Ieri, pe barcă, venind încoace (sunt la Sfântu Gheorghe, în Deltă, la Festivalul Anonimul), mă gândeam ce fain, ce plenar, pur și simplu perfect e locul ăsta, cu apă dulce și apă sărată, cu stuf și lemn, cu liniște și hărmălaie de păsăret și broaște, cu lotci dar și cu motoare, cu canale imense dar și poteci de apă pitite sub sălcii, cu gospodine guralive care știu a face cel mai desăvârșit borș de pește dar știu – le-am ascultat aseară, în deschiderea Festivalului – și vechile cântece îngânate de pescari, pe când bărcile leagă prietenie cu apa, în zori…
Mă mai gândeam ce mult ar putea învăța aici unii despre ei înșiși, dar mai ales despre smerenie și despre locul nostru, al fiecăruia, într-o alcătuire ce ne include, egal, pe toți, și că, la fel ca în alte rânduri, e o dimensiune în care mi-aș mai putea obloji un pic cinismul.
Și pe urmă am văzut o pungă goală de chipsuri ajunsă în mare și mi-am zis că, oricât de dubios ar părea, smerenia și cinismul reușesc să facă o echipă echilibrată în mine.
Fotografia e de azi dimineață, pe malul mării la Sfântu, cu plaja nesfârșită, soarele blând ce se reflecta doar în apă, cerul un pic mohorât, dar atâta bine copleșitor în suflet pe cât nu pot și nici nu vreau să descriu ci doar mă rog să nu uit!
Buna,
sunt si eu la Sf Gheorghe de cateva zile.. aceleasi sentimente ma incearca si pe mine..peisajul e uimitor, insa in aceeasi masura urmele lasate de neghiobi sunt vizibile peste tot..am crezut ca o sa reusesc sa strang totul int- un sac menajer, dar vin altii si altii..de dimineata eram si eu pe plaja :D