Azi am fost aproape toată ziua la The Power of Storytelling, conferința făcută de DoR și pe care o aștept în fiecare an chiar cu mai multă nerăbdare decât lista de lecturi de la câștigătorii și nominalizații Premiului Pulitzer. Indiferent cât de crunte sunt realitățile despre care scriu jurnaliștii de pe lista aia, le citesc cu invidie materialele pentru că știu că unii au avut luni întregi să documenteze o singură poveste și, de cele mai multe ori, ce fac ei produce ecouri și schimbări. Demisii, modificări de legislație, norme noi, ceva se schimbă. În bine.
E, și după ce îi auzi pe oamenii ăștia vorbind despre munca lor, după ce o auzi pe Anne Hall povestind despre etică și despre cum jurnalistul nu e Salvation Army, datoria lui e alta, ajungi acasă și vezi o știre de cinci minute despre cum un copil a primit mâncare.
Nu. Asta NU e o știre. Ăsta nu e jurnalism. E doar o poveste.
Una din cele 225.000 de povești cu copii români care se culcă flămânzi în fiecare seară. Una din miile de povești despre familii cu copii mulți, adesea cu doar un părinte prezent, care trăiesc în case sărace, fără apă curentă, uneori și fără electricitate, care nu merg la școală pentru că n-au cu ce să se îmbrace sau să se încalțe sau trebuie să muncească pe unde prind sau chiar să fure ca să nu moară de foame. Sigur, e un lucru bun că Roxana și frații ei au primit azi mâncare de pomană – vă asigur că nu e prima dată – dar dacă am ajuns să facem o știre dintr-un copil care a mâncat carne și piure înseamnă că ne-am pierdut rău reperele. Și ca nație, și ca jurnaliști.
Aș fi vrut să-i văd luați la întrebări despre situație și despre măsurile luate până acum pe primarul comunei respective, pe preot, pe cei de la Direcția Județeană pentru Protecția Copilului, să știu ce are tatăl și dacă sistemul sanitar funcționează, în cazul lui, pe prefect și șeful CJ, pe orice reprezentant al statului care are în puterea sa să schimbe în bine, oricât, situația acestei familii. De la parlamentarii din județul ăla până la Olguța și Vasilica, să explice ele ce mama mă-sii au făcut anul ăsta pentru această familie și pentru familiile celorlalți 225.995 de copii care, pentru că n-au avut norocul să apară la TV dorindu-și piure cu carne, s-au culcat, și în seara asta, flamânzi.
Pentru așa ceva, da, îmi scoteam pălăria, ăsta era jurnalism. O fetiță care e filmată cum mănâncă piure cu carne, împreună cu frații ei, nu e nici măcar o știre. Poate că face rating, poate chiar va schimba puțin situația în bine acestor oameni, sper din tot sufletul că o să fie așa. Dar cu ceilalți 224.995 ce facem? Cu familiile lor cum rămâne? Nu poți să-i dai pe toți la TV. Nu poți să aduni bani pentru toți. Dar poți să te duci să-i întrebi zilnic pe cei responsabili ce fac să-i ajute pe oamenii ăștia, și când. Și să nu te oprești până când nu se schimbă ceva. Pentru toți.
PRO a făcut și face multe lucruri minunate pentru oamenii care au nevoie de minuni și la știri acolo e o super echipa de jurnaliști. Poate și de-aia am (alte) pretenții de la ei!
Leave a Comment