Am crezut ceva vreme în teoria asta, că ce are ea trebuie să nu aibă el, iar ce are el ar trebui să nu se regăsească la ea. Cum ar veni, dacă ea e ordonată, e ok ca el să-şi arunce o şosetă în dormitor şi pe cealaltă s-o vâre, pitită bine, în pantof, dacă ei îi place marea e ok ca lui să-i placă muntele, aşa, pentru variaţie, dacă lui îi place rock-ul e absolut în regulă, recomandat, chiar, ca ea să fie fan disco. Gen “se completează”.
Dar e greşit. E atât de greşit încât ar trebui să se inventeze cursuri despre asta şi un cuvânt special!
Oamenii, ca şi animalele, de altfel, trebuie să fie în mediul lor, cu oameni care le seamănă. Hei! E ok ca tu să te zbânţui şi pe disco atâta vreme cât lui nu-i curge sânge din urechi la Modern Talking, dar dacă tu preferi să stai la hotelul de pe malul mării, buda din pădure, confort îndeobşte întâlnit la cazarea din cort în vârf de munte, n-are cum să fie în regulă, nici măcar de dragul amorului. Şi, în ultima instanţă, cum să poţi trăi cu cineva care are gusturi şi obiceiuri opuse faţă de ale tale?!
Nu, nene! Lucrurile pe care le puteţi face împreună tre’ să placă amândurora! Stăm acasă, ne uităm la film, ieşim la terasă, ne vedem cu prietenii, împreună sau separat, ascultăm muzică care ne gâdilă amândurora urechile într-un mod plăcut şi aşa mai departe.
Aseară, în cadrul Undercloud, am văzut Autobahn după Neil LaBute. Unul dintre cele trei cupluri din spectacol era format dintr-un asistent universitar serios şi o vânzătoare de supermarket sărită, şi nu în sensul bun al cuvântului! La început s-au pupat romantic dar când ea (personajul ei, mă rog) a început să vorbească, m-a enervat atât de tare încât îmi venea mie s-o pocnesc! Ea vorbea de şoricei de câmp morţi trimişi fostului iubit, iar el vorbea despre Buikul lui de colecţie. Probabil că dacă eram cu ei în maşină i-aş fi zis vreo două! El, săracu, nu apuca, era prea siderat! Dar la început se pupau de mama focului, da?
Poate că opusele se atrag, totuşi, “aspiraţional”. Dar în final se vor respinge cu o forţă direct proporţională cu durata timpului petrecut împreună! În unele cazuri, două ore în maşină sunt suficiente :)
La finele săptămânii trecute, Cristi Şuţu s-a dus la mare, la 2 Mai. Ca el au mai făcut şi alţii, destul de mulţi, de fapt, că a fost festival în Vamă weekendul ăsta, deci nimic special până acum. Dar citiţi în continuare, vă rog.
Cum sătea la cafea, la Micul Golf, Cristi, care are mereu camera foto la el şi face cele mai radiografii de fotografii, de vezi şi ce nu se vede în ele, o privire, un zâmbet, un fir răzleţ de păr ce spune o întreagă poveste… hai că divaghez! Deci cum şedea Cristi aşa la o cafea, pe dig încolo ceva îi atrage privirea. Şi sur(prinde) mai multe cadre şi le pune pe blog şi-mi dă şi mie voie să iau unul ca să pot spune şi vouă o poveste.
O poveste cu un băiat şi o fată. Una frumoasă, cum am spus, continuarea ei e pe blogul de la Foto Union.
Vedeţi de ce e special? Cât de fain să surprinzi momentul magic?! Dar staţi aşa! Asta nu e tot! Cristina s-a gândit că ar fi tare frumos, macig chiar!, dacă cei doi protagonişti ai frumoasei poveşti ar vedea fotografiile lui Cristi şi s-ar bucura, desigur, să aibă aşa o amintire din fix acel moment.
Şi a dat sfară-n online ca să-i găsim. Cu RT, cu Share şi, uite, şi cu postul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare povestea şi vreau un happy end magic! Adică să căutăm perechea în carul cu online, să-i găsim şi să se bucure retrăind momentul acela!
Ce să fac?! Sunt o romantică! Dar daţi şi voi mai departe, vă rog! Amorul se pune la cauze nobile :)
Îmi place Chris Simion, aparenta ei fragilitate şi faptul că, dincolo de asta, se ascunde o forţă de care, am impresia, nici ea nu e mereu conştientă. Îmi place fiindcă face proiecte minunate, după texte la care nici nu te-ai fi gândit că pot deveni spectacole de teatru, cum ar fi Pescăruşul Jonathan Livingstone şi pentru că e frumoasă, pe dinăuntru şi pe dinafară.
Aşa că mă bucur că a reuşit să facă Undercloud, un festival de teatru independent (de orice), care propune, vreme de 12 zile, 20 de spectacole alese pe sprânceană, printre care şi o premieră, O femeie singură, după un text descris de Dario Fo (laureat Nobel, apropo) şi Franca Rame, cu Maia Morgenstern jucând rolul Mariei. Cum Dario Fo foloseşte sarcasmul şi ironia într-un mod savuros, iar Maia Morgenstern e minunată, acest spectacol este una dintre recomandările mele din festival.
(click pe poză pentru programul complet)
Cealaltă recomndare este pentru seara asta, respectiv Te iubesc! Te iubesc?, spectacol regizat de Chris şi în care puteţi vedea, cu lacrimi în ochi, garantez!, radiografia unei iubiri dar şi pe Manuela Hărăbor jucând teatru. Apropo, lacrimile ar fi de râs şi, poate, un pic, doar un pic, la final, de emoţie.
Aveţi, aşadar, o recomandare pentru prima zi şi una pentru ultima zi. În rest, faceţi cum vreţi, doar încercaţi să rataţi cât mai puţine spectacole din acest Festival!
Ah, nu, e fapt, nu mă pot abţine, mai fac o recomandare, pentru mâine seară, la Cum m-am lăsat (de gândit), spectacol realizat (mă întreb cum?!) după cartea cu acelaşi nume semnată Hannes Stein şi care e una dintre preferatele mele pentru umorul demenţial: “Viaţa este o impertinenţă solitară şi, de fapt, totul se reduce la un truism: gândirea scade forţa de atracţie erotica şi însingurează!”- v-am spus că e foarte mişto textul! Cei doi care-şi asumă rolul de a vă convinge să vă lăsaţi de gândit sunt Anca Sigartău şi 1-Q Sapro.
În fne, o rugăminte, în special pentru twitterişti: sunteţi invitaţi să lăsaţi gânduri bune şi sentimente legate de teatru pe hastagul #undercloud fiincă ele vor fi adunate într-un ebook ce va ajunge la mai mulţi actori. Pentru bucuria pe care ne-o dăruiesc jucând cred că nu e mare lucru să le dăm şi noi înapoi o colecţie de emoţii, nu?
După cum ştiţi, probabil, în prezent, Big Apple aşteaptă asediul uraganului Irene, iar pregătirile au început încă de vineri. Magazine închise, străzi pustii la ore de vârf, rafturi golite prin toate magazinele, în special magazinele care vând alcool. Primarul Bloomberg a fost foarte ferm în ceea ce priveşte evacuările, sunt zone în care lucrul acesta e obligatoriu, şi deja 400.000 de newyorkezi au rămas fără curent.
În ciuda faptului că vorbim despre o ameninţare destul de serioasă, ieri, după amiază, mai mulţi americani au lăsat baltă pregătirile pentru a salva plăcile ceramice cu mesaje de la primul memorial închinat atentatelor de la World Trade Center de acum zece ani.
“Tiles for America” a fost, iniţial, un proiect mic, început de nişte artişti americani. Plăci ceramice (faianţă, da) cu mesaje de încurajare pentru cei care pierduseră pe cineva drag în atentate. Fenomenul a luat proporţii şi s-a ajuns la mii de asemenea plăci venite atât din oraşele americane cât şi din întreaga lume care au fost expuse în New York, la intersecţia 7th cu 11th.
Este prima dată când aceste plăci sunt luate de acolo şi, nu am nici o îndoială, odată ce urgia va fi trecut, şi mai mulţi voluntari vor fi acolo, ca să le pună la loc, exact aşa cum au fost. Mi s-a părut un semn de infinit respect pentru evenimentele din 9/11, pentru cei care au pierit atunci, cei care nu i-au uitat şi pentru cei care şi-au exprima compasiunea pictând bucăţile de ceramică – unele dintre ele sunt adevărate opere de artă.
Poate că americanii sunt superficiali – aşa se spune, adesea – dar gestul acesta mi s-a părut minunat şi cred că spune multe de ce vorbim, înca!, despre American Dream şi nu despre [insert country name here] Dream.
Noi nu suntem în stare să salvăm ditai monumentele istorice şi trecem pe lângă ele cu o nepăsare demnă de cauze mai bune, iar ei se adună pentru a salva nişte bucăţi de faianţă care, în ultimă instanţă, reprezintă, fiecare, un gând bun şi o speranţă. Şi sunt, cum spuneam, mii!
Impresionant!
Foto via
M-am întrebat de mai multe ori de ce majoritatea uraganelor au nume de femeie ca şi cum, dacă e să fie o pacoste serioasă, care face o grămadă de stricăciuni, îţi ia casa şi tot ce ai, viaţa, chiar, dacă nu eşti atent, aşa o năpastă, deci, atunci numele ei este (de) femeie!
Doar ieri am apucat să mă interesez în detaliu despre asta şi nu, de fapt, nu e nici urmă de misoginism în povestea asta.
Prin secolul XIX, când uraganele şi furtunile serioase au început să fie monitorizate, notate, măsurate, odată cu avansarea ştiinţei meteo, oamenii se referau la uragane asociindu-le cu orice sfânt, mucenic ori sărbătoare din ziua ori perioada respectivă. Istoria ne spune că primul care a introdus sistemul numelor proprii pentru uragane a fost un australian, Clement Lindley Wragge, şi tot el a fost cel care a venit cu ideea algoritmului alfabetic ce, cu puţine modificări, se foloseşte şi azi.
Numele de femei au fost, însă, găselniţa meteorologilor americani navigatori care au botezat furtunile din larg – unele dintre ele devenind uragane – cu nume de femei, întocmai precum au făcut şi cu navele: cele mai multe au tot numele unor doamne şi domnişoare. Poate pentru că erau departe de case şi le era dor de neveste, mame, fiice, iubite, naiba ştie!, dar asta e istoria. Lucrul ăsta s-a petrecut prin 1950 şi ceva şi abia aproape trei decenii mai târziu au început să fie luate în considerare şi nume de bărbaţi pentru botezarea uraganelor.
În prezent există şase liste cu nume pentru uraganele din toată lumea, listă realizată de Organizaţia Mondială de Meteorologie. Lista este alfabetică, numele sunt, deopotrivă, de femei şi de bărbaţi (parcă totuşi cele de femei primează), şi se refolosesc. Există şi excepţii, în sensul că unele nume sunt retrase din listă, atunci când furtunile cu pricina au produs pierderi masive şi se consideră că refolosirea lor ar putea stârni amintiri prea dureroase celor afectaţi. Aşa este cazul Katrinei (înlocuită cu Katia), a lui Andrew, Rita sau Ike.
Acum ştiţi!
PS Între timp, Irene s-a mai domolit, fiind “cotată” acum doar de gradul 1 din cinci. Dar poate oricând să se răzgândească, doar e femeie! :)
;
Irene, uraganul care vine, vine, calcă totul în picioare, vorba poetului, pare din ce în ce mai neprietenos. În fapt, dacă e să ne luăm după statistici, cică ar fi cel mai naşpa uragan pe coasta estică a Statelor Unite în ultimii ani, asemănat, de unii specialişti, cu Floyd, care a făcut 57 de victime şi pagube în valoare de vreo 5 miliarde de dolari – fix ce le mai lipsea acum americanilor!
Dar nu despre asta e vorba, poate că se mai domoleşte, Doamne ajută! E vorba despre evacuări. Peste 200.000 de turişti şi localnici au fost sfătuiţi să se retragă, preventiv, din calea năpastei. Evacuare, adică pleci din casa ta, cu puţine lucruri, deh, câte poţi să cari, şi cu speranţa că atunci când Irene va fi trecut, casa, cu tot ce e în ea, va mai fi încă în picioare.
LE În New York au fost evacuate 250.000 de persoane, iar în New Jersey înca 750.000.
Uitându-mă în jur, în propria-mi casă, mi-am dat seama că mi-ar fi destul de greu să aleg ce să iau şi ce să nu iau. În primul rând, am o serioasă cantitate de acte. Mda, poate că aş putea să le scanez şi să scap de ele. Dar de multe ori e nevoie de originale. Am câteva sute de cărţi, CD-uri şi DVD-uri, căci multe din salariile mele s-au dus pe asta. Cum aş putea să le las?!
Sunt prin casă tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin preţioase, prin valoare intrinsecă dar mai ales emoţională – n-ar putea veni cu mine. Probabil nici măcar ursul Vlăduţ pe care îl am de când eram copil. Electronice? Cu excepţia laptopului şi telefonului, în mod clar le-aş lăsa de izbelişte. La fel cum aş face cu hainele, nenumăraţii pantofi, accesorii şi mai ştiu eu ce.
Şi, din gând în gând, m-a lovit faptul că, deşi am strâns o mulţime de lucruri de când am casa mea, dacă ar fi să trebuiasă să plec, cu riscul de a nu mai găsi nimic la întoarcere, cel mai mult aş regreta locul însuşi, fiindcă are o energie bună pentru mine, îmi încarcă bateriile perfect.
Pe scurt, aş împacheta pisica, vreo câteva haine, dintre cele practice, nu dintre cele frumoase, laptopul, telefonul, alte chestii strict necesare, câteva amintiri mici, cele două sau trei cărţi pe care le-am pândit ani de zile prin anticariate, jurnalele din adolescenţă, scrise pe hârtie, poate şi pe Vlăduţ, dacă ar încăpea, şi… cam atât! Şi n-aş regreta – gândul ăsta a fost o surpriză şi pentru mine!
Voi ce n-aţi putea lăsa în urmă?
(poza asta cu casa pe roţi şi cu pisică cu tot, e de la © Iryna Bodnaruk | Dreamstime.com)
Mai în glumă, mai în serios, am zis şi chiar am început să alerg. Aşa, aiurea, prin parc şi prin împrejurimi, deocamdată, că atâta mă ţin plămânii. Primele dăţi era să leşin după câteva alei, simţeam că mă furnică tot corpul şi că pur şi simplu nu-mi intră destul aer în plămâni. Aş vrea să spun că după aia a fost mai bine, dar nu e cazul. Probabil o să fie, nu ştiu.
Dincolo de orice altceva, joggingul e plictisitor, ca aproape orice altceva înseamnă rutină. Nu-mi place şi mai ales de asta nu-mi place, dincolo de efortul fizic, semnificativ pentru mine, pe care îl presupune. Lasă muzica din căşti, nici aia nu mă pune într-o mai bună dispoziţie pentru ţopăitul pe alei ori coborâtul şi urcatul celor 10 x 2 etaje.
Ceea ce mă determină să nu mă las este faptul că am făcut din asta un exerciţiu de voinţă condimentat cu motivaţia rezultatului final şi care nu este, cum s-ar aştepta lumea, scăderea în greutate. Sau, în fine, trece pe acolo, dar nu, nu e ăsta.
Iar în seara asta, otolitele parcă au încetat să se mai agite ca nişte corcoduşe în compot şi nici n-am mai simţit că mă scurg cu fiecare pas… din primele ture! Sigur, tot nu-mi place, tot e greu, dar fiecare nouă tură în plus pe care reuşesc s-o parcurg îmi dă o satisfacţie teribilă! Şi pentru asta… Eh, pentru asta o sa ma trezesc şi mâine tot la şase.
Pe de altă parte, n-am auzit pe nimeni să spună că e uşor :)
Ieri, alungată de duduiala pickhammerelor, am dat o fugă până la Ruse, la poporul vecin şi prieten bulgar. N-am mai fost acolo până acum, aşa că eram curioasă ca o pisică. E drept, nici n-am pierdut mare lucru. Oraşul nu e cine ştie ce dar e mai multă verdeaţă decât vezi prin oraşele noastre, iar centrul e aerisit şi drăguţ.
În plus, bonus, pantofii au preţuri mai mici decat la noi şi am prins şi nişte reduceri aşa că, deşi nu aveam aşa ceva în program (niciodată n-am!), tot am plecat cu două perechi, unii cu toc ameţitor şi alţii doar cu toc. De altfel, la ce preţuri erau şi la ce reduceri am prins, locul are şanse de a concura cu succes pentru includerea în top 10 Cele mai bune destinaţii pentru shoe shopping! Da, da, în Bulgaria, cine s-ar fi gândit?!
În afară de asta, Podul Prieteniei e varză cu gropi, se circulă pe un singur sens, cu semafor, ca pe Valea Oltului. De mirare, dacă stai să te calculezi că pentru un autoturism trecerea se plăteşte cu 26 de lei. Suficient de amuzant şi nu prea, de fapt, ca să treci de la bulgari la români plăteşti doar o treime din sumă: un pic peste opt lei. Fapt pentru care am concluzionat că prietenia româno-bulgară e mai scumpă decât cea bulgaro-română.
Asta, sau românii sunt mai lacomi! Podul e ferfeniţă, cum ziceam, şi la ei şi la noi.
Iubesc duminicile calme, când e linişte, neîntreruptă, ca acum, de zgomotul pickhammerelor. Du-du-du-du face monstrozitatea, şi la fel şi creierii mei, zguduiţi decibelic.
Duminica e ziua mea, se ştie!, şi n-o împart decât cu cei aleşi. Puţini, pentru că de obicei mă aşteaptă o săptămână nu dintre cele mai simple, vreau o zi ok înainte de asta, aşa că prefer să lenevesc, mai mult sau mai puţin activ, dar în companii, cum spuneam, selectate atent.
Du-du-du-du!
Indiferent dacă am chef să ies, să fac clătite, să mai triez (a câta oară?!) hainele ori să stau pur şi simplu la tv, pe canapea, încerc, pe cât posibil să nu las nimic să-mi strice zenul. Doar că nu pot controla zelul muncitorilor din zonă. E drept, doi muncesc, restul se uită. Dar e suficient cât să mă dea afară din casă.
Nush pe unde ajung. Nici nu contează prea tare. De fapt, ăsta e cel mai mişto lucru: o maşina şi drum întins!
;