Suntem mari!

Când eram copil visam constant la momentele în care o să fiu mare. Chiar și mai târziu, în adolescență, cu speranța că odată și-odată voi scăpa de interdicțiile părinților și voi fi eu cea care o să ia decizii pentru mine.

Azi, datorită revenirii în țară a unuia dintre foștii colegi de liceu, ne-am reunit vreo zece din clasă la o bere și povești. Pe unii nu i-am mai văzut de [dați-mi voie să fiu nițel cochetă și să nu spun câți] ani, de alții mai știam câte un detaliu-două, de pe FB sau de la alți colegi. Oricum, a fost o bucurie!
Și, culmea, nu prea am vorbit de anii ăia, nici măcar de profesori, ci de ce facem acum, cine suntem, ce muncim, cum ne e viața, cine are copii și câți, familie și doar câteva amintiri.

Nu am nostalgii, fiecare perioadă din viața mea a avut farmecul ei, dar parcă cei patru ani de liceu au echilibrat cel mai bine obligațiile cu distracția, responsabilitățile cunepăsarea specifică vârstei. Mai ales că, am impresia, anii noștri de liceu erau diferiți de ce trăiesc acum tinerii de aceeași vârstă.

Dar nu e un post nostalgic despre amintirile adolescenței ci o constatare: Ne-am făcut mari!

Nu ne-am schimbat, nu mi se pare că ne-am schimbat cine știe ce, fizic, cel puțin, nesemnificativ, i-aș fi recunoscut pe oricare dintre ei fără ezitare, ci altfel. În lipsă de alt termen aș zice maturizat. Și poate că nu scriam rândurile astea dacă nu m-aș fi uitat în seara asta în jurul mesei și nu m-aș fi gândit că… am crescut, suntem oameni în toată firea. Și că asta e foarte tare!!!

Cu siguranță nu sunt cum îmi imaginam la vârsta aia că voi fi. Dar, atâta timp cât am exclamat azi, ???Băi, vă dați seama? Suntem mari!??? dar mintea mea are și oarece urme de copilăreală la purtătoare, e ok. E cum trebuie să fie.

Și nu mă pot opri din zâmbit! He!
Mulțumesc pentru întâlneală, colegii!