Odată cu paranghelia de ieri s-a reluat în spațiul public discuția despre catedrală vs ceva de care chiar avem nevoie. În principiu, spitale, că suntem vai de capul nostru (și) la capitolul ăsta, ???campioni??? la morți care puteau fi prevenite. Și nu, oricât at fi credința de mare în God, sfinți și alți făcători de minuni, medicii – buni sau răi – rămân, totuși, varianta la care, până la urmă, apelează toată lumea. Chiar și Olivia Steer.
Totuși, problema nu e neapărat că avem catedrală și nu avem spitale, deși, dacă aveam de ales, e clar ce-aș fi ales eu să facem din bani publici.
Hai că m-am uitat și eu la Hackerville, pe HBO Go, desigur, că de-aia îl plătesc, să mă uit la filme și seriale, d’oh!
Mi se pare o comedie foarte simpatică, am râs destul de tare la fiecare episod, mai ales la al treilea și al patrulea, cu mafiotul cel mai rău dintre răi, ăla fără scrupule, care își înjură subalternii cu Incompetenților! și e descris, nu mai știu unde am citit, ca un fel de Bond. James Bond dar pe invers cum ar veni. Un james Bond fermecător dar rău. Poate că e, nu știu, similar cu un moment în care Sean Connery avea o zi foarte proastă cu Marte retrograd.
Acum vreo lună, administrația blocului în care locuiesc a făcut o mică investiție în bloc, respectiv a înlocuit oglinda unuia dintre lifturi, făcută țăndări nici nu mai țin minte când. Chestie de ani, în orice caz.
Nu c-aș fi cochetă, dar cât de cât de la șase până la parter mai vezi dacă nu cumva ți-a fugit părul din coadă sau ai vreo urmă de cafea pe obraz sau mai știu eu ce treburi care te fac de râsul lumii. E utilă. Plus că acoperă peretele din placaj pe care, nu știu de ce, dar toată lumea ține să scrie ceva cu cheia.
La începutul lunii octombrie, Declic și Accept au avut o campanie de boicotare a votului la referendum cu un clip făcut de Papaya – Copiii referendumului – cu trimiteri evidente și asumate la distopia Handmaid’s Tale. La momentul ăsta are peste 140.000 de vizualizări și vreo 2800 de comentarii de la tot felul de postaci care-l critică, dar asta e mai puțin relevant.
Acesta e spotul cu pricina:
Bohemian Rhapsody e unul dintre filmele pe care le-am așteptat cu nerăbdare încă de când am aflat de proiect, acum șapte sau opt ani, pe vremea când rolul pricipal urma să fie jucat de Baron Cohen, și-am fost unul dintre milioanele care au făcut viral primul trailer al filmului, lansat în mai:
Ieri, Fundaţia Friedrich Ebert România, împreună cu Syndex România şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii au făcut publică o cercetare privitoare la coșul de consum al românului – practic cam câți bani ne trebuie ca să trăim minim decent. Pentru o familie formată din doi adulți și doi copii minori, prețul traiului zilnic + ceva economii, o zecime din venituri, e aproape de 7000 de lei. Pentru o singură persoană costurile sunt estimate la peste 2500 de lei. Asta înseamnă că brutul salarial al acelei persoane ar trebui să se apropie de 1000 de euro.
Iar e 30 octombrie și iar ne aducem aminte de Colectiv. Suficient de ironic și trist, mi se pare că tocmai asta nu mai reușim să fim: un colectiv. Fie ne-am calmat și ne-au luat valurile vieții, coșul zilnic, grijile, nevoile, invidia, fie pur și simplu am uitat furia, am uitat să mai fim împreună pentru că fiecare e pre(a)ocupat de ale lui, uitând că multe, de fapt, sunt ale noastre și numai împreună le putem schimba. Doar că trebuie să ne mai și pese de ceilalți…
Știți toate poveștile alea cu olimpicii români care au făcut și-au dres pe la competiții afară, s-au întors cu nenumărate premii și nu i-a bagat nimeni în seamnă pe bune, dar s-au umplut de Like și Love pe FB. Și după aia dăm Share și ne mândrim cu rezultatele lor pe-afară că poate ni se împrumută și nouă ceva din performanța lor. Nu contează că ei nu mai reprezintă România, pentru că, ce să vezi, în țara natală din părți cercetare, nema meritocrație și vai de educație!
Le știți? E, asta nu e una din poveștile alea cu nouă nu ne pasă de ei și lor nu le pasă de noi!
Mă pornisem să scriu un text despre comunicarea safe vs comunicarea out of the box, ca urmare a dezbaterii de la BIZ, săptămâna trecută, dar între timp cred că ar fi mai util cumva, și mai ???la zi??? o discuție despre responsabilitate când vine vorba de comunicare, despre rolul și rostul unui consultant de PR, fie că e extern, freelancer sau agenție, fie că e intern.
A doua zi nici măcar n-am mai încercat să-mi oblig alarma să facă exces de zel. M-am trezit cât să am vreme de cafea. Deschiderea a fost ok, chiar dacă, firește, nu toată lumea a ajuns la ora stabilită. Nu era nimic mișcat la nici un sigiliu. Toate pungile cu ștampile și buletine erau sigilate bine-mersi, totul a fost pus la locul său, procesele verbale scrise, în fine, cinci secții deschise regulamentar, la ora șapte plus sau minus câteva minute.
Apoi a reînceput așteptarea votanților.
Apropo, dacă n-ați apucat, e mai bine să începeți cu povestea primei zile a acestei experiențe.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone