pr intre randuri

Author: ruxandra

  • Vacanţă. Sau aşa ceva

    La finele săptămânii trecute am pus toate treburile să aştepte, inclusiv blogul, şi am hoinărit prin oraş. Iar azi, cu excepţia câtorva mailuri, o întâlnire foarte scurtă şi vreo două convorbiri telefonice, am citit. Beletristică, nu articole, nu cărţi de specialitate. Şi a fost incredibil de bine!

    Sâmbătă m-am plimbat pe la Street Delivery şi era cât pe ce să ajung să văd şi Madagascar 3 dacă nu s-ar fi suprapus, o parte din film, peste concertul celor de la Viţa de Vie pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme şi pe care aveam chef să-i văd. Aşa că am fost (şi) la concert. Acum, însă, poze de la Street Delivery. Câteva, aşa, să vă faceţi o idee despre cum a fost. Adică fain.

    Unii se bălăceau în mica piscină (mi-ar fi plăcut şi mie)

    alţii mureau de căldură şi cred că-n gândul lor căţelesc îşi beşteleau stăpânii cu chef de plimbare ziua în amiaza mare. ăsta mic a găsit un pic de umbră şi n-ar mai fi plecat de-acolo!

    altfel…

    o trotinetă

    o bicicletă

    o umbrela ela ela ela

    mai există “lecturi urbane”

    dar tot mioriţa ne pasionează cel mai tare: free mioriţa şi dacioţii

    care îl plimbă pe marele urs carpatin… de pluş!

    O doamnă rămâne o doamnă

    adică de neam bun

    sau chiar dacă e la şezătoare şi croşetează

    pleacă în călătorie

    sau mănâncă un măr

    ori primeşte răvaşe colorate

    Vouă de ce vă e cel mai frică?

    Poate nu toate proiectele de-acolo sunt pe gustul meu, nici nu trebuie să fie, dar despre două dintre ele o să scriu separat. Oricum, e bine că se întâmplă Street Delivery şi apreciez nespus că nu e în Centrul Vechi pe care îl sufăr din ce în ce mai puţin!

    Voi ce-aţi făcut în weekend?

  • Hai să ne rupem urechile ca să salvăm ţara!

    Cu o singură excepţie (stilistică), n-am scris de Roşia Montana în primul rând pentru că orice-aş scrie există premisa de a fi  înjurată. Ştiu că voi, cititorii de printre rânduri, sunteţi civilizaţi şi nişte simpatici, dar aici nu e vorba de voi ci de postaci. N-aş fi scris nici acum, dacă nu dădeam nas în nas cu noul clip făcut împotriva exploatării, clip care o are ca protagonistă pe Maia Morgenstern.

    Ca să nu fiu greşit înţeleasă, îmi place actriţa Maia Morgenstern. De la Balanţa încoace şade bine-mersi, confortabil, pe un piedestal, şi nici măcar sinistroşenia de reclamă la Doncafe, cu lumina oribilă, cu rujul nepotrivit, cu mârâitul ăla care se voia seducător, nici măcar aceste lucruri n-au ştirbit din admiraţia pe care i-o port purtam.

    Azi, cum spuneam, m-am întâlnit pe net cu clipul ăsta:

    care m-a indispus într-un fel în care doar filmul 432 a mai reuşit s-o facă, motiv pentru care, vreme de vreo doi ani, am şi refuzat să mai văd orice film românesc.

    OK, comunicarea companiei, cu toţi oamenii ăia din Roşia Montana (dacă or fi cu adevărat oameni din Roşia şi nu doar nişte actori angajaţi în sensul ăsta) care se roagă de opinia publică să le asigure un loc de muncă, vorb’aia, că-mi mor copilaşii de foame, domnu’, mă lasă rece, mai rece decât e în minele romane din Roşia.

    Dar clipul ăsta, deşi perfect făcut, de la muzică, la filmare, lumină, vânt, tot, mă scoate din sărite. Mă scoate din sărite într-o manieră pe care nici măcar nu pot să încep s-o descriu! Ce mama dracu’, tre’ să ne rupem urechile acuma ca să “make a point”, atât de dramatic, atât de teatral şi, în fine, atât de fals?!

    Hai, frate, mă lăsaţi?!

    Ţara asta valorează fix cât decid, din când în când, cetăţenii ei, şi aia care mai sunt aici, fraierii, şi aia care au plecat dar n-au renunţat la cetăţenia română, valorează cât cultura, educaţia şi simţul lor civic, cât creditele cu buletinul, BMW-urile băieţilor de bani gata şi Birkin-urile (false au ba) pe care le poartă pseudovedetele autohtone la vedere.

    Şi din când în când, unii, nişte nebuni pesemne, fac şi încearcă să arate şi alte lucruri de valoare în ţara asta. Dar nu e cazul cu clipul ăsta. Cât despre MM, mi se pare că a fost mai credibilă în scena cu violul din Balanţa.

  • Pâine şi circ

    La presiunea publică, TVR a renunţat la deal-ul cu Dolce care urma sa (re?)transmită o parte din meciurile de la Campionatul European de Fotbal şi le va difuza pe toate. Uraaaaa, poporul a învins, poporul are fotbal! Noul PDG al TVR-ului, interimar dar venit să rămână, aş spune, a apărut în instituţie şi, în doar două zile, a repurtat o victorie importantă. Ce bun e USL-ul, o să spună poporul, iată, ei ne dau circ! Ăilalţi nici pâine! Nu vă faceţi griji, nici ăştia nu vor da pâine, dar la circ, ce-i drept, se pricep.

    În timpul ăsta, Institutul Cultural Român trece în subordinea Parlamentului, doar aşa, că făcea treabă bună şi doar aşa, pentru că directorul Patapievici, persoană fizică, mă’nţelegi, iară nu când e în exerciţiul funcţiunii, îl susţine deschis pe Băsescu. Ah, da, şi pentru că guvernul Ponta poate să facă asta, poate să facă orice, poate să ude şi canapeaua.

    Ce ştie poporul despre ICR? Doar despre un oaresce scandal de acu’ ceva vreme, cu un ponei roz care avea o zvastică pe fund, atât. Sau nici măcar asta. Dar se dau cu părerea, că, deh, părerile sunt moca, ne place să avem păreri, părerile fac bine la orgoliul personal, adică, ce, noi să nu avem păreri?! Ha!

    Asta ca să nu mai spun că în comisia senatului pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă am descoperit doi ingineri şi-un profesor de fizică, fără nici o legătură evidentă cu cultura, arta sau mijloacele de informare în masă, iar şeful comisiei e nemuritorul Nicolaescu. Sergiu Nicolaescu. Pe aia de la CD n-am putut s-o cercetez, că nu se deschide pagina individuală a celor din comisie.

    Fireşte, ca să le leg pe astea două, dacă, să zicem, TVR-ul ar fi sublicenţiat transmiterea unor concerte din cadrul Festivalului George Enescu, nimeni n-ar fi avut nimic de comentat, nimănui nu i-ar fi păsat. Ceea ce, dacă-mi daţi voie să am o opinie despre asta, e de-a dreptul deprimant!

    A. Uite ce mai zic nişte oameni.

  • Prinţ cu sandale, caut Cenuşăreasa!

    Am mai văzut bărbaţi care cară poşeta partenerei, unii stingheri, alţii nebăgând de seamă că în viaţa de cuplu ei au rolul de… măgar. Treaba lor! Dar să-i cari sandalele… Ei, asta e al’ceva, nu vi se pare?!


    Oare e Făt Frumos care o aşteaptă pe prinţesă cu condurii magici în mână? – mă rog, era în faţa terasei de la Caru cu bere, dar na, e o poveste modernă :)) O fi antrenor al vreunei fete care o să participe la concursul de alergat pe tocuri, în weekend? Habar n-am! Voi ce poveste credeţi că are domnul cu sandale?

  • Site-urile Realitatea şi Antena 3 au copiat Perle la BAC 2012!

    Nu, de fapt perlele de la BAC 2012 n-au apărut încă. Doar Realitatea şi Antena3, ca să dea ceva în sensul ăsta, s-au apucat să reşapeze unele din anii trecuţi. Că aşa se face jurnalismul, deh…

    Adică aia cu “Balada e o specie a liricii populare inventată de Ciprian Porumbescu”, de care zice Realitatea că e de anul ăsta (dar nici Antena 3 nu e mai prejos), apare pe alte site-uri, aici, de exemplu, din martie 2012, şi aş paria că nici celelalte nu-s mai proaspete. Iar dacă perlele cu pricina sunt copiate de la alţii, măcar o sursă, ceva, punem şi noi? De bun simţ, aşa…

    După cum apar orele de publicare, primii care au dat invenţia sunt cei de la antena3. Cinste lor, ce să zic, măcar au inventat primii ştirea!

    PS aş da sursa pozei, dar e atât de copiată încât nu pot să-mi dau seama care e!

  • Dallas după 20 de ani: Cine se (mai) uită?

    Îmi amintesc ceva de Dallas difuzat la TV chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, dar eram prea mică pentru detalii. Oricum, ştiu că ai mei se uitau şi, când a fost difuzat după Revoluţie, m-am uitat şi eu. Seducătorul Bobby, JR cel fără scrupule, Sue Ellen focoasă, Pamela frumoasă şi Miss Ellie care făcea pace în toată gaşca. Plus coloana sonoră de pe generic, plus Southforkul cel cu piscină, maşinile luxoase, poveştile cu sex, adulter, lăcomie,  şi, în fine, America – visul de aur al celor care trăiau din plin ororile comunismului. Dallas cel original a încântat sute de milioane de privitori din 1978 până în 1991.

    Ieri, după ceva mai mult de două decenii de la episodul în care JR era împuşcat, a debutat, în State, o nouă serie de Dallas, cu moştenitorii celor doi fraţi, John Ross şi Christopher, construiţi după modelul JR şi Bobby, cel rău şi cel bun, şi cu o parte din eroii principali ai seriei iniţiale – mai puţin Pamela şi Miss Elie.

    În contextul în care cei care s-au uitat iniţial la Dallas nu cred că vor găsi amuzante sau interesante noile aventuri ale petrolierilor, iar cei care nu s-au uitat nu pot să priceapă, oricum, de ce naiba e tot tămbălăul, sunt chiar curioasă ce cifre vor avea. Deocamdată TNT a realizat doar zece episoade, să testeze piaţa.

    Voi o să vă uitaţi?

  • TIFF 2012: Kiddo, primul film interactiv românesc

    Oare de câte ori ţi-ai dorit să dai timpul înapoi, hm? Când replica cea mai bună îţi venea fix după ce momentul trecuse, când te-ai întâlnit din întâmplare cu băiatul care-ţi place şi tu erai ciufulită şi nearanjată, când ai spus o vorbă (g)rea şi după aia ai descoperit că destinatarul nu o merita şi, nu în ultimul rând, când citeşti o carte sau vezi un film şi i-ai schimba finalul ori măcar unele dintre alegerile pe care le fac personajele.

    Cum ar fi fost să poţi să-i spui lui Romeo: Băăăă, nu bea otrava, că Julieta nu e moartă, de fapt!”, iar el să… te asculte?! Sau să-i şopteşti lui Scarlett să nu mai facă pe nebuna, că Rhett chiar o iubeşte, şi şi ea pe el, chiar dacă nu-şi dă seama, ori să-i explici lui Harry Potter o parte din ceea ce va să vină către el?! Să schimbi istoria literaturii!

    Ei, am veşti pentru voi: Nu se poate! :)))

    Se poate, totuşi, să-i schimbăm soarta lui Kiddo, numele primului film românesc interactiv şi al eroinei principale, peliculă văzută la TIFF, sâmbătă. Kiddo e o fată săracă dintr-un cartier împuţit (ar putea fi în orice oraş românesc), cu un tată (Adrian Titieni) care bea de stinge şi ultimul obiect din casă, şi cu un frate cu un sever handicap locomotor, care nici nu poate vorbi.Ca să iasă din mediul ăsta cumva, Kiddo (Anamaria Maier, f convingătoare) se apucă de box. În loc să-şi lovească tatăl şi soarta, dă cu pumnii în sacul de box, cu la fel de multă duritate pe câtă duioşie are atunci când îşi îngrijeşte şi protejează fratele.

    Partea de interacţiune vine încă de la început, când primeşti două beţe fosforescente, roşu şi albastru, şi instrucţiuni. Pe parcursul filmului, din când în când, ecranul se împarte în două, iar spectatorii votează fie o opţiune de scenariu,  fie să dea filmul înapoi ca să fie puşi în situaţia de a schimba o decizie luată mai devreme. E distractiv, pentru că treaba asta se întâmplă relativ des, e distractiv pentru că, din câte povesteau realizatorii filmului, situaţiile sunt diferite de la o proiecţie la alta, şi o să fie şi mai distractiv la anul, când Kiddo o să devină film de lung metraj cu nenumărate variante.

    Dacă-l mai prindeţi pe undeva, mergeţi să-l vedeţi, şi nu doar pentru faza cu interactivitatea ci şi pentru că se joacă bine, cu un Adrian Titieni atât de detestabil în rolul tatălui, încât până şi ţie, spectator în scaunul de la cinema, îţi vine să-l pocneşti!

  • Nokia 808: Pure View!

    Acum vreo doi ani, când Nokia a anunţat N8, telefonul cu cameră de 12 MP, m-am întrebat ce naiba sens are să pui o cameră şmecheră pe un telefon atâta timp cât treaba lui e să fie… telefon! Anul trecut, în martie, însă, când mi l-am cumpărat, socoteala a părut mai simplă: nu mai trebuia să port după mine două aparate – telefonul şi săpuniera Canon -, să mă obosesc cu acumulatori şi alte chestii care-ţi complică viaţa. Aşa că l-am luat şi nu-mi pare rău, ba chiar dimpotrivă, pentru că ştie de toate şi, da, face poze foarte ok.

    Azi, însă, în studioul lui Alex Gîlmeanu, Nokia a prezentat un aparat cu o cameră foto care e şi mai tare, cu senzor de 41 MP, şi care face nişte super poze şi filmări. Prezentarea norvegianului de la compania mamă, invitat pentru eveniment, a fost uşor cam lungă şi cam tehnică, dar n-am putut să nu remarc şi admir claritatea fotografiilor şi a filmuleţelor făcute cu Nokia 808 Pure View, c-aşa se cheamă aparatul, sau uşurinţa cu care era manevrat pentru setări sau felul în care arată, în print de 50 pe 70, o poză făcută cu telefonul în cauză.

    Ca de exemplu asta (pe care am pus-o wallpaper fiindcă e muuult prea mişto!):

    În comunicatul de presă se spune că De la lansarea sa, Nokia 808 PureView a obţinut numeroase premii, fiind desemnat cel mai bun dispozitiv mobil la Mobile World Congress 2012 şi obţinând premiul pentru cea mai importantă inovaţie în domeniul camerei foto în 2012, acordat de Technical Image Press Association (TIPA) aşa, ca să ştiţi şi părerea industriei.

    Aparatul nu e cel mai subţirel din lume, dar dacă, pe lângă tot ce ştie şi poate un smartphone obişnuit, vreţi şi super poze pe care să le încărcaţi instant pe reţelele sociale, Nokia 808 vine în România luna viitoare la un preţ recomandat de 650 de euro, pentru varianta “la liber”. Iată şi detaliile tehnice: Nokia 808 PureView – Data Sheet

    Aici găsiţi mai multe fotografii făcute cu 808-ul şi mai jos e cea pe care am primit-o eu la eveniment, frumos înrămată. E pe perete deja şi mă duce la mare!

    PS Zilele astea mă joc cu un Lumia. Vă povestesc cum e după ce mă plictisesc. Dacă mă plictisesc. Până una-alta, ştie cineva cum pot sa NU amestec toate contactele ci să le păstrez pe cele din mail şi reţele sociale separat de cele din agendă? De Lumia zic. Pricep utilitatea sincronozării, dar eu sunt aşa, mai old school, îmi place să ţin lucrurile separat :)

  • Pentru de dimineaţă

    Nu sunt o persoană matinală. În vremurile în care lucram “la program”, aveam grijă să negociez de la început ora de start, în nici un caz mai devreme de 10! Asta cu toate că atunci când trebuie să mă trezesc dimineaţa, am ritm mai susţinut şi bifez mai multe chestii pe lista “To do”. La FITS aveam adesea prima şedinţă a zilei la ora 9, aşa că trebuia să mă trezesc foarte de dimineaţă, după orarul meu, pe la 7 jumate, adesea după doar patru ceasuri de somn.

    Programul total alandala de acolo mă obliga la rigurozitatea micului dejun, singura masă a zilei de care puteam fi sigură că apuc s-o mănânc. După aia… nu se ştia, dar micul dejun era obligatoriu ca să mă ţină în funcţiune, şi aşa am continuat şi la TIFF.

    Ieri, în prima dimineaţă petrecută acasă după tot preriplul cultural, am revenit la vechile obiceiuri: mic dejun compus dintr-o cană cu nes şi, mai pe la 10, o mână de cireşe, şi parcă n-am mai avut detenta aia de la Sibiu sau Cluj. Azi am fost invitată la un mic dejun altfel, cu Belvita, pe “terasa” unui double decker, de unde am admirat Bucureştiul de sus (ceea ce e funny, fiindcă altfel, ca bucureşteancă get-beget ce mă aflu, n-aş fi făcut turul cu pricina) şi unde am fost serviţi cu biscuiţi Belvita alături de variante numai bune pentru micul dejun: cafea, iaurt de băut (era chiar Danone, da, dacă tot întrebaţi), fresh de portocale şi salată de fructe foaaarte bună!

    Nu pot să spun dacă energia a venit de la biscuiţi, de la faptul că ne-am hăhăit pe traseu sau de la salata de fructe, dar de undeva a venit. Cică biscuiţii ăştia eliberează treptat carbohidraţii de-i conţin, în aşa fel încât energia să dureze mai mult, mă rog, treaba lor! Dar sunt buni la gust, deşi despre ăia cu ciocolată nu’ş ce să zic, fiindcă nu m-am atins de ei. Iată şi imagini din plimbarea noastră la înălţime, via Răzvan

    Una peste alta, ideea e să încercaţi să mâncaţi ceva la micul dejun, oricât de mare e tentaţia de a sări peste el. Că-s biscuiţi, că e ceva mai consistent, grăunţe, iaurt, omletă sau sarmale, treaba voastră ce alegeţi. Experienţa (şi nutriţionista), însă, îmi spune mie că e mai bine aşa.

    Cât despre cei care nu sunt matinali, ca şi mine, am găsit aici nişte sfaturi. Unele dintre ele – pe încercate – chiar funcţionează! Ceea ce, fireşte, vă doresc şi vouă! A! Şi încă ceva! De pe cutia primită cadou azi am aflat de concursul ăsta – sună bine, şi deja am înregistrat codul, că am în plan o zugrăvire de vară! :D

  • Acasă

    Cică Acasă e acolo unde-ţi e sufletul, dar eu pe ăsta îl port mereu după mine, aşa că nu cred că mi se potriveşte zicala nici măcar după trei săptămâni călătoare la FITS-TIFF (citit fiţtif sună chiar mişto, nu?). Acasă a fost la Continental, pe durata şederii la FITS, acolo unde erau, în prima seara, o grămadă de wellcome packs pentru bloggeri şi care au plecat, încet, către destinatarii lor, acolo unde au fost fructele pe care le-am primit la venire, cu complimente, din partea hotelului, unde baia cea kinky (cu pereţi din sticlă sablată) îmi găzduia rapidele sesiuni de makeup sau duşul cu spalat pe cap – în 10 minute sunt gata – adesea chiar nu aveam mai mult răgaz, trăiască uscătorul de păr!

    Acasă a însemnat cartela magnetică pe care uitam mereu să n-o ţin lângă telefon, amabilitatea lui Răzvan, şeful recepţiei, şi a lui Dorel, directorul hotelului, micul dejun, mereu acelaşi, omletă, castraveţi cruzi, un mix de fresh, iaurt si cafea. Acasă era şi când, la ore mici din noapte, puneam capul pe pernă după ce reuşeam să citesc doar câte o jumătate de pagină din aventurile lui Dewey, motanul bibliotecar.

    Acasă era şi în teatru, la TNRS, alături de grozavii mei colegi cu care am făcut echipă întru FITS-oşeală, seara la clubul Festivalului, alături de bloggerii oficiali care au făcut echipă cu mine şi m-au ajutat – nepreţuit! – la promovare.

    În fine, tot acasă se cheamă că păşeam pe locurile familiare din Sibiu, cu telefonul – cameră foto/video – uploader – contacte şi tot ce mai e un telefon bun în mână, ca să prind şi să surprind TOT ce i se întâmpla oraşului, dar şi telefoanele sau fotografiile de la Andreea, care a fost official cat sitter al domnului Sony cât m-am preumblat eu pe cărările culturale.

    Şi acum sunt aici, acasă, în apartamentul 58, locul în care, în ciuda faptului că-mi e atât de familiar şi ştiu că-mi încarcă bateriile ca nici un alt loc în lumea asta, mă simt, azi, un pic stingheră, după tot ritmul ultimelor săptămâni, şi îmi lipseşte… Nu, nu liniştea. Îmi lipsesc hărmălaia, ritmul alert, du-te vino-ul, zăpăceala şi oamenii mulţi din preajmă, ba chiar şi şedinţele matinale cu mult prea minunatele mele voluntare de la FITS.

    În schimb, am recăpătat un motan foarte fericit că mă are din nou la dispoziţie, sandalele luate la Sibiu şi expediate acasă încă înainte de a apuca să le port, nesul meu matinal, cireşele alese cu grijă de mama şi puse în frigiderul meu, un tricou roşu niţel ciufulit care a venit să mă ia de la gară şi un zâmbet maaaaaaaaare.

    Acasă.


Notice: ob_end_flush(): Failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/printrer/public_html/wp-includes/functions.php on line 5471