Ieri, Fundaţia Friedrich Ebert România, împreună cu Syndex România şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii au făcut publică o cercetare privitoare la coșul de consum al românului – practic cam câți bani ne trebuie ca să trăim minim decent. Pentru o familie formată din doi adulți și doi copii minori, prețul traiului zilnic + ceva economii, o zecime din venituri, e aproape de 7000 de lei. Pentru o singură persoană costurile sunt estimate la peste 2500 de lei. Asta înseamnă că brutul salarial al acelei persoane ar trebui să se apropie de 1000 de euro.

Iar e 30 octombrie și iar ne aducem aminte de Colectiv. Suficient de ironic și trist, mi se pare că tocmai asta nu mai reușim să fim: un colectiv. Fie ne-am calmat și ne-au luat valurile vieții, coșul zilnic, grijile, nevoile, invidia, fie pur și simplu am uitat furia, am uitat să mai fim împreună pentru că fiecare e pre(a)ocupat de ale lui, uitând că multe, de fapt, sunt ale noastre și numai împreună le putem schimba. Doar că trebuie să ne mai și pese de ceilalți…

Știți toate poveștile alea cu olimpicii români care au făcut și-au dres pe la competiții afară, s-au întors cu nenumărate premii și nu i-a bagat nimeni în seamnă pe bune, dar s-au umplut de Like și Love pe FB. Și după aia dăm Share și ne mândrim cu rezultatele lor pe-afară că poate ni se împrumută și nouă ceva din performanța lor. Nu contează că ei nu mai reprezintă România, pentru că, ce să vezi, în țara natală din părți cercetare, nema meritocrație și vai de educație!
Le știți? E, asta nu e una din poveștile alea cu nouă nu ne pasă de ei și lor nu le pasă de noi!

Mă pornisem să scriu un text despre comunicarea safe vs comunicarea out of the box, ca urmare a dezbaterii de la BIZ, săptămâna trecută, dar între timp cred că ar fi mai util cumva, și mai ???la zi??? o discuție despre responsabilitate când vine vorba de comunicare, despre rolul și rostul unui consultant de PR, fie că e extern, freelancer sau agenție, fie că e intern.

A doua zi nici măcar n-am mai încercat să-mi oblig alarma să facă exces de zel. M-am trezit cât să am vreme de cafea. Deschiderea a fost ok, chiar dacă, firește, nu toată lumea a ajuns la ora stabilită. Nu era nimic mișcat la nici un sigiliu. Toate pungile cu ștampile și buletine erau sigilate bine-mersi, totul a fost pus la locul său, procesele verbale scrise, în fine, cinci secții deschise regulamentar, la ora șapte plus sau minus câteva minute.
Apoi a reînceput așteptarea votanților.
Apropo, dacă n-ați apucat, e mai bine să începeți cu povestea primei zile a acestei experiențe.

Urăsc din tot sufletul meu de fost școlar trezitul matinal, dar pentru dimineața aia mi-am pus alarma la cinci. Culmea, fix tot ca să merg la școală, ba chiar la aia în care mi-am petrecut primii opt ani de învățătură formală, însă de data asta ca observator la vot. Firește, m-am dat jos din pat pe la cinci jumate, oricum nu era încă lumină dar era frig, cafea și duș, în ordinea asta. În ghiozdan, o banană și sticla de apă, manualul de observator și acreditarea, format A6, c-o primisem scanată, pe mail, plastifiată. Dacă o purtam de gât mai lipsea un panou cu dimensiuni și-arătam ca un deținut pozat la secție.

Azi am fost aproape toată ziua la The Power of Storytelling, conferința făcută de DoR și pe care o aștept în fiecare an chiar cu mai multă nerăbdare decât lista de lecturi de la câștigătorii și nominalizații Premiului Pulitzer. Indiferent cât de crunte sunt realitățile despre care scriu jurnaliștii de pe lista aia, le citesc cu invidie materialele pentru că știu că unii au avut luni întregi să documenteze o singură poveste și, de cele mai multe ori, ce fac ei produce ecouri și schimbări. Demisii, modificări de legislație, norme noi, ceva se schimbă. În bine.

E, și după ce îi auzi pe oamenii ăștia vorbind despre munca lor, după ce o auzi pe Anne Hall povestind despre etică și despre cum jurnalistul nu e Salvation Army, datoria lui e alta, ajungi acasă și vezi o știre de cinci minute despre cum un copil a primit mâncare.
Nu. Asta NU e o știre. Ăsta nu e jurnalism. E doar o poveste.

Nu, n-ați citit greșit, reiau: la fiecare 40 de secunde un  om reușește să-și pună capăt vieții din propria voință. 800.000 de oameni anual, a doua cauză de deces la tinerii cu vârsta cuprinsă între 16 și 29 de ani, 79% din sinucideri au loc în țările cu venit mic și mediu, însă problema este globală. De asemenea, e de luat în calcul că acestea sunt cazurile celor cu tentativă finalizată. Pentru fiecare dintre acestea, potrivit estimărilor, mai sunt 20 de alți adulți a căror tentativă eșuează.
Practic, la fiecare două secunde cineva încearcă să-și ia viața. Ai clipit? S-a întâmplat! Ai clipit iar? Din nou.
Vă șochează? De ce? Câtă atenție dăm, în realitate, celor din jur?

Săptămâna trecută am avut ocazia să revin la Big Build, evenimentul anual organizat de Habitat pentru oameni faini și muncitori dar care nu au condiții decente de locuit. Bonus, pentru că excursia a fost organizată de VEKA România, am avut parte și de un veritabil How It’s Made, de data asta episodul cu ferestre PVC. Prin urmare, primul popas spre șantierul Big Build 2018 a fost Ceptura, la fabrica Aplast unde am învățat cuvinte noi precum debavurare – cu plăcere!

Iată că și veștile bune pot veni la pachet uneori. După rezultatul de ieri, IKEA anunță că a adus și în România colecția dedicată animalelor de companie căței și pisici!
LURVIG este o colecție creată în colaborare cu designeri iubitori de animale și medici veterinari autorizați, concepută pentru a ajuta zi de zi în toate aspectele vieții alături de pisici și/sau căței.