Unii dintre voi poate știu că, de aproape o lună, sunt voluntar în call-centerul DSP București. E o inițiativă pornită de Marian Rădună și gașca de la Geeks for Democracy – ține-i-ar năravul! – prin vară. Adică atunci a fost prima strigare și-o listă pe care m-am înscris mintenaș. A mai durat câteva luni în care, presupun, au trebuit convinși unii și alții că nu vrem să furăm calul cuiva. În fine, la sfârșitul lui octombrie s-a pornit. Și tot de-atunci și eu.
Am tot fost rugată în mai multe rânduri să scriu despre experiența asta, însă întâi a trebuit să mă dumiresc eu mai bine ce și cum, dar și să găsesc răgaz pentru textul ăsta între joburi, call-center, o mini schimbare la față a casei și timpul pe care mi-l acord – vreau, nu vreau – ca să nu devină prea copleșitoare toată perioada asta. Deci cum e treaba asta cu voluntariatul în call-centerul DSPB? Citiți.
Disclaimer:
Dacă nu crezi că educația e soluția pentru un viitor mai bun, probabil textul ăsta nu ți se adresează.
Dacă nu crezi că situația actuală în care suntem și care ne afectează pe noi toți are la cauze principale și lipsa educației, probabil textul ăsta o să te lase rece.
Eu sunt convinsă că asta e problema și tot asta e și soluția.
Săptămâna trecută am avut ocazia să revin la Big Build, evenimentul anual organizat de Habitat pentru oameni faini și muncitori dar care nu au condiții decente de locuit. Bonus, pentru că excursia a fost organizată de VEKA România, am avut parte și de un veritabil How It’s Made, de data asta episodul cu ferestre PVC. Prin urmare, primul popas spre șantierul Big Build 2018 a fost Ceptura, la fabrica Aplast unde am învățat cuvinte noi precum debavurare – cu plăcere!
Pun titlul ăsta de doi bani pentru că mă deja distrează nespus lamentările pe tema asta. Nu că nu s-ar fi schimbat – oho, și încă cum și cât – cu vârf și îndesat!, nu în bine ci în rău, de la turiști la servicii și loc. Dar tot nu m-aș duce în altă parte pe litoralul ???clasic??? fiindcă pentru mine acolo rămâne mixul optim de distracție (dacă de asta ai chef) și liniște (dacă de asta ai chef), la malul mării, fără să faci, totuși, o zi pe drum.
Altfel, oricând prefer Sulina ori Sfântu Gheorghe.
Citeam pe undeva un studiu despre procentul de știri negative din media și cum ne afectează asta, că ne afectează, cu mirare, chiar dacă știu că așa e. Cu mirare, totuși, pentru că nu înțeleg de ce, în context, deși consumăm mult mai mult știri negative și scandaluri și ne plângem de asta, când vine vorba de făcut bine, de lucruri bune, de lucruri frumoase care, da!, se întâmplă și de-astea, avem mai degrabă tendința să le tratăm cu un soi de indiferență.
E și ăsta unul din motivele pentru care mă străduiesc să scriu de lucruri bune si frumoase pe blog, de festivaluri si oameni și campanii și gânduri care inspiră la bine. Chiar dacă, uneori, mi-aș dori ca și astea – și nu mai ales alea scrise cu sfântă indignare!, la draci – să fie cele mai citite.
La Anonimul, anul ăsta, am fost plăcut surprinsă de schimbările din Green Village. Imperceptibile, pe ici, pe colo, dar extrem de evidente în zona de atitudine a angajaților. Am remarcat asta din prima seară, la restaurant, când tot personalul de acolo era de-o amabilitate deschisă și onestă pe care n-am mai găsit-o în multe locuri din țară sau de-afară. M-am întrebat cine îi școlește – era evident că au trecut măcar printr-un training – și, câteva zile mai târziu, aveam să asist la un astfel de moment. În orele în care clienții erau pe la vizionări ori pe terasă, la piscină, o femeie subțire, brunetă, îi strânsese pe cei aproximativ 30 de angajați ai restaurantului și le explica cum trebuie să fie lucrurile.
Am cunoscut-o și am stat un pic la povești și, din vorbă în vorbă, discutând despre schimbările din Green Village, mi-a zis că, de fapt, ar trebui să vorbesc cu Dragoș Anastasiu, cel care a cumpărat întregul complex. Și pe drept cuvânt, fiindcă planurile lui sunt fascinante. Dar nu mă credeți pe cuvânt, mai bine citiți interviul! Cu puțintică răbdare, fiindcă e lung!
M-a rugat să nu-i dau numele, pentru că nu e, spune ea, și nici nu vrea să fie vreo ???vedetă??? doar pentru că face ce i se pare firesc. O să-i respect dorința, desigur, dar eu tot cred că e un exemplu de viață activă și de cum vârsta din buletin e mai degrabă o șansă de a-ți capitaliza și extinde experiența și nu vreo piedică.
O să-i spunem D., de la ???doamna profesoară???.
S-a cam terminat cu perioada vacanțelor și concediilor, dar asta înseamnă doar că ne pregătim de planuri pentru următoarea pauză. Și, vorba aia, ca să fie bine, să nu fie rău, astăzi scriu episodul al treilea din seria Agonie și extaz cu oferta turistică a României. Primele două părți sunt aici: 1, 2.
Ieri am fost la un eveniment organizat de UniCredit, respectiv premierea întreprinderilor sociale care au câștigat la competiția națională organizată de NESst și care vor fi premiate de bancă, generos, aș zice, cu granturi de aproximativ 30.000 de euro.
Cunoșteam deja unele dintre cele cinci proiecte câștigătoare dar am fost interesată mai ales de unul dintre ele, respectiv ???Made in Roșia Montana???, fiindcă, așa cum am mai scris, e ușor să protestezi, dar asta nu înseamnă că viața celor de-acolo se schimbă cu ceva. Proiectul ăsta, însă, e ceva concret!
Într-o economie de piață atât de bramburită cum e cea din România, există mulți oameni care se tem că vor rămâne fără job, fără ???siguranța zilei de mâine???. Știu că sintagma asta sună clișeistic atunci când n-ai dubii legate de venitul cu care să-ți umpli coșul zilnic și să plătești facturile curente, dar când ai, ei bine, realitatea nu e prea simpatică.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'