în ce mai tare, Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, iar răsăritul decora strada cu lumină aurie. Dincolo de toate satisfacţiile personale şi profesionale pe care mi le oferă FITS, dimineaţa aia e la loc de cinste.
Celălalt răsărit de excepţie din 2011 a fost la Vama Veche, tot în iunie, după o noapte cu dans, când am plecat cu Andreea, Cătălina şi D. spre John, să mai şi dormim. Ca de obicei acolo, fondul sonor a fost asigurat de Ravel, nu-mi imaginez răsăritul la mare fără Boleroul lui. Cam multă hărmălaie pentru gustul meu, dar marea a compensat multe din neajunsuri. De altfel, îi reuşeşte mereu asta!
Totuşi, cel mai frumos răsărit din viaţa mea a fost… în 2008, în Tunisia, pe malul lacului Chott el Djerid, un lac cu apă sărată, complet secat la momentul respectiv, cu o suprafaţă uriaşă, cât vezi cu ochii, strălucitor de albă de la sare. Redau povestea, aşa cum am scris-o atunci.
ne’am trezit devreme, la cinci, si am plecat la sase din hotelul primitor din douz. un hotel de trei stele cu servicii calde. la propriu. noaptea a fost rece, si am cerut inca o patura pe care am primit’o imediat. dimineata, dupa nelipsitul ness, lucrurile stranse in graba cu ochii carpiti de somn, cu grija de a nu fi uitat ceva, dar in imposibilitatea de a ma asigura de asta: era prea devreme pentru ritmul meu biologic. n’am uitat nimic.
in autocar. stau in fata. ne deplasam, e liniste, e intuneric, toata lumea dormiteaza. nu mai stiu cat am mers, cred ca nu prea mult, am atitpit, nu stiu de ce m’am trezit si m’am uitat pe geam, se crapa de zi. si undeva, departe, vorba cantecului, se zarea prima geana a zilei, un firicel de lumina portocalie, din alta lume, parca.
am cerut sa oprim. nu stiam daca e’n program si nu ma interesa. intrasem deja pe teritoriul lui chott el djerid, lacul sarat si secat. m’as fi dat jos si daca m’ar fi lasat acolo. am oprit, am coborat. cum te uitai in zare, numai nisip, pustiu, si geana aia de lumina. aerul era rece, dar nu taios, placut pentru obrajii inca incinsi de somn. m’am infasurat in poncho. incet, unu cate unu, au coborat si ceilalti. m’am dus mai incolo.
geana de lumina a inceput sa se ridice incet. e momentul in care ai o revelatie: desertul este o mare, e aceeasi senzatie. in afara de boleroul de ravel pe care rasare mai bine si mai vrajit soarele, era ca la mare. doar ca, in loc sa se reflecte in apa, soarele, tragea dupa sine o lumina portocalie, rosiatica, incredibila. nu stiu cum, dar din autocar se auzea, incredibil, “world is stone” si mie, ca proasta, mi’au dat lacrimile. cred ca de multumire pentru asa o coincidenta, dupa toate zilele in care ascultasem muzica lor aproape de manea, cand rasare soarele, se’aude world is stone.
A fost magic!
_________
E un obicei ca, înainte de 31 decembrie, să ne amintim Best of din anul ce tocmai se încheie. Şi de ce n-ar fi #mysunrise (sau aşa, pe FB) un unghi de abordare?! Răsăritul e un nou început, aşa că, dacă vor şi ei, aş vrea să ştiu de la Tiţa, Ivo, TVdece, Doru şi Andreea cum a fost cel mai frumos răsărit al lor din 2011. Sunt convinsă că au poveşti frumoase!
Iar pentru voi, cititori, e bine să ştiţi că cea mai frumoasă poveste cu răsărit e premiată cu six pack de Heineken. Pentru sărbători vesele! :)
… în Franţa a fost desemnată Anne Sinclair, soţia lui Dominique Strauss-Kahn, pentru a fi rămas, public, alături de soţul ei atunci când acesta a fost târât într-o cascadă de scandaluri sexuale şi a fost nevoit, ca urmare a acestui lucru, să demisioneze din funcţia de director al FMI-ului.
Aşa cum era de aşteptat, Anne Sinclair a întrunit mai multe voturi din partea femeilor decât a bărbaţilor, care ar fi desemnat-o câştigătoare în acest top pe Christine Lagarde, actuala şefă a FMI-ului.
Mi s-a părut aproape eroică atitudinea doamnei Strauss-Khan de la bun început, felul în care, fără să dea declaraţii sforăitoare, şi-a sprijinit soţul pur şi simplu prin a fi rămas şi apărut, public, alături de acesta şi are, de asemenea, admiraţia mea – pentru cât o conta! Fireşte, dacă s-ar fi distanţat ori ar fi cerut divorţul, scandalul ar fi fost cu atât mai mare iar gurile rele ar fi văzut în asta o confirmare a acuzaţiilor aduse lui DSK. Iar înainte să vă grăbiţi să spuneţi c-a rămas cu el pentru bani, vă zic eu că Anne Sinclair e o reputată jurnalistă şi vine dintr-o familie foarte bogată, n-are nevoie de banii lui DSK.
Noi în România nu prea am avut scandaluri de genul ăsta, la nivelul ăsta, dar cel mai probabil e Anne Sinclair ar fi fost catalogata “fraieră” în loc să fie desemnată femeia anului. Sau poate am eu o părere prea aspră în legătură cu compatrioţii mei…
Am citit zilele trecute despre un prea minunat proiect “gândit” de mai marele RATB-ului, Viorel Popescu. Acesta spune că proiectul (pilot) presupune ca cei care vor fi găsiţi fără bilet de controlori să nu mai fie amendaţi ci rugaţi frumos, politicos, imploraţi, eventual, să coboare din mijlocul de transport în comun.
Dom’ Popescu spune că el nu e de acord cu amenzile şi speră că se poate circula civilizat şi că biletul ar trebuie să coste, de fapt 2 lei (în loc de 1,3 cât mi se pare că e acum) dar că nu există voinţă politică în acest sens.
Dom’ Popescu, vă reamintesc, e şeful transportului în comun din comuna oraşul Bucureşti, capitala României, iar RATB-ul are datorii destul de mari la buget.
Fain frumos proiect, dar nu e pentru bucureşteni. De fapt, nu e pentru români, în general. Românii s-au învăţat să li se dea. De toate, orice. Tigăi la reducere, medicamente compensate vs. o ciocolată la medicul de familie şi, mai nou, transport moka. Fiindcă tot ceea ce vor reţine concetăţenii mei din acest proiect e exact asta: “Putem circula gratis!” omiţând că se plâng zilnic de calitatea serviciilor RATB, de înghesuială, de faptul că aşteaptă în staţii până se plictisesc.
Dincolo de informaţia ca atare, am citit curioasă comentariile. Sunt oameni care se vaită că au venituri prea mici ca să mai dea şi 50 de lei pe un abonament (asta e hoţie, dom’le!) dar cei mai mulţi spun că oricum nu plăteau bilet, fraierii de controlori să sugă… o acadea!
Eu sunt pentru amenzi. Usturătoare. Fiindcă, pe zi ce trece, îmi e tot mai clar că mentalitatea celor mai mulţi dintre români nu se schimbă de bun simţ ci de frică! E păcat, dar asta e :(
Dragă Moş Crăciun,
(pauză)
zilele astea mă tot gândesc la tine şi încerc să fac asta cu mintea copilăriei, când obiceiul de a primi daruri mi se părea, alături de altele, miraculos! Între timp, am învăţat că e cel puţin la fel de plăcut să dăruieşti pe cât e să primeşti, am învăţat că generozitatea e un obicei sănătos şi tocmai datorită acestui lucru viaţa mea, cum sunt sigură că o ştii, a devenit mai frumoasă.
Nu-ţi scriu, aşadar, să-ţi cer lucruri pentru mine, mai ales că deja am primit daruri. Întâi agenda roşie, atât de frumoasa agendă roşie cu copertă de piele, pe care o ador aşa de tare încât, anul ăsta, renunţ la cea de la Taschen – tu ştii că asta nu e puţin lucru! Trimite, Moşule, gânduri bune la expeditor, coz… everybody’s daaancing!
Pe urmă am primit o jucărie de la Ikea, ca un reminder că fiecare jucărie cumpărată din acest magazin până pe 24 decembrie înseamnă că un euro se duce spre programele de educaţie făcute de UNICEF şi Salvaţii Copiii. Noi îi cunoaştem pe unii dintre aceşti copii, Moşule, şi ştim că au nevoie de ajutor. Aşa că, te rog, cumpără cât mai multe jucării de la Ikea, bine? Ca să ştii, de la Ikea am luat daruri pentru prieteni, doi pui de pernă şi o pătură moale pentru lenevit între cele două sărbători de iarnă.
Vineri seară, dragă Moşule, am primit încă o jucărie via Secret Santa de la petrecerea bloggerilor: Şoimul Mileniului, nava lui Han Solo din Războiul Stelelor, pe care am asamblat-o singură, ca un copil mare ce sunt! Başca, a fost o petrecere minunată by Vodafone, True Club & Manafu, de-am dansat până pe la 4 dimineaţa! Să le dai chef şi inspiraţie pentru alte năzbâtii de genul ăsta, Moşule, fiindcă, ştii tu, ne place, place, place!
Ieri mi-a sărit în braţe o Mirună (5 ani) mânjita cu frişcă pe jumate din faţă, dar nu m-am supărat: râdea cu toată faţa şi ştiu că s-a bucurat tare să mă vadă fiindcă ştie că mă pun la mintea ei. Sub bradul din casa prietenilor era un dar parfumat şi pentru mine – îl voi pune la bună păstrare şi folosire, tot pentru prieteni şi chiar destul de curând. Şi am mai primit şi o pisică. Hei, nu e ce crezi! O pisică de turtă dulce! :)
Pe seară, am primit un specacol de improvizaţie la Joy Pub, unul făcut de trupa Obligo, unde am râs mult şi de la care mi-a venit o super idee, tot cu daruit, fiindcă – am stabilit deja, da? – că generoziatea este bună!
În seara asta iar mă alint, că merg la concertul lui Tecuceanu featuring Anca Duma, să le ofer încurajări şi aplauze, fiindcă şi ei ne dau muzică şi voie bună, iar banii strânşi pe bilete se duc la Paşi către viaţă, ca să ţină copilăria departe de spital!
Nu în ultimul rând, te rog să ai grijă şi de Bibi.
Dragă Moşule, eu îţi urez multă sănătate şi… să nu uiţi să porţi fular fiindcă am auzit că vine frigul! Salutări şi renilor!
Ruxandra
PS Fără pijamale anul ăsta, te rog!!!
