Alex se întreabă la el pe blog dacă Ministerul Educaţiei a greşit sau sunt elevii (de clasa a VIII-a) ignoranţi, pornind de la unul dintre subiectele date, la română, la examenul de capacitate.

Alex spune că e surprins de faptul că elevii de clasa a opta spun că n-au auzit de ebook, şi de aici o parte de scandal, dar şi că lui i se pare că elevii ar trebui să poată rezolva cerinţele, indiferent de subiectul textului la prima vedere.

Eu cred că Ministerul a greşit, pentru că dezavantajează unii elevi, respectiv pe cei care n-au auzit în viaţa lor de ebook ori Kindle (şi care nu sunt puţini) şi pentru care lucrurile în format electronic sunt televizorul şi, eventual, computerul, dar nu o carte. A mai greşit şi pentru că textul ales e (tăiat) neclar, autorul vorbind despre “carte in format electronic”, apoi despre “dispozitivul rival”. Şi pe urmă “e uşoară”… cine? ebook-ul sau dispozitivul?, că oricum nici una nu face acordul corect cu adjectivul la singular, feminin.

Asta ca să nu mai spun despre punctul al treilea care a stârnit o mulţime de comentarii ieri, inclusiv pe pagina mea de FB, dar şi o petiţie cu peste 26.000 de semnături, subiect asupra căruia nici mcar profesorii nu se pun de acord, iar Academia spune că e “dificil de interpretat”.

Eu înţeleg că e-ducaţia (!) e bătaie de joc în România, dar să faci subiecte la mişto nu mi se pare deloc… mişto!

L-am văzut săptămâna trecută la avanpremieră, la Sun Plaza | CinemaCity – îmi place acolo, fiindcă din metrou intri direct în mall şi nu trebuie să treci prin canicula nesuferită de afară. Plus că (încă) sunt reduceri prin magazine! :D

Dar să nu divagăm! Vorbim despre film, aşadar, Rock of Ages | Rock pentru totdeauna, o comedioară muzicală cu parfum de anii ’80 dar adusă (nu rău) în prezent, cu un mix de actori necunoscuţi – Julianne Hough (enervantă voce!) & Diego Boneta, tinerii care se amorezează unul de altul în primele cinci minute şi după aia, în restul filmului, cântă de nu se văd – şi artişti consacraţi: Tom Cruise, Mary J. Blige, Alec Baldwin, Paul Giamatti şi Catherine Zeta Jones.

Filmul nu e vreo capodoperă, bine?, dar e suficient ca să nu-ţi dai seama când trec cele două ore şi, de asemenea, e mai mult decât indicat pentru o doză de bună dispoziţie la care contribuie în mod decisiv coloana sonoră, cele câteva mix-uri fiind o găselniţă chiar bună. Altfel, scenariul e din aceeaşi poveste cu Burlesque: fata cea naivă de la ţară vine în oraşul mare cu gânduri de celebritate, se îndrăgosteşte, se desparte, se regăseşte, iar povestea din fundal e despre cum să salvăm un club şi despre ceva politică dusă la extrem – Nevestele (cu adevărat) disperate antirock, conduse de CZJ!

Dialogurile şi poveştile de pe lângă sunt atât de subţiri, însă, încât au fost replici şi scene la care am râs cu lacrimi (cum era aia cu pătura, Burlacu?),  însă nu fără simpatie fiindcă, aşa cum ziceam, filmul te ţine cuminte pe scaun şi, iată, te înveseleşte corespunzător, chiar dacă toate personajele sunt construite cu tuşe mult prea groase pentru gustul meu.

Bonus: Tom Cruise, care cântă cu vocea proprie şi personală, cu pectoralii la vedere (pas mal!), în skinny jeans şi fardat a la Alice Cooper, în scena de sex de pe masa de biliard cântând I wanna know what love is până cade Malin Akerman de pe masa de biliard, iar eu era să pic de pe scaun de râs!

Coloana sonoră, mai jos, şi, dacă intraţi pe site-ul filmului, puteţi asculta fragmente:

1.  “Paradise City??? – Tom Cruise
2.  “Sister Christian??? / “Just Like Paradise??? / “Nothin’ But A Good Time??? – Julianne Hough, Diego Boneta, Russell Brand, Alec Baldwin
3.  “Juke Box Hero??? / “I Love Rock ‘n’ Roll??? – Diego Boneta, Alec Baldwin, Russell Brand, Julianne Hough
4.  “Hit Me With Your Best Shot??? – Catherine Zeta-Jones
5.  “Waiting For A Girl Like You??? – Diego Boneta, Julianne Hough
6.  “More Than Words??? / “Heaven??? – Julianne Hough, Diego Boneta
7.  “Wanted Dead Or Alive??? – Tom Cruise, Julianne Hough
8.  “I Want To Know What Love Is??? – Tom Cruise, Malin Akerman
9.  “I Wanna Rock??? – Diego Boneta
10.  “Pour Some Sugar On Me??? – Tom Cruise
11.  “Harden My Heart??? – Julianne Hough, Mary J. Blige
12.  “Shadows of the Night??? / “Harden My Heart??? – Mary J. Blige, Julianne Hough
13.  “Here I Go Again??? – Diego Boneta, Paul Giamatti, Julianne Hough, Mary J. Blige, Tom Cruise,
14.  “Can’t Fight This Feeling??? – Russell Brand, Alec Baldwin
15.  “Any Way You Want It??? – Mary J. Blige, Constantine Maroulis, Julianne Hough
16.  “Undercover Love??? – Diego Boneta
17.  “Every Rose Has Its Thorn??? – Julianne Hough, Diego Boneta, Tom Cruise, Mary J. Blige
18.  “Rock You Like A Hurricane??? – Julianne Hough, Tom Cruise
19.  “We Built This City??? / “We’re Not Gonna Take It??? – Russell Brand / Catherine Zeta-Jones
20.  “Don’t Stop Believin’???- Julianne Hough, Diego Boneta, Tom Cruise, Alec Baldwin, Russell Brand, Mary J. Blige

Mă gândesc uneori că mi-ar fi mai bine la ţară, cu un petic de pământ, o casă (nu vilă), un câine mare, dar nu neapărat rău, cât să sperie oamenii răi, da’ să nu muşte pe nimeni, două pisici (fiindcă nu cred că domnul Sony s-ar descurca să prindă şoareci), un rând de vie, cât să iasă nişte must, toamna, trei găini şi-un cocoş afurisit, nişte raţe, că-s simpatice, şi, poate, doi iepuri – din acelaşi motiv.

Mda, viaţa la ţară pare idilică. Linişte, tată, câtă vrei, program de voie, toate cărţile din bibliotecă, fructe şi legume proaspete, nişte lapte de la Coana vecină, nişte brânză de la Conul vecin, şi un mileu frumos de pus pe tv. Şi poţi să te deconectezi de la agenda zilnică şi poate să te doară-n fund de politică şi politicienii români. Sau nici acolo!

Însă nu e chiar aşa, fiindcă la ţară se munceşte de numa’: udă roşiile, taie nush ce plantă, hrăneşte puii, culege zmeura, fă ciorba, intră în beci, ieşi din beci, s-a uscat usturoiul, mergi şi cumpără altul, vezi ce vrea cutare, că e la poartă, şi asta e doar o mică parte fiindcă mereu îmi pare că ar fi ceva de făcut, de muncit, de robotit.

Din fericire pentru mine şi prietenii cu care am fost weekendul trecut la ţară, noi am fost musafiri, aşa că în loc să facem oricare dintre lucurile de mai sus, am cântat, am spus bancuri, am mâncat bunătăţi, ne-am împotmolit (unii din noi, mă rog) pe malul Siretului, iar alţii ne-am bălăcit în el (apă caldă ca-ntr-un lighean uitat la soare), ne-am jucat cu cei doi căţei care stăpânesc ograda, am mâncat vişine şi zmeură direct de la sursă, am jucat cărţi şi yams şi, în general, ne-am relaxat şi ne-am distrat…

… chiar şi când copilul din gaşcă, Miru, făcea instrucţie cu cei doi căţei pe la ore mai matinale decât le-ar fi fost unora pe plac, strigând, tare: Fetiţaaaaaa! Rostogoooool! Veniţi după mineeee!

Da. Aşa trebuie să fie finalurile de săptămână. Cu prieteni, cu râsete, departe de lumea dezlanţuită. În rest, mă mai gândesc cu viaţa asta la ţară. Zi, Teteo, că bine zici!

La finele săptămânii trecute am fost la HomoceaVille cu prietenii pentru un weekend cât mai relaxat în natură şi pentru a-i serba pe doi dintre ei, se ştiu ei care, să ne trăiască şi să mai repetăm figura!

Cum vineri, chiar înainte să plecăm, am cerut şi primit o cameră Hello Kitty de la Germanos, pentru că aveam la îndemână una bucată copil, Miruna, de aproape şapte ani, vineri seara am chemat-o la mine pe mica fotografă şi, cu aparatul pus în husă, pe masă, am întrebat-o ce crede ea că e acolo. Întâi a zis un telefon, apoi ceva de ascultat muzică, iar când am desfăcut husa şi a văzut ce e acolo a făcut ochii mari şi a exclamat (aproape la fel ca mine, când l-am văzut): Mamăăăăă! E Hello Kittyyyyy! Şi face poze!

Chiar aşa! Hello Kitty face poze! 186, ca că fiu mai precisă, că tot întreba Chinezu, până când s-au terminat acumulatorii pentru că, din păcate, subsemnata a uitat să ia cu sine şi încărcătorul. Dar, chiar şi aşa, Miruna din poveste a surprins de toate: pe căţeii Blacky, Urâţica şi Rostogol, flori, frunze, porumb, grătarul, fântâna, pe noi, fireşte, pe sine, cerul, borcanul cu zahăr, cartea de colorat, tot ce i se părea ei demn de a fi pozat a fost pozat şi încă ceva pe deasupra, cu o frenezie firească vârstei! Cam aşa:

Camera Hello Kitty are 7,1 MP, zoom digital de 4x, autodeclanşator, blitz automat şi vine la pachet cu o carcasă pentru fotografiile subacvatice – un motiv în plus pentru ca al vostru copil să nu se (mai) teamă de apă, ba chiar să fie încântat(ă) de perspectiva bălăcelii. Noi am făcut baie într-un Siret destul de mâlos, aşa că n-am putut face poze, dar într-o apă limpede cred că Hello Kitty se descurcă fără probleme!

Ca să fie experienţa completă, camera foto Hello Kitty vine la pachet cu un soft special, Snap’n’Share, pe care l-am instalat, de curiozitate, şi cu ajutorul căruia copilul tău sau copilul din tine poate edita fotografiile, le poate adăuga efecte, le poate tipări sau încărca direct pe facebook, flickr, photobucket, picassa ori MySpace, îşi poate face un jurnal, cu tot felul de rame sau aranjări în pagină, stickere sau albume şi cu care m-am jucat vreo jumătate de ceas, cu invidia adultului care n-a avut aşa ceva în copilărie. Şi pentru că tot pachetul e doar 199 de lei (TVA inclus), mă mai gândesc dacă-l dau înapoi sau îl cumpăr! :)

Sigur, camera Hello Kitty este mai pentru fetiţe, aşa, dar producătorii s-au gândit la asta şi au făcut şi o variantă pentru băieţi, cu Sponge Bob (am rămas în urmă, copii şi părinţi, habar n-aveam cine e acest personaj!):

Aparatul foto Spoge Bob (159 de lei, TVA inclus), după cum scrie pe pachet, e recomandat copiilor de la 4 ani în sus, are 5,1 MP şi un ecran de 1,8”, sistem antişoc, şi, la fel ca varianta Hello Kitty, zoom digital de 4x, curea de mână, slot pt card SD, cablu pentru descărcarea fotografiilor şi un soft dedicat pentru albume şi alte idei ale copilului vostru. În plus, softul Sponge Bob are şi cinci jocuri!

Singurul regret din toată povestea e că n-am fost pe fază să-i fac o poză Mirunei, ca să vedeţi cât era de încântată de aparat şi de pozat aşa că dacă luaţi oricare din aparatele astea pentru copiii din dotare (sau cadou, de ce nu?! hm, uite o idee!) să nu uitaţi să-i surprindeţi la desfacerea pachetului! :D

NB: Produsele vor fi disponibile incepand de luni, 2 iulie, in magazinele Germanos din Bucuresti, ulterior fiind distribuite in magazinele din tara.

M-am săturat de porcăria politică autohtonă contemporană ca de oţet de mere pădureţe, aşa că plec la ţară, unde e TV, da’ nu-l deschidem, unde sunt prieteni dragi, vin curat făcut în casă, câinele Urâţica şi umbra din foişor. Şi multe alte beneficii, printre care se numără şi faptul că pot să umblu desculţă

şi, dacă avem un dram de noroc, nişte ploaie. Dacă nu, baie în Sireeeeeet!

Acum câteva zile, revista Nature publica un articol prin care premierul român, Victor Ponta, era acuzat că a plagiat părţi însemnate din teza sa de doctorat. A doua zi venea şi un fel de drept la replică sau aşa ceva care ar putea să se constituie în exemplu de aşa nu când gestionezi o criză de PR.

Dincolo de faptul că, în mod nejustificat, replica vine de la Biroul de presă al Guvernului – adică de ce se ocupă ei de asta când problema e a particularului Victor Ponta, nu a premierului?! -, că aduce în discuţie publică, internaţională, penibila dispută politică legată de reprezentarea României la CE, răvaşul e plin de erori gramaticale, timpi alandala, cel puţin o virgulă lipsă, şi vorbe scrise greşit.

Cum naiba e posibil aşa ceva?! După ce că scrisoarea e o mostră de aşa nu, de la expeditor la conţinut şi amestecul politicii într-o foarte clară acuzaţie de plagiat, biroul de presă al Guvernului e constituit doar din persoane care nu cunosc limba engleză nici cât (ar trebui s-o cunoască) un absolvent de şcoală generală?! Cine i-a angajat pe ăştia, cum au fost selectaţi?!

Am sunat la Biroul de presă acum câteva minute ca să întreb cine a semnat şi cine îşi asumă scrisoarea trimisă la Nature. Mi-a răspuns un domn că Biroul de presă. Bine, bine, am insistat eu, Biroul de presă, înţeleg, dar cine a scris scrisoarea, că dacă toţi la un loc ştiţi engleză câtă se vede acolo, ar trebui să vă daţi toţi demisia, aşa că mai bine îmi spuneţi un nume. A urmat o pauză, după care domnul de la telefon a spus “Biroul de presă”. I-am mulţumit frumos şi i-am urat La revedere.

Pe această cale, însă, le fac şi o recomandare de lectură:

şi mă văd nevoită să reiterez ce-am scris în titlu: Biroul de presă al Guvernului nu ştie engleza, Biroul de presă al Guvernului nu ştie PR, Biroul de presă al Guvernului ar trebui să demisioneze in corpore sau să fie dat afară. Şi, la fel, oricine şi-a aruncat un ochi pe scrisoarea aia înainte să fie expediată. Că ne faceţi de râs, tovarăşi!

Pt conformitate, răvaşul cu pricina se gaseşte aici, la update.

Şi încă ceva: revista Nature a apărut în noiembrie 1869, cu o lună înainte de inaugurarea Universităţii Bucureşti. Asta aşa, ca să punem lucrurile într-o perpectivă.

Când am fost la Târgşor, am cunoscut o femeie de vero 50 de ani, mamă a patru copii. Îi ştiu şi numele, dar nu e relevant în poveste, să-i zicem Monica. Ei, povestea Monicăi e cam aşa: avea cinci copii, o fată şi patru băieţi, pe care i-a crescut cum a putut, nu în cele mai bune condiţii, fiindcă Monica era foarte săracă. Bărba-su’ îşi luase câmpii de mult timp, erau doar ea şi copiii. Pe la 18 ani, fi-sa a făcut cancer. Monica a vândut tot ce-a putut, a amanentat tot ce-a putut, s-a împrumutat chiar şi la cămătari ca să facă rost de bani să-şi scape copilul, singura ei fată. N-a reuşit, câteva luni mai târziu, fata a murit. După asta, la ceva vreme, au început să vină la uşă cei de la care luase bani. Monica n-avea serviciu, că nimeni n-o angaja.

Cămătarii i-au ameninţat copiii şi, de frică, Monica a acceptat să plaseze droguri. A fost prinsă în foarte scurt timp, a luat vreo şapte sau opt ani de puşcărie şi, da, când am întâlnit-o, era la Târgşor, după cum spun.

Adrian Năstase ştie să scrie, stă într-o vilă în centrul Bucureştiului, are o grămadă de bani, şi totuşi a încălcat legea – ar fi bine să nu aveţi dubii asupra vinovăţiei lui în dosarul pentru care a fost condamnat.

Şi dintre ăştia doi, eu ar trebui s-o dispreţuisc pe Monica, infractoarea de drept comun, silită să încalce legea ca să-şi salveze copilul de la moarte, pentru că sistemul nostru sanitar e aşa cum e, inclusiv din cauza fostului premier, şi să respect faptul că Adrian Năstase a avut curajul să încerce să nu-şi ispăşească pedeapsa şi s-a împuşcat, nepăsându-i, aparent, de cei dragi?

…

Nu. Nu pot.

Am toată compasiunea pentru cineva care cade de atât de sus. Pot să înţeleg resorturile care l-au împins la acest gest. Dar nu, cu riscul de a părea nedreaptă sau insensibilă, eu nu văd demnitate în povestea asta.

Adrian Năstase a fost condamnat astăzi la doi ani de închisoare cu executare,decizia fiind definitivă şi irevocabilă. Bucurie mare, până la urmă este primul om politic important din România condamnat la închisoare şi, din pricina aroganţei, de multe ori luată peste picior, unul care nu prea era simpatizat.

Sigur că presa internaţională a preluat şi o să tot preia şi comenteze ştirea asta, a doua ştirea rea despre politicienii români într-o perioadă foarte scurtă, lucru care, sunt sigură, nu ne face bine, în ciuda faptului că să condamni PSD-ist când PSD-ul e la putere ar putea demonstra că justiţia îşi face treaba în România.

Eu sunt mai circumspectă şi, deşi salut decizia ÎCCJ, nu pot să nu mă întreb dacă această condamnare este suficientă pentru a-i speria pe toţi ceilalţi aparţinători ai clasei politice, nu pot să nu mă întreb de ce a trebuit să dureze şapte sau opt ani până când această condamnare să fie definitivă, irevocabilă şi, de mâine, executată.

Deci, da. E bine. Dar nu ştiu dacă e un semn de îndreptare a situaţiei şi nici dacă e un semnal suficient. Dar e bine.

PS în 2004, pe când eram bugetară într-o agenţie guvernamentală, am organizat un eveniment la care urma să asiste şi premierul. Ni s-a spus că atunci când intră Năstase e musai să se audă asta:

Sper să i-o pună şi la închisoare.

Am mai discutat aici despre presiunea pe care mass-media o pun în special asupra femeilor, promovând modele ale căror apucături de viaţă sau obiceiuri sănătoase sunt mai mult decât discutabile, în special în ceea ce priveşte silueta. Nenumărate fete şi femei şi-au distrus sănătatea încercând să arate precum cele de pe coperta revistelor de modă sau stil de viaţă, uitând că există Photoshop, uitând că există o adevărată industrie a slăbitului, şi încă una extrem de profitabilă, însă care nu propune alternative neapărat săntoase (sunt şi excepţii).

Ei bine, prin mai, Vogue, una dintre cele mai importante voci din moda mondială, a iniţiat un proiect prin care îşi propune ca în cele 19 ediţii internaţionale să promoveze imaginea unui corp frumos dar sănătos. Iată cele şase puncte ale “proclamaţiei” Vogue şi vedeţi şi cum a fost interpretată proclamaţia în ediţiile internaţionale:

1. We will not knowingly work with models under the age of 16 or who appear to have an eating disorder. We will work with models who, in our view, are healthy and help to promote a healthy body image

2. We will ask agents not to knowingly send us underage girls and casting directors to check IDs when casting shoots, shows and campaigns.

3. We will help to structure mentoring programmes where more mature models are able to give advice and guidance to younger girls, and we will help to raise industry-wide awareness through education, as has been integral to the Council of Fashion Designers of America Health Initiative.

4. We will encourage producers to create healthy backstage working conditions, including healthy food options and a respect for privacy. We will encourage casting agents not to keep models unreasonably late.

5. We encourage designers to consider the consequences of unrealistically small sample sizes of their clothing, which limits the range of women who can be photographed in their clothes, and encourages the use of extremely thin models.

6. We will be ambassadors for the message of healthy body image.

Acum, de la promisiune la asumare şi la punere în practică e cale lungă, dar măcar s-a făcut un pas în direcţia bună. Fiindcă, fără a cădea în cealaltă extremă, a nepăsării faţă de felul în care arătăm, e bine, totuşi, să ne simţim bine în pielea noastră. Pantofiorii, oh!, nenumăraţi!, sunt buni, la fel şi hainele din cele mai importante show-uri de modă, ne plac şi ni le dorim, la fel şi măsurile ideale. Dar cel mai bine e să ne simţim bine în pielea noastră.

Mai ţineţi minte ce vă spuneam de programul Activia? Cu sfaturi despre stil, sport, sănătate şi suflet? De ieri l-am început şi eu. Şi între timp sunt aproape 9000 de oameni în comunitate, deci tot atâtea persoane cărora le puteţi cere sfatul pe lângă cei trei specialişti şi actriţa Emilia Popescu. Nu sună rău, nu? :)

Tovarăşaaaaa, Victor a copiat la teză!

Aşa ai făcut, Victor?

Tovarăşaaaaa, dar Traian e pârâcios!

M-am uitat la conferinţa de presă de la Otopeni, când premierul proaspăt aterizat în ţară de la Viena (“Viena, Austria”, a ţinut să precizeze, pentru proştii din faţa lui sau cei din faţa TV-ului, pesemne), a răspuns la întrebările despre foarte calda acuzaţie de plagiat, că tot el se duce la Bruxelles, referindu-se la dreptul de a reprezenta România, disputat între el şi celălalt băieţel, Traian.

Am urmărit zilele astea declaraţiile premierului, prin presă şi chiar la televiziunile de ştiri, deşi încerc, pe cât pot, să nu mai urmăresc (şi) circul de acolo. N-am găsit vreo dezminţire clară: Nu am copiat. Nicăieri. Am găsit, în schimb, glumiţe, şi acuzarea preşedintelui că i-a făcut asta prin Funeriu (alt deştept!), luat la mişto revista Nature şi tot soiul de alte declaraţii, inclusiv aceea prin care declară că renunţă la titlul de doctor dacă se dovedeşte ceva.

Toate astea mă fac să cred că informaţiile din Nature, preluate de presa internaţională, de la Le Figaro până la New York Times, sunt adevărate – nu că ar fi avut mai puţină valoare de adevăr dacă apăreau în publicaţia “Să ţesem frumos”, dacă o exista aşa ceva. Iar Ponta, în cazul ăsta, ne sfidează pe toţi nedându-şi demisia şi, exact ca fostul său coleg de partid, primarul Bucureştiului, arată că se poate*.

Iar pe mine chestia asta ma frustrează încă şi mai tare decât canicula de-afară! Adică pricep că politicienii români sunt doar produsul societăţii autohtone, una căreia nu-i pasă, în mod special, decât de coşul zilnic, dar asta e prea mult şi e prea pe faţă!

* asta, sau e vreo strategie smintită de PR şi premierul a decis să arate că poate să pună şi el România pe prima pagină a publicaţiilor din toată lumea, întocmai precum ICR-ul de-a cărui muncă tocmai îşi bate joc! Din nou, pentru că poate. Şi poate pentru că noi îi permitem, iar sentimentul ăsta de bătaie de joc pe faţă o să fie din ce în ce mai accentuat.

(foto)

update: cu precizarea sursei, adică Academia Caţavencu, o să plagiez cu tupeu poza de mai jos, fiindcă e mult prea tare. I-au zis Compilat din Pont! :)))))