Sigur ați auzit că anul ăsta Timișoara este Capitală Culturală Europeană, n-aveați cum altfel. Am fost acolo zilele trecute și-am prins și City Celebration, un eveniment preț de un sfârșit de săptămână care a strâns un program cu zeci și zeci de propuneri de toate pentru toți.

Mă frapează de fiecare dată când străinii îmi spun cât de mult le place România, ce locuri frumoase, ce oameni grozavi, ce de lapte, câtă miere, iar treaba asta se întâmplă cu majoritatea celor care ajung să vadă mai mult de-o cameră de hotel și o sală de conferințe, eventual un restaurant-două și vreo piață centrală a vreunui oraș ori centrul său vechi.
Îmi spun de fiecare dată că normal că le place, d’oh!, că de frumoasă e frumoasă, ce-i drept, ba chiar sunt și mulți oameni mișto, doar că…

Ieri, după doi ani, am fost la primul eveniment cu presă – dacă nu punem la socoteală festivalurile la care am lucrat între timp. A fost un loc deschis, cu grădină generoasă și a fost grozav că m-am revăzut cu multă lume cunoscută. La drept vorbind, cred că Vodafone, că ei au organizat, ar fi putut să anunțe și lansarea unui telefon cu taste, că tot m-aș fi bucurat de eveniment. Firește, însă, au anunțat ceva cu adevărat foarte tare și important, zic eu.

Așa sună, în traducere, o mostră faimoasă de microliteratură atribuită lui Hemingway, deși nu el este autorul.
În realitate, însă, acest citat sumarizează încă un trist record pentru România: cea mai mare rată a mortalității infantile din UE, aproape dublă față de media europeană. Mai pe concret de-atât: la fiecare șapte ore un bebeluș pierde lupta cu viața într-o secție de neonatologie cu dotări insuficiente.

Unii dintre voi poate știu că, de aproape o lună, sunt voluntar în call-centerul DSP București. E o inițiativă pornită de Marian Rădună și gașca de la Geeks for Democracy – ține-i-ar năravul! – prin vară. Adică atunci a fost prima strigare și-o listă pe care m-am înscris mintenaș. A mai durat câteva luni în care, presupun, au trebuit convinși unii și alții că nu vrem să furăm calul cuiva. În fine, la sfârșitul lui octombrie s-a pornit. Și tot de-atunci și eu.
Am tot fost rugată în mai multe rânduri să scriu despre experiența asta, însă întâi a trebuit să mă dumiresc eu mai bine ce și cum, dar și să găsesc răgaz pentru textul ăsta între joburi, call-center, o mini schimbare la față a casei și timpul pe care mi-l acord – vreau, nu vreau – ca să nu devină prea copleșitoare toată perioada asta. Deci cum e treaba asta cu voluntariatul în call-centerul DSPB? Citiți.

Disclaimer:
Dacă nu crezi că educația e soluția pentru un viitor mai bun, probabil textul ăsta nu ți se adresează.
Dacă nu crezi că situația actuală în care suntem și care ne afectează pe noi toți are la cauze principale și lipsa educației, probabil textul ăsta o să te lase rece.
Eu sunt convinsă că asta e problema și tot asta e și soluția.

Săptămâna trecută am avut ocazia să revin la Big Build, evenimentul anual organizat de Habitat pentru oameni faini și muncitori dar care nu au condiții decente de locuit. Bonus, pentru că excursia a fost organizată de VEKA România, am avut parte și de un veritabil How It’s Made, de data asta episodul cu ferestre PVC. Prin urmare, primul popas spre șantierul Big Build 2018 a fost Ceptura, la fabrica Aplast unde am învățat cuvinte noi precum debavurare – cu plăcere!

Pun titlul ăsta de doi bani pentru că mă deja distrează nespus lamentările pe tema asta. Nu că nu s-ar fi schimbat – oho, și încă cum și cât – cu vârf și îndesat!, nu în bine ci în rău, de la turiști la servicii și loc. Dar tot nu m-aș duce în altă parte pe litoralul ???clasic??? fiindcă pentru mine acolo rămâne mixul optim de distracție (dacă de asta ai chef) și liniște (dacă de asta ai chef), la malul mării, fără să faci, totuși, o zi pe drum.
Altfel, oricând prefer Sulina ori Sfântu Gheorghe.

Citeam pe undeva un studiu despre procentul de știri negative din media și cum ne afectează asta, că ne afectează, cu mirare, chiar dacă știu că așa e. Cu mirare, totuși, pentru că nu înțeleg de ce, în context, deși consumăm mult mai mult știri negative și scandaluri și ne plângem de asta, când vine vorba de făcut bine, de lucruri bune, de lucruri frumoase care, da!, se întâmplă și de-astea, avem mai degrabă tendința să le tratăm cu un soi de indiferență.

E și ăsta unul din motivele pentru care mă străduiesc să scriu de lucruri bune si frumoase pe blog, de festivaluri si oameni și campanii și gânduri care inspiră la bine. Chiar dacă, uneori, mi-aș dori ca și astea – și nu mai ales alea scrise cu sfântă indignare!, la draci – să fie cele mai citite.

La Anonimul, anul ăsta, am fost plăcut surprinsă de schimbările din Green Village. Imperceptibile, pe ici, pe colo, dar extrem de evidente în zona de atitudine a angajaților. Am remarcat asta din prima seară, la restaurant, când tot personalul de acolo era de-o amabilitate deschisă și onestă pe care n-am mai găsit-o în multe locuri din țară sau de-afară. M-am întrebat cine îi școlește – era evident că au trecut măcar printr-un training – și, câteva zile mai târziu, aveam să asist la un astfel de moment. În orele în care clienții erau pe la vizionări ori pe terasă, la piscină, o femeie subțire, brunetă, îi strânsese pe cei aproximativ 30 de angajați ai restaurantului și le explica cum trebuie să fie lucrurile.

Am cunoscut-o și am stat un pic la povești și, din vorbă în vorbă, discutând despre schimbările din Green Village, mi-a zis că, de fapt, ar trebui să vorbesc cu Dragoș Anastasiu, cel care a cumpărat întregul complex. Și pe drept cuvânt, fiindcă planurile lui sunt fascinante. Dar nu mă credeți pe cuvânt, mai bine citiți interviul! Cu puțintică răbdare, fiindcă e lung!