Ieri am sunat un prieten așa, de control, și l-am prins când taman se pregătea de parastas de șase săptămâni pentru tatăl lui. Așa mi-am dat și eu seama că e 28 și sunt opt luni de când nu mai e tata.
Azi FB mi-a adus la Memory mesajul ăsta de la el, de acum șase ani:
E marți și ninge, n-am nimic urgent pe lista de To Do așa că bag la recuperări de pe lista ???saved for later???. Practic, mai comand niște cadouri online, scriu niște texte de trimis pe la clienți și clienți de clienți și mă amuz cu bătălia scrisorilor dintre palate. În curând o să se angajeze strigători din ăia ca pe vremuri, sigur au și o denumire gen COR, doar că îmi scapă mie acuma cum le zice, unii cu pelerine scurte și pălărie cu pană, cu scrisoarea caligrafiată pe un pergament, care se vor opri în față la Cotroceni, respectiv la Victoria, și vor urla scrisoarea către adrisant/ă.
Dar, până atunci, oare ce-ar scrie premierul în jurnal azi?
Partea bună în freelancing, așa cum o apreciază toată lumea care NU e freelancer, ar fi că poți să-ți faci singur programul. Partea rea e că programul nu se termină niciodată. Dar e o parte bună și în asta: ziua de luni nu se resimte atât de diferit ca alea de weekend. Pierzi ceva, câștigi ceva.
Și așa a fost toată ziua asta de luni.
Dragnea nu suferă de nici un delir, hai să ne potolim cu asta. Dragnea nu ni se adresează nouă, celor anti-PSD, și mi se pare aproape trist că oamenii educați, care gândesc cu mintea lor, încă au impresia că Dragnea vorbește cu noi. Nu o face și nici nu are de ce să facă cel mai mic efort să ne convingă pe noi de orice-ar spune, vreodată. Se adresează exclusiv simpatizanților PSD, atât pulimii cât și „aparatului??? pe care l-a construit la nivel de instituții locale și naționale. Primării, biserică, MAI, Justiție.
Și, oricât mi-ar fi ridicat mie tensiunea fragmentele din discursul lui pe care le-am văzut la tv, ca om de comunicare nu pot să nu admit că a fost aproape ireproșabil.
Era o seară de vineri, acum vreo șase săptămâni. Toamnă, târziu, întuneric deja, frig. Și eu am rămas fără țigări. Nu știu cum, e un mister, pentru că mi se întâmplă foarte rar asta. Bref, în premieră, mi-a fost lene și lehamite să ies să-mi iau țigări, deși am Mega vizavi și-o benzinărie la colțul străzii.
Ce-i drept, aveam IQOS și Heets în casă, ca tot fumătorul care e nevoit să aibă o alternativă la pneumonie când e frig afară.
NB: Acesta este un text despre cum a fost pentru mine trecerea de la fumat la IQOS. E pe bune, chiar am făcut schimbarea, nu m-a obligat și nu mă plătește nimeni pentru asta, îmi cumpăr Heets ca tot omul, cu bani.
Dacă nu fumați, evident, textul ăsta nu e pentru voi, și vorbesc serios! Nu încurajez pe nimeni să (re)înceapă să fumeze, e o adicție, e dăunător și costă!
Dacă vreți să vă lăsați de fumat, mai bine citiți cum a fost la o sesiune Allan Carr România – am documentat foarte pe larg asta într-o serie de patru texte, și cred că ajută.
Acestea fiind spuse, să revenim la seara aia de vineri când am rămas fără țigări. Și nu mi-am mai cumpărat de-atunci.
Am fost la Lidl în seara asta. Eram pe chill, chiar veselă, că taman ridicasem cel mai mic mouse de la emag – am fost așa de încântată că l-am (re)găsit, încât nici n-am mai avut răbdare să vină curierul.
Deci pe mulțumire, așa, în drum spre casă am intrat la Lidl-ul din Crângași să-mi iau niște chestii din gama Deluxe și niște haine tehnice d-alea de schi, că a venit iarna.
Și stop joc și zen, că m-au enervat compatrioții de-mi vine să împachetez pisica și să emigrez cu primul avion!
Pentru că ne credem buricul pământului, dar nu suntem decât niște animale îmbrăcate fără urmă de civilizație sau educație – și să mă scuze animalele, că am văzut unele cu mai multă empatie decât românii.
Odată cu paranghelia de ieri s-a reluat în spațiul public discuția despre catedrală vs ceva de care chiar avem nevoie. În principiu, spitale, că suntem vai de capul nostru (și) la capitolul ăsta, ???campioni??? la morți care puteau fi prevenite. Și nu, oricât at fi credința de mare în God, sfinți și alți făcători de minuni, medicii – buni sau răi – rămân, totuși, varianta la care, până la urmă, apelează toată lumea. Chiar și Olivia Steer.
Totuși, problema nu e neapărat că avem catedrală și nu avem spitale, deși, dacă aveam de ales, e clar ce-aș fi ales eu să facem din bani publici.
Hai că m-am uitat și eu la Hackerville, pe HBO Go, desigur, că de-aia îl plătesc, să mă uit la filme și seriale, d’oh!
Mi se pare o comedie foarte simpatică, am râs destul de tare la fiecare episod, mai ales la al treilea și al patrulea, cu mafiotul cel mai rău dintre răi, ăla fără scrupule, care își înjură subalternii cu Incompetenților! și e descris, nu mai știu unde am citit, ca un fel de Bond. James Bond dar pe invers cum ar veni. Un james Bond fermecător dar rău. Poate că e, nu știu, similar cu un moment în care Sean Connery avea o zi foarte proastă cu Marte retrograd.
Acum vreo lună, administrația blocului în care locuiesc a făcut o mică investiție în bloc, respectiv a înlocuit oglinda unuia dintre lifturi, făcută țăndări nici nu mai țin minte când. Chestie de ani, în orice caz.
Nu c-aș fi cochetă, dar cât de cât de la șase până la parter mai vezi dacă nu cumva ți-a fugit părul din coadă sau ai vreo urmă de cafea pe obraz sau mai știu eu ce treburi care te fac de râsul lumii. E utilă. Plus că acoperă peretele din placaj pe care, nu știu de ce, dar toată lumea ține să scrie ceva cu cheia.
La începutul lunii octombrie, Declic și Accept au avut o campanie de boicotare a votului la referendum cu un clip făcut de Papaya – Copiii referendumului – cu trimiteri evidente și asumate la distopia Handmaid’s Tale. La momentul ăsta are peste 140.000 de vizualizări și vreo 2800 de comentarii de la tot felul de postaci care-l critică, dar asta e mai puțin relevant.
Acesta e spotul cu pricina:
