Mda, dacă ai dat search pe google cu titlul acestui post o să te dezamăgesc: în cazul în care nu ţi se întâmplă ceva regretabil dar implacabil şi definitiv între timp, bătrâneţea vine la pachet cu viaţa şi cu toate beneficiile de care ne bucurăm pe parcursul ei. Deci nu, nu poate fi oprită decât în basme şi filme, însă efectele înaintării în vârstă asupra organismului pot fi încetinite. Ideal ar fi să ducem o viaţă sănătoasă, cumpătată, fără excese, de nici un fel, fără stres şi fără chimicale, dar şi ăsta e tot un basm, aşa că de-aia s-au inventat tot felul de adjuvanţi meniţi să ne ajute organismul să treacă peste hopurile la care îl supunem.

Trei mese la ore regulate şi încă două gustări, alimentaţie sănătoasă, da?, nu patiserie şi covrigi de la colţ, mezeluri toată ziua, legume şi carne crescute cu forţa şi alte “bunătăţi” din astea – câţi dintre voi respectă regula asta? Aham! Hai să punem la socoteală şi plăcerile vinovate de care nu ne prea ferim: mai pierdem şi nişte nopţi, ne enervăm, ne cresc stresul şi colesterolul, mai o bere, mai o tărie, punem şi fumatul la socoteală, pentru cine fumează, şi uite aşa ne îmbătrânim, noi pe noi, mai tare şi mai repede decât prevede buletinul.

Hei! Nu sunt un lup moralist, şi eu mai pierd nopţi, fumez, şi nici nu spun că la mine în frigider sunt acum doar alimente sănătoase (hei, ştiţi ceva?! de fapt, cam sunt!) sau că n-am luat un ketonal mai devreme, că mă doare o măsea. Dar pe lângă toate astea am învăţat, mai ales în ultimele luni, să am obiceiuri sănătoase, şi mai iau şi diverse vitamine, chestii d-astea.

Şi, mai nou, a apărut şi la noi REVIDOX ( site, Facebook, Twitter) , un produs care luptă cu efectele îmbătrânirii celulare şi care reuneşte, într-o singura capsulă, toate beneficiile conţinute în 45 kg de struguri, extrase printr-un proces 100% natural – o inovaţie rezultată în 10 ani de cercetare ştiinţifică la unul dintre cele mai bune institute de profil din lume.

Nu vă spun că se învârte soarele după el, pentru că nu l-am testat, însă beneficiile, spun producătorii, încep să apară în câteva săptămâni, şi se văd cel mai bine la nivelul pielii, dar se simt şi în interiorul organismului, la nivelul inimii şi al creierului, încetinind procesul de îmbătrânire.

O să-l testez şi eu dar, mai mult decât atât, vreau să ofer unuia dintre cititorii mei ocazia să vadă despre ce e vorba, cu condiţia să ne spună şi nouă după aia ce şi cum. Aş fi putut să ofer trei cutii pentru trei cititori, însă am ales varianta un cititor care primeşte trei cutii, ca să ne edificăm pe de-a-ntregul asupra beneficiilor. Doamne, domnişoare sau domni, asta nu e relevant, dar aş prefera pe cineva trecut/ă de 30 de ani ca să se vadă mai bine efectele Revidox.

Ca de obicei, vă aştept cu comentarii pentru a câştiga produsul (repet, e 100% natural, un extract concentrat din struguri şi rodii) şi de data asta trebuie să-mi spuneţi care sunt plăcerile voastre vinovate. Includeţi aici tot ce e imoral, ilegal sau îngraşă (sic!), şefii şi colegii nsuferiţi, cutia aia de îngheţată pe care aţi mâncat-o într-o singură seară (da, ştiu!), ţigările, cheful din weekend de la mare şi nunta la care aţi fost acum două săptămâni sau aşa ceva.

Produsul nu e chiar ieftin, în jur de 200 de lei pe lună, aşa că asta înseamnă că vă răsplătesc sinceritatea cu o promisiune confirmată de mii de alţi consumatori şi un premiu în valoare de aproximativ 600 de lei. Eu zic că nu e rău! Concursul durează până sâmbătă, 21 iulie. Să auzim, deci, care sunt plăcerile voastre vinovate!

UPDATE: and the winner is… Laura Frunză. Laura, iti trimit acuşi un semn sa-mi dai adresa ta ca sa poţi primi capsulele de tinereţe! :)

Vă mulţumesc tuturor pentru participare, mai facem concursuri! :)

Aseară, după uimitorul Spider-Man, sau cum l-or traduce în româna (vă povestesc şi de film, mai încolo un pic), am mai umblat un pic prin mall cu direcţia magazinul de tutun, astfel că am trecut pe lângă magazinul cu LEGO şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut în vitrină, în stânga intrării, sprijinit de o jucărie, următorul anunţ (total greşit): Accesul minorilor neînsoţiţi în magazin este interzis.

De ce e greşit? Păi întâi pentru că e un magazin de jucării în care minorii ar trebui să fie tentaţi să intre, nu împiedicaţi. Presupun că anunţul ăla a fost pus acolo pe motiv că ăştia mici mai dărâmă una-alta dacă părinţii nu sunt atenţi şi onor domnii de la magazin sunt prea leneşi ca să le pună la loc. Aşa că au pus anunţul cel stupid.

După aia e greşit pentru că minorii mici, până în vârsta şcolară, oricum nu ştiu să citească, aşa că puţin le pasă de anunţ! Şi dacă intră ce? Există un angajat care se ocupă cu placatul copilaşilor şi aplicarea unui şut corespunzător pentru un exit cât mai eficient?! Şi dacă dărâmă, ce? Nu de-aia sunt puşi acolo oamenii din magazin, ca să se joace cu copiii, să le arate ce e-n cutii, să-i încânte şi să-i distreze?! Că, se ştie, dacă ai cucerit copilul, părintele o să cumpere, că n-are încotro, toţi vor să-şi vadă odraslele fericite, aşa cum e şi normal! Şi, oricum, copiii mici nu umbla de capul lor prin malluri!

Iar dacă copilul ştie să citească, probabil că nu mai deranjează nimic prin magazin, a ajuns la vârsta aia la care părinţii au încredere să-l lase să meargă la mall, la un film, cu alţi copii. Apropo, dacă sunt însoţiţi de alţi minori au voie? Doi câte doi, aşa? Şi la cei de 16-17 ani cum se verifică vârsta? Le cer buletinul la intrarea în magazin?!

Când vor înţelege ăştia cu magazine în România că treaba asta cu vândutul ţine mai mult de experienţa pe care o oferă decât de produsul în sine, şi când vor înceta să considere potenţialii cumpărători doar nişte persoane care le deranjează odihna permanentă?!

Fiecare dintre noi are prieteni. Mai multi, mai buni sau mai puţin buni, fiecare după cum ne e felul şi după cum… merităm! Dar, cu siguranţă, sunt câţiva oameni, nu prea mulţi, care sunt mereu pe aceeaşi lungime de undă cu tine, alături de care poţi să râzi să să plângi deopotrivă, iar unul dintre aceştia e şi prietena ta cea mai bună, cea care îţi ştie secretele, bucuriile, iubirile, cea care a fost lângă tine şi la bine şi la greu şi alături de care ai făcut atâtea năzbâtii!

Ei, pentru voi două, Cinema City are program special joi seară, la avanpremiera “Caut prieten pentru sfârşitul lumii“, una la care se vând deja bilete. Pe lângă faptul că poţi vedea filmul înaintea tuturor (sic!), organizatorii au pus la cale şi o mulţime de surprize pentru tine şi prietena ta, după cum poţi vedea mai jos:

Eu am o invitaţie dublă pentru tine şi prietena ta la acest eveniment, la Cinema City Cotroceni (click pe imagine să vezi programul), unde vă aşteaptă, după cum spuneam, o mulţime de alinturi.

Concursul se încheie joi, la ora 11, când anunţ câştigătoarea, iar pentru a căpăta invitaţia aş vrea să-mi spuneţi care e cea mai importantă calitate a prietenilor voştri :)

Iată şi trailerul filmului:

Update: Laura Ducu e cea care merge diseara la film si alinturi cu prietena ei, dupa cum s’au pronuntat prietenii mei de pe FB… wait, Laura nu poate merge. Alina, esti prin preajma? :)

Eu vara port alb, şi fac asta chiar dacă praful din oraş nu-mi permite să port de două ori aceeaşi cămaşă, fustă ori tricou. Am cel puţin vreo două duzini de cămăşi albe (cred că sunt un fel de colecţionar) şi, dacă e să-mi cumpăr alte lucuri pentru vară, nu ştiu cum, dar se nimereşte să fie tot albe – în ciuda faptului că vara asta se poartă culorile puternice.

Aşa că mă enervează cum nu se poate mai tare campania PDL-ului, vara asta se poartă alb, fiindcă eu nu port alb de-o vară, două ci de multe veri încoace, iar acuma trebuie să fiu atentă ca hainele mele să nu devină o declaraţie politică!

foto: Marin Raica

Deci, PDL, în loc să-mi convertiţi garderoba în declaraţii de partid, în loc să vă plângeţi constant de atacurile la democraţie, mai bine gândiţi-vă că sunteţi toţi politicienii o apă şi-un pământ! Iată, aşadar, combinaţia ideala pe voi vara asta: albastru cu maro. Mult maro, dacă pricepeţi ce vreau să zic! Şi asta e valabil pentru toţi politicienii români!

Guest post by Domnul Sony. Adică eu:

Când colocatara mea bipedă a fost plecată pe la variate evenimente culturale, am primit şi eu un cadou: o plasă de pânză cu motan pe ea, perie dublă şi mânuşă pentru acelaşi scop mârşav, chinuitul pisicesc (nu suport periatul, nu-l suport!), o altă gentuţă în care să fie depozitate dispozitivele de chinuit Domnul Sony (adică eu!), o conservă şi un plic de la Purina (folosite în scop de mituire de către cat sitter! miam miam) şi, în fine, o carte! Mi le-a trimis pe toate acasă din deplasare, mai puţin cartea, pe care a citit-o ea întâi şi abia pe urmă am reuşit să pun şi eu labele pe ea. Deşi, vă daţi seama, era pentru mine!

Pe carte o cheamă “Dewey. Pisoiul din biblioteaca unui mic oraş cucereşte lumea” şi e povestea unui pisic, aşa ca mine, care chiar a cucerit lumea şi care mie mi se pare că şi seamănă un pic cu mine – vedeţi mai jos.

Când era mic, într-o iarnă rece-rece, brrrr!, Dewey a fost aruncat în cutia de colectare a cărţilor din librăria din Spencer, un mic oraş american din statul Iowa, şi pentru că a dat de o “mamă” bună, a fost adoptat şi a devenit pisoiul bibliotecii. “Mare chestie!”, o să ziceţi, voi, pisoii cititori, dar Dewey, pe numele lui întreg, Dewey Readmore Books, chiar a devenit faimos în toată lumea fiindcă, datorită lui, oamenii din Spencer au început să vină mai des la bibliotecă ca să stea la sfat cu motanul şi, între timp, mai puneau mâna şi pe o carte.

Fiindcă Dewey era foarte prietenos şi avea intuiţie pisicească, el ştia clar cine e supărat şi la cine trebuie să meargă şi să se aşeze în poală, fie că era vorba de cineva din personalul bilbiotecii sau de abonaţi. Încet, încet, deşi la început unii erau potrivnici, a cucerit oraşul iubind comunitatea, iar comunitatea i-a răspuns cu aceeaşi dragoste. Vestea despre acest motan sentimental, alintat şi prietenos s-a dus în toată America, apoi în Europa şi, în fine, până în Japonia, de unde o echipă TV a venit să facă un reportaj despre el, poftim dovada:

Ce v-am spus?!

Dewey a trăit 18 ani la biblioteca din Spencer, fără să iasă prea mult la plimbare de capul lui, cu o singură excepţie, când s-a speriat atât de tare de maşini că a tremurat sub o roată de camion două zile, până a fost găsit. Povestea nu e spusă de el ci de Vicky Myron, directoarea bibliotecii din Spencer (pensionată acum), “mama” lui Dewey, pentru care motanul din carte a fost un bun prieten şi consultant pe probleme de suflet.

Uitaţi încă un video:

Acestui pisic american îi plăceau brazii de Crăciun şi detesta să fie atins pe burtică, avea un maimuţoi preferat şi un fir roşu de lână cu care îi plăcea să se joace, era foarte mofturos, se căţăra pe cele mai înalte rafturi şi îi plăcea, ca şi mie, să se bage în cutii până îi rămânea fundul afară. Haha, el credea că dacă stă cu botul ascuns nu se vede, ca struţii!

Oricum, cartea asta e doar prima, ştiu că mai e una, fiindcă am văzut la el pe site că mai e una, sper s-o scoată cei de la Humanitas şi pe a doua, că vreau să mai citesc despre el. Dacă nu, mă uit la film, că se face şi film cu el, na!, cu Meryl Streep (vorbesc serios!) în rolul lui Vicky.

Mă rog. Ideea era că pisicile sunt foarte mişto şi că luaţi-vă o pisică. Data viitoare când scriu aici o să vă spun şi de ce suntem noi mai meseriase decât căţeii! Pa!

Acum nouă ani, când mi-am cumpărat apartamentul, IKEA era prezentă în România doar la modul inspiraţional şi aspiraţional, fiindcă ştiam de obiectele lor drăguţe şi funcţionale, dar nu aveam de unde să le cumpăr, aşa că marile obiecte de mobilier din casa mea nu provin de acolo, dar cele mai multe dintre accesorii şi alte câteva lucruri menite să-mi ordoneze casa au pe ele eticheta companiei suedeze.

Îmi mai place IKEA şi pentru felul în care comunică, pentru că Fundaţia lor cheltuie anual sume foarte importante pentru diverse cauze, pentru că ştiu că au super programe de comunicare internă, dar nu ştiam, să-mi fie ruşine, de proiectul PS, adică exact aşa cum ştiţi, post scriptum, o reinventare a trecutului în termeni de mobilier şi accesorii, cu materiale noi si funcţii noi, curaj, creativitate.

Anul acesta, la a şaptea ediţie a IKEA PS, cei 19 designeri au (re)creat 46 de obiecte (vedeţi mai jos câteva), folosind bambus, plastic reciclat, lemn şi plastic compozit sau pânză pentru că reinventarea ideilor şi produselor vechi şi adoptarea ideilor, materialelor şi tehnologiilor actuale înseamnă reducerea impactului asupra mediului.

Mie mi-au plăcut cel mai tare comoda de mai jos, ale cărei componente pot fi rearanjate şi căreia i se pot adăuga şi alte elemente:

cuierul ăsta, pentru că e colorat şi pentru că e foarte deştept, “bumbii” pe care se agaţă diverse pot fi mutaţi mai sus ori mai jos, în funcţie de nevoile voastre:

şi poliţa asta, perfectă pentru cărţi, de exemplu, şi pe care cred că am s-o şi cumpăr la următoarea vizită în magazinul din Băneasa:

Odată cu informaţiile despre această colecţie am mai primit un stick (făcut din hârtie şi metal) pe care sunt detaliile despre întreaga colecţie, poveşti (de exemplu, o tânără care a reinventat un scaun creat de tatăl ei, tot designer Ikea), dar şi un aparat foto, designer: Jesper Kouthoofd – KNÄPPA, pe numele lui – cu carcasă de carton şi stick USB integrat, ca să pot fotografia cu el ce e IKEA în casa mea şi să adaug folografiile la această colecţie. Pentru că trebuie să-l ţii nemişcat în timp ce captează imaginea, nu prea mi-a ieşit cine ştie ce poză, dar perseverez. Vedeţi “minunea tehnicii” mai jos:

PS – vouă ce vă place din colecţia asta? :)

La finele săptămânii trecute mi-am făcut program administrativ prin casă. Aşa spun eu când trebuie să fac ordine, şi trebuia, că se umpluseră toate spaţiile plane din casă cu cărţi – de citit, de povestit, cumpărate, primite – şi, pe lângă ele, de toate chestiile pe care îmi era lene să le pun la loc sau care nici măcar nu aveau un loc al lor. Başca, o grămadă de lucruri pitite prin sertare şi dincolo de uşa singurlui corp de bibliotecă închis cu o uşă prin care nu se vede (celelalte au uşi de sticlă).

Drept urmare, nu m-am uitat la ştiri, nu am intrat pe net , cu excepţia verificării emailului, aseară – aşa am văzut, dintr-o alertă, că rezultatele la BAC-ul din acest an sunt, aparent, chiar mai slabe decât cele din 2011. Noaptea, târziu, când casa mea ajunsese cât de cât la un numitor comun cu ceea ce mi-am propus, am dat pe ştiri, curioasă de detalii. Probabil că era prea târziu şi nici n-am prins eu vreun jurnal la început. La Realitatea şi la Antena 3 era politică, ceva despre aceeaşi suspendare – nu mai pot, m-am săturat de subiectul ăsta!!! – şi abia la Romania TV am văzut alte subiecte, printre care şi cel de mai jos.

Cu puţină generozitate, dacă vreţi, poate să fie şi despre BAC, adică lipsa de disciplină şi coordonare a tinerilor picaţi la examenul de maturitate. Mi-a plăcut tare:

Eu i-aş trimite pe tinerii picaţi să facă nişte serviciu militar – şi pe fete şi pe băieţi – să înveţe nişte disciplină şi responsabilitate. Şi eu aş fi preferat să zburd pe tăpşanul de la BestFest în weekend, dar am ales să rămân acasă şi să fac ce trebuia făcut!

Poate şi voi aveţi, la fel ca mine, telefoane mobile vechi, încărcătoare care nu se mai potrivesc la nici un terminal, căşti rupte şi alte accesorii. Eu am. Dintr-un motiv sau altul, in afara de telefoanele furate (multe!), le-am păstrat pe toate cele pe care nu le mai folosesc. Ba chiar şi vechiul Alcatel OTEasy cu carcasă turcoaz (sic!) şi un Sagem de care ne-am luat odată tot departamentul de Mkt şi PR de la Jurnalul, că era 1 leu la oferta pentru grup. Nu l-am folosit niciodată.

M-am întâlnit cu toate fostele mele telefoane mobile la finele săptămânii trecute, când am prestat activităţi administrative – citeşte spălat, curăţenie, şters praful, geamurile şi ordine, ceea ce detest să fac, dar întrucât strâng după mine aş face bine să nu mă mai plâng atâta. Până acum le ignoram, că ştiu că nu e bine să le arunci, la buy-back aş lua cel mult un zâmbet ironic pentru ele, aşa că rămâneau în acelaşi sertar de la curăţenie generală la curăţenie generală. Şi, dimpreună cu toate accesoriile şi cutiile lor, nu ocupă chiar puţin loc. Dar de-acuş, vorba greierului, s-a isprăvit!

Le duc la Germanos (sau la Cosmote) fiindcă acolo, pentru orice telefon mobil pe care îl duci, angajaţii plantează un copac. Şi, acum, serios vorbind, ce e mai bine? Un telefon vai mama lui la mine în sertar sau un copac în plus într-o pădure? Aham. Eu aleg copacul. Şi sper că şi voi.

Şi când o să fie cod vişiniu de caniculă, peste 10 ani, şi-o să vreţi umbră, mă mai gândesc dacă vă primesc sub copacul meu, să ştiţi! Al meu, dada, că eu îmi propun ca la toamnă, când cei de la Cosmote şi Germanos vor să facă bilanţul şi plantarea, să mă duc şi eu cu o etichetă pentru pom! Aşa, ca eu să ştiu că e şi al meu, iar el să ştie că, atunci când era mic a fost un telefon mobil! (nu, nu vor creşte mobile în el!)

Acu’, serios vorbind, în telefoanele noastre se găsesc, printre altele, tot felul de metale rare, aur, nichel, cobalt şi altele la fel de rare, ale căror costuri de extracţie şi prelucrare sunt destul de însemnate – un articol interesant aici, dar dacă sunteţi curioşi, sunt multe resurse şi statistici legate de asta. Una peste alta, se estimează că sunt cantităţi însemnate din aceste metale în sertarele noastre reunite. Oricum ne schimăm telefoanele cam la doi ani, fiindcă mereu apare câte ceva mai nou, mereu apar funcţii pe care ni le dorim. Aşa că, în loc să le ţinem în sertar, vă propun să contribuim şi noi la ideea de “puţin mai bine pentru planeta” asta. Oricum nu le mai folosim aşa că mai bine plantează oamenii ăştia nişte copaci! Părerea mea!

foto

Marţi am fost la avanpremiera Ice Age 4: Continental Drift, la invitaţia celor de la TVR2, care s-au străduit ca, pe lângă vizionare, să pună la cale o mulţime de chestii amuzante şi trataţii pentru mulţimea de copilaşi prezenţi la eveniment: demonstraţie de măiestrie într-ale patinatului cu un grup de fetiţe nu mai mari de 10 ani, fragile şi drăguţe ca nişte păpădii, un nene care a sculptat în gheaţă ghinda lui Scrat, baloane şi multăăăă îngheţatăăăă!

Ca să fiu sinceră, nu aveam aşteptări prea mari, fiincă Ice Age 3 m-a cam dezamăgit, şi, la fel, recent vizionatul Madagascar 3. Totuşi, această continuare a aventurilor din Epoca de Gheaţă e haioasă, personajele noi sunt simpatice şi ele, interacţiunile sunt neforţate, dialogurile amuzante. Era şi mai amuzant, cred, dacă nu-l vedeam dublat, dar pentru cât m-au distrat observaţiile copilaşilor din preajmă în timpul filmului, cred că pot să le fac această concesie.

De exemplu, un băieţel care stătea chiar lângă noi s-a întors spre mama lui şi i-a zis, referindu-se la leneşul Sid: “ăsta e plost. plost lău”. Asta nu l-a oprit, însă, să se distreze foarte bine şi la fel păreau că fac şi ceilalţi pici din sală.

Pe scurt, probabil că ştiţi deja, veveriţoiul Scrat, preocupat să-şi pitească preţioasa ghindă, provoacă un cataclism care duce la formarea continentelor, iar amicii noştri animaţi se trezesc separaţi de familia lui Manny, Peaches, Ellie şi cei doi oposumi, plutind în derivă pe o plută de gheaţă când se întâlnesc cu nişte piraţi conduşi de ceea ce pare a fi un urangutan, Gutt pe numele lui. Şi de aici, aventuri şi poante, personaje noi, Shira (voce Jennifer Lopez) şi cei mai simpatici hyracşi, adică ei:

Fireşte, totul e bine când se termină cu bine, filmul e 3D iar floricelele sunt calde! :)

Poate o ştiţi, poate nu, dar pentru mine cartea Cellei Serghi rămâne unul dintre cele mai dragi romane. Poate şi pentru că l-am citit atunci când mi s-a părut extrem de romantică povestea Dianei cu Petre Barbu şi pentru că multe dintre cele povestite în carte se întâmplă la malul mării, pe vremea când nu erau hoteluri, iar distracţia consta în dansat pe muzica patefonului.

Ca şi Ilinca, prietena Dianei, n-am priceput, atunci, la 14 sau 15 ani, cât aveam când am citit romanul prima dată, de ce naiba nu i-a spus ceva lui Petre Barbu sau de ce s-a măritat cu Michi, dacă nu-l iubea, dar cred că, odată cu anii şi recitirile, am înţeles cu totul, şi aşa mi-a devenit şi mai dragă povestea.

Şi am rămas mereu cu un drag de numele ăsta, Petre. Nu Petru, Petre, şi îmi imaginez că ar trebui să-l poarte numai bărbaţii cu trăsături colţuroase, aspri dar capabili de tandreţe, bronzaţi, bătuţi de vânt, cu barbă de trei zile şi artişti, aşa, să sară de la o vorbă la alta, aparent fără nici o legătură. Ca să nu mai spun că romanul ăsta a creat nişte coincidenţe uluitoare între mine şi prietena mea, Diana… :)

Ani de zile am cumpărat Pânza de păianjen din anticariate, în special atunci când o găseam în ediţia în care am citit-o şi eu, şi o făceam cadou. Recent, mi-am dat seama că eu nu mai am nici un exemplar, iar azi, fâţâindu-mă în oraş printre întâlniri, am intrat într-un anticariat, am căutat bine şi am cumpărat-o. A costat 1,99 lei şi mi s-a părut aşa, cumva, trist, că am putut s-o am cu atât de puţini bani, aproape gratis. Aşa că am mai cumpărat nişte cărţi pe lângă ea, iar în seara asta o recitesc. Deşi sunt pasaje întregi pe care le ştiu, cred, pe de rost.

De la Iaşi, săptămâna trecută, din anticariatul lui Mitică Grumăzescu, mi-am cumpărat memoriile aceleiaşi autoare. N-am apucat să citesc (recitesc, de fapt, că am avut-o si pe asta), dar ştiu că a fost prietenă cu Sebastian şi cu Camil Petrescu. Din câte am mai citit, amândoi au iubit-o. Camil mai mult, iar Sebastian în felul lui… accidental :)

Laura, Laura, vous n’aimez pas Douviers. Vous avez pour lui de l’affection, de la pitié, de l’estime : mais celà n’est pas de l’amour. Je crois que le secret de votre tristesse (car vousêtes triste, Lara) c’est que la vie vous a divisée ; l’amour n’a voulu de vous qu’incomplète ; vous répartissez sur plusieurs ce que vous auriez voulu donner à un seul  (este motto-ul romanului, un fragment scurt din Falsificatorii de bani a lui Andre Gide)