Acum 20 de ani am cunoscut o fată. Înaltă, subţire, brunetă, şic. Mi-a întins mâna şi s-a recomandat: Diana. Eram sub impresia Pânzei de păianjen şi i-am spus că îmi pare bine să cunosc o Diană. I-am spus şi de ce. A râs şi mi-a povestit că şi ea iubea cartea aia.
A fost prima coincindenţă dintr-o serie tulburătoare şi inexplicabilă de asemenea potriviri care ne-au legat indisolubil şi pentru totdeauna, şi nu întâmplător pseudonimul pe care l-am folosit mai bine de zece ani în presă şi pe blog a fost Ilinca Dima, prietena Dianei din cartea Cellei Serghi. Diana mea şi Ilinca mea, aşa ne spuneam.
Și ne plăcea Balada:
Şi chiar dacă viaţa ne-a răvăşit agendele în ultimii ani şi n-am mai stat la poveşti atât de des ori de mult cum o făceam pe vremuri, legătura asta dintre noi a rămas neschimbată. La fel iubirea pentru mare, la fel coincidenţele şi diferenţa de opt ani dintre noi şi dintre lucuri care mi s-au întâmplat şi mie la aceeaşi vârstă la care i s-au întâmplat şi ei.
A fost sora mea mai mare, dar şi mai mică, ascultătoare, prietena mea, confidenta mea, ne-am ajutat la nevoie, a fost unul dintre oamenii cei mai plini de viaţă pe care i-am cunoscut şi a iubit marea mai mult decât oricine.
Dar a ars prea repede. Şi a plecat azi, chiar după aniversarea zilei ei de naştere, probabil fiindcă se bucura prea mult să-şi audă prietenii. Ştiu că rămâne în sufletul meu, o parte din mine, din ceea ce sunt, dar n-o să mai fie niciodată la fel şi nu vom mai apuca nicicând să facem excursia aia plănuită vară de vară la Balcic, ca să vedem dacă recunoaştem digul lui Petre Barbu.
O să-mi fie dor de tine dincolo de vorbe, Diana mea. Dar, pe urmă, nouă nu ne-au trebuit niciodată prea multe vorbe ca să ştim ce simte cealaltă…
Leave a Comment