De când cu campania obiceiurilor sănătoase, am vrut, n-am vrut, am devenit mult mai atentă la aceste aspecte, lucru bun şi pentru voi, cei care citiţi poveştile mele, dar şi pentru subsemnata, fiindcă unele dintre aceste obiceiuri şi învăţături s-au lipit de mine, vorba cântecului, precum marca de scrisoare, şi mă bucur că e aşa!
De exemplu, săptămâna trecută, după PR Forum, dimpreună cu celei trei Andree (Burlacu, Reţea şi Stan), am pornit către Casa RawZ, un restaurant specializat pe… raw!, loc neştiut până atunci de mine şi în care urma să participăm la o… hai să-i spunem introducere mai degrabă decât lansare, o introducere, deci, a gamei EcoBeauty de la Oriflame. Totuşi, acest post e despre mâncare! Aham! Despre mâncare şi nu de orice fel ci aia crudă, adicătelea raw – nice meeting you!
Casa RawZ e un loc fain, aerisit, care-ţi dă, aşa, senzaţia de sufragerie a cuiva mai degrabă decât de restaurant, chiar dacă dispunerea meselor şi scaunelor e de restaurant. Gazda, tot o Andreea, se învârte printre noi, încearcă să răspundă avalanşei de întrebări şi, în acelaşi timp, să aducă bunătăţi pe masă. Primul fel: un soi de bruschete cu felii de dovlecei în loc de pâine şi nişte conopidă “gratinată” peste care am pus din belşug un amestec de nuci şi caju, cred, măcinate mărunt. Bruschetele nu s-au potrivit prea bine gustului meu, dar conopida* aia – un deliciu!
* marinata si deshidratatata cu fulgi de drojdie inactiva si sare himalaya si ulei de porumb – aşa se face!
Între felurile de mâncare raw, Corina, Community Manager la Oriflame (semn bun, faptul că există, funcţie şi persoană!, în organigrama unei companii atât de mari!), ne-a întrebat pe fiecare cam care sunt preocupările şi acţiunile noastre (am fost cam 12 bloggeriţe) eco, aşa că a trebuit să fac şi eu o dare de seamă, şi aşa am ajuns a concluzia că sunt şi nu prea sunt eco. Adică, ok, compactez toate ambalajele pe care le arunc, închid robinetul când fac duş, folosesc acumulatori, nu baterii, nu arunc chestii pe jos şi mă duc la Let’s Do It :) Mult, puţin, habar n-am, nu m-am gândit niciodată la mine din perspectiva asta, cred că mai degrabă mă preocupă componenta socială a trebii ăsteia, şi în rest fac ce pot la nivel de bun simţ.
Dar să revenim la mâncarea raw! Antreurile au fost urmate de sushi… fishless sushi, cu foaie din aia făcuta din alge, ok, dar conţinutul era diferit, adică fără peşte dar cu legume, toată povestea fiind însoţită de ghimbir murat şi de trei sosuri. A urmat, apoi, nişte salată cu muguri de pin, parcă, pâine raw, absolut delicioasă, şi sosuri: pesto, ceva cu iaurt şi mărar şi încă unul, o pastă de măsline! Iar la final, tort! Tort necopt, în care crema de ciocolată era făcută din cacao crudă asezonată cu pastă de curmale – şi mă opresc la asta cu toate că mie nu-mi place ciocolata, sau poate tocmai de asta, fiindcă această combinaţie avea fix gust de ciocolată! Norocul meu a fost că am primit şi o felie de tort de lămâie cu mac, mult mai pe gustul meu!
Dacă vreţi să aflaţi despre beneficiile acestui tip de dietă, găsiţi mai multe în acest interviu. Casa RawZ este închisă publicului, la fel şi magazinul de produse eco/raw, însă cu programare prealabilă puteţi încerca meniurile, şi chiar vă recomand, că încercarea moarte n-are!
Acu’, revenind la introducere, adică la EcoBeauty by Oriflame, vă spun că se referă la o gamă nouă de produse naturale, dezvoltate în spirit etic şi cu respect faţă de mediul înconjurător, fiind prima gamă de cosmetice certifiată de patru ONG-uri internaţionale din acest domeniu: Fairtrade, Ecocert, The Vegan Society şi FSC. Produsele au minim 95% ingrediente naturale, obţinute din surse regenerabile, şi mi se pare foarte ok că există preocuparea asta in rândul producătorilor de cosmetice. Până şi ambalajele sunt eco, iar comunicatul de presă a venit tipărit pe hârtie din aia specială, reciclată, în care sunt seminţe, şi pe care încă nu mă îndur s-o ud ca să văd ce răsare!
Şi, desigur, un concurs!
Oricum, după ce v-am făcut – sper! – poftă să serviţi măcar o salată dacă nu altfel de specialităţi raw, vă ofer şi produsele din gama EcoBeauty, pe încercate, doamnelor! Tot ce voi să ştiu de la voi, în schimbul unui set compus din cremă de zi, de noapte şi contur ochi, este ce obiceiuri eco aveţi. Nu există răspunsuri corecte, doar exemple de bune practici! Câştigătoarea va fi anunţată miercuri mai pe seară :)
Ecobeauty, gama – detalii mai multe.
Bonne chance!
PS pentru răbdarea nestăvilită de care a dat dovadă suportând vreo 15-20 de fete care vorbeau despre siluete, diete, creme şi alte măşti, se acordă acest PS lui Tudor Dăescu de la FastForwardPR, care n-a avut încotro, de altfel, fiindcă el a fost organizatorul năzbâtiei! :))
UPDATE: Diana Oancea e câştigătoarea, cf “extragerii” de pe twitter :)
Recunosc cinstit că m-am dus la avanpremiera asta mai degrabă sceptică şi cu aşteptări nu prea mari, de vreme ce tam-tam-ul marketingăresc al filmului a început cu ceva timp în urmă şi pare destul de agresiv. Ştiu că nu e o regulă, dar văzusem şi trailerul şi m-am gândit că nu e cine ştie ce, de aici şi rezervele. Ei bine, my bad! Filmul nu justifică scepticismul meu, fiindcă mi-a plăcut, şi chiar mult!
Pe scurt, ideea e ceea ce se vede în clipul de mai jos şi nu vreau să vă stric plăcerea de a-l urmări povstindu-vă acţiunea, aşa că după ce vedeţi trailerul vă povestesc un pic despre PR şi manipulare. Nu pentru film ci din film!
Pe scurt, Jocurile Foamei e un fel de Survivor meets Big Brother, doar că pe bune, adică cine iese, iese într-un sac de morgă. Cam sângeros, la prima… citire, dar, de fapt, nu e. Adică, ok, ştii, vezi că personajele sunt mor una câte una, dar în afară de-o fază mai pe la început în care se taie nişte bergăţi, nimic nu e deranjant. Iar eu sunt genul care nu se uită, nici în realitate nici în filme, când i se înfige cuiva acul pentru analize.
Filmul, însă, e foarte mişto construit. Sunt 12 districte în Panem, numerotate ca străzile din Sulina (sau New York, dacă preferaţi aşa), 1, 2 etc, un al 13-lea care a dispărut de tot, şi Capitoliu, adică oraşul-stăpân. Pentru că în trecut districtele s-au ridicat împotriva Capitolului şi au fost învinse, s-a decis înfiinţarea Jocurilor Foamei, ca sărbătoare (ziceam de PR şi manipulare, da?!) pentru milostenia de care a dat dovadă Capitolul şi anume aceea de a le permite să rămână în viaţă. Astfel, după o extragere, câte o fată şi un băiat din fiecare district devin “tributuri”, urmând să se lupte pentru viaţa şi districtul lor, iar câştigătorul să primească mâncare pe săturate.
Însă totul e, de fapt, un reality show cu care bogaţii din Capitoliu se distrează şi prin intermediul căruia populaţia săracă din districts e supusă: vă luăm copii, vă urăm “happy hunger games” şi nu aveţi ce să faceţi pentru că trăiţi în lumea noastră!
Odată ajunşi în Capitoliu, cei doi eroi principali, Katniss şi Peeta, tributurile din districtul 12, trebuie să treacă prin tot ceea ce vedeţi de obicei la orice realitz show, sunt pregătiţi, antrenaţi, totul pentru a atrage simpatia publicului şi a sponsorilor care îi pot ajuta în timpul înfruntării. În Capitoliu, spre deosebire de restul Panemului, locuitorii sunt plini de culoare, de la vestimentaţie până la culoarea părului şi make-up, iar diferenţa între cenuşiul pastelat al celorlalţi locuitori şi strălucirea capitalei devine şi mai pregnantă.
Un negru mic pe plantaţia distracţiei bogaţilor
E altă lume şi, ca să-i supravieţuieşti, trebuie să-i înveţi repede regulile. Cu ajutorul a mentorului şi stilistului, Katniss devine destul de repede preferata publicului şi cu toate că ai impresia că e o fată dură dar simplă, cu principii solide, îţi dai seama că lupta pentru supravieţuire începe din timpul interviurilor de prezentare şi chiar flirtează cu mulţimea, cu toate că dispreţuieşte tot ce o înconjoară. Îmi place că personajul evoluează, iar experienţele o modelează cumva.
Iar Arena în care se desfăşoară Jocurile Foamei e virtuală, de fapt, adică cei care au creat jocul pot adăuga lucruri acolo după bunul plan, fie că vorbim de incendii, copaci, informaţii sau mutanţi de tip buldogopantere!
Indiferent dacă vă place acţiunea de genul ăsta (şi, repet, asta din film nu e rea deloc!), ar fi bine să mergeţi să vedeţi filmul pentru că, dincolo de înfruntarea personajelor, ansamblul acestei lumi seamănă destul de mult cu ceva ce putem vedea chiar pe străzile noastre. Manipulare la greu prin intermediul mass media, ţoalele a la madam Udrea versus cenuşiul de pe străzile de prin cartiere şi chiar reducerea preocupărilor la coşul zilnic.
CONCURS!
PONT: dacă mergeţi, mergeţi la IMAX! Eu l-am văzut pe ecran normal şi la final mi-am dorit să-l fi văzut pe un ecran gigantic. Cred că efectul e mai puternic aşa. Aşadar, de mâine, pe ecrane, în premieră înternaţională, Hunger Games!
Şi ca să vă tentez şi mai mult, am pentru voi un exemplar al cărţii Jocurile Foamei, apărut la Nemira, parte dintr-o trologie (pachetul complet e la ofertă acum) scrisă de Suzanne Collins. Pentru a câştiga această carte trebuie să-mi spuneţi cand vi s-a făcut cel mai recent poftă să mâncaţi ceva şi care a fost obiectul dorinţei! În cazul meu a fost marţi şi era vorba de găluşte din supă. Şi mi-am făcut, ce era să fac?! :))
Ne jucăm de-a poftele până marţi la prânz! Poftă bună la Jocurile Foamei!
STOP JOC! And the winner is…. DAN cf prietenilor mei de pe FB care au ales comentariul cu nr 7! :)
bravooo!
Ieri am fost un pic şocată când am văzut pe facebook afişul unui concert care adunase nu mai putin de 47 de sigle! 22 de parteneri media, 22 de sponsori, un “recomandat de”, un “cu sprijinul” şi, o ultimă siglă, cea a organizatorului.
Ca om care a trecut prin toate ipostazele, de sponsor, partener media şi origanizator, şocul e cu atât mai mare cu cât nu pricep care naiba mai pot fi beneficiile parteneriatului într-un asemenea context, între atât de multe alte sigle. Nu e vorbă, organizatorul a făcut o treabă foarte dibace aranjându-le într-o manieră în care se văd cam toate, şi nu-l invidiez deloc pentru dificultăţile de a face slalom prin atâţia parteneri şi tot atâtea orgolii. Şi totuşi… Nu pot să nu mă întreb cum împarţi beneficiile de asociere a imaginii de la un singur concert, cu un band mişto, e drept, însă nu foarte cunoscut publicului românesc, la atâţia parteneri?!
Şi, până să săriţi, nu, nu consider că e vina organizatorului, cu care am şi discutat, de altfel, despre asta. Iar dacă la sponsori sa zicem există o explicaţie rezonabilă (trebuie să mă credeţi pe cuvânt, discuţia cu organizatorul a fost off the record), la partenerii media chiar nu reuşesc să-mi dau seama care e!
Suntem în 2012, oameni buni, PRi şi marketeri de produse media! Se pot face nenumărate proiecte speciale, parteneriatele astea media ar trebui să fie o oportunitate şi pentru cititori (ascultători, privitori) şi pentru produsele pe care le păstoriţi, un prilej de asociere a imaginii (într-un mod vizibil, zic, nu aşa!) şi chiar de făcut nişte bani! Dar, ma rog, vorbind acum din experienţa de organizator de evenimente, ştiu, e greu! Mai bine ne punem sigla pe afiş, primim cinci invitaţii, publicăm ceva din comunicatul de presă la recomandări şi, eventual, facem un inteviu. Dacă e!
(For the win, desigur!)
Altfel, chiar vă recomand să mergeţi să-i ascultaţi pe Nik Bartsch & Ronin. Cântă ceva ce ei numesc zen-jazz, o treabă foarte iscusită, combinaţie între punk, rock acustic şi, fireşte, jazz. Cam aşa:
Madonna a lansat cel mai recent videoclip al său, unul în care revine la imaginea de sex simbol care a consacrat-o via Vogue şi Erotica. Cel mai recent album al artistei, MDNA, care urmează să fie lansat peste două zile, este primul care nu este asociat cu Warner Bros. Records ci cu Live Nation Entertainment. Titlul albumului reprezintă, fireşte numele artistei, dar este şi o abreviere pentru DNA of M(adonna).
Primul extras pe single a fost deja lansat în februarie featuring Nicki Minaj şi se numeşte Gimme All Your Luvin, probabil că îl cunoaşteţi deja. Dar să revenim la proaspăt lansatul videoclip, Girl Gone Wild, care arată o Madonna reinventată – pentru a câta oară, deja! – fresh, sexy, hot şi… alb negru, şi este regizat de Mert Alas şi Marcus Piggott, doi fotografi de modă şi mai vechi colaboratori ai lui Material Girl.
Its official! I need to move. I need to sweat. I need to make new music! Music I can dance to. I’m on the lookout for the maddest, sickest, most badass people to collaborate with. I’m just saying – acesta este mesajul afişat la finele lui 2010 pe pagina de facebook a Madonnei prin care aceasta îşi anunţa intenţiile cu privire la noul album.
Mi se pare super incredibil felul în care Madonna a reuşit să se reinventeze de-a lungul anilor, de la Holliday, extras de pe primul album, prin Like a Virgin şi Like a Prayer, de la imaginea prostituatei la imaginea simbolului naţional (Evita). Are 53 de ani!!!
Zilele trecute mi-am pus în folderul “de citit” un articol din Time al cărui titlu mi-a atras atenţia, respectiv Mitul cu “băiatul mamei” a fost demitizat. Am avut cel puţin o experienţă nefericită cu un asemenea “băiat”, aşa că titlul nu se putea să nu-mi atragă atenţia, cu neîncrederea de rigoare cu tot!
Demitizare, dar, în realitate, nu prea. Autoarea articolului citează două studii potrivit cărora băieţii care au o relaţie apropiată cu mama lor sunt mai puţin agresivi şi, în general, mai buni, mai educaţi, mai devreme acasă, şi pot să fiu, ba chiar sunt!, de acord cu asta!
Problema nu e, însă, la băieţii de vârstă şcolară, ci la bărbaţii cu pretenţii de maturitate ale căror mame nu pricep că e cazul să le dea drumu’ să zburde independenţi prin lumea mare şi plină de femei care nu sunt, desigur, suficient de bune pentru odraslele lor! Ştiţi voi, genul ăla de mame care vor să ştie tot ce face iubitul fiu, şi mai ales cu cine, mamele care l-au învăţat cu “lasă, fecior, că rezolv eu”, chit că e vorba de vreun dascăl care i-a pus notă mică, tatăl care i-a tăiat banii de buzunar pentru că a fost obraznic sau, mai târziu, diverse treburi administrativ-casnice! Un exemplu în acest sens ar putea fi aici.
A nu se înţelege prin asta că e vreo regulă printre mamele bărbaţilor, să dea buzna nepoftite în vieţile acestora, nu. Există şi cazuri fericite, parol, când mama lui e atât de mişto încât să rămâi în relaţii cu ea, în ciuda faptului că tu şi feciorul nu mai aveţi acelaşi cod poştal sentimental. A, iar dacă un “el” se poartă urât cu mama lui, fugiţi! Repede şi departe!
Una peste alta, m-am liniştit: băiatul lui mama e bine doar când e vorba de un băiat. Când băiatul devine bărbat, e rău. Deci rămâne cum am stabilit.
Nu, nu e chiar o declaraţie publică de amor ci titlul unei cărţi a carei protagonistă, Monica, are parte de cele mai haioase încurcături şi coincidenţe, carte apărută la All şi despre care scriu fiindcă mi-a plăcut, dar şi ca să-i pun la muncă pe cei de la editură via vALLuntar!
Monica are 32 de ani şi e italiancă, dar şi-a luat lumea în cap şi s-a mutat la New York. Lucează în magazinul cu antichităţi al unor surori, fete bătrâne, la fel de antice, vrea să devină scriitoare, iar viaţa ei amoroasă ar putea fi lesne etichetată drept un dezastru fiindcă se îndrăgosteşte cam de cine nu trebuie – hm, parcă am mai văzut filmul ăsta!
Fiindcă de fapt visează la Marea Dragoste, Monica se îndrăgosteşte de frumosul David, care e logodit şi care se va şi însura, până la finele cărţii (cu logodnica!), iese cu Jeremy, care e amabil şi plăcut până când devine stalker, apoi cu Edgar, care, ce să vezi, are o editură interesată să publice cartea Monicăi, doar că Edgar mai are şi ceva trecut, 17 ani mai mult decât Monica şi locuieşte pe alt continent! Oh, probleme!
În loc să ţi se facă milă, eventual, de Monica, tu, cititor netrebnic, râzi, uneori chiar cu volum, pentru că stilul autoarei, Federica Bosco, e cât de poate de haios, replicile şi păţaniile sunt bine (de)scrise, iar cartea, care bate un pic spre stilul chicklit, se citeşte uşor şi cu zâmbetul pe buze. Adică, serios!, în carte apare şi un căţel pe care îl cheamă Help! Vă daţi seama cum e să-ţi strigi câinele cu acest nume pe stradă?! Aham! Şi râzi, cam la fel cum am păţit cu întâmplările lui Bridget Jones!
Cum ziceam, “Îmi placi la nebunie” e o carte uşoară, haioasă, bine scrisă şi, din perspectiva asta, o şi recomand, mai ales că are şi două continuări, cu alte aventuri prin care trece Monica. Ce nu pricep, totuşi, e de ce naiba ne amorezăm de oamenii nepotriviţi (cu noi!), ha – obicei total nesănătos? Cine ştie? Mâna sus!
“Intrăm într-o eră în care o simplă zgârietură la genunchi ar putea ucide, internările în spital ar putea fi riscante pentru viaţă, iar operaţiile ar putea să nu mai aibă loc din pricina riscului de infecţii” – a declarat, la finele acestei săptămâni, la Copenhaga, Margaret Chan, directoarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Această perspectivă sumbră, evocată nu chiar de Ţaţa Leana din Virusata de Deal, ar putea deveni realitate în câţiva ani, ca urmare a faptului că, aparent, antibioticele pe care omul le-a dezvoltat până în acest moment ar putea ajunge ineficiente în lupta cu virusurile/bacteriile ale căror mutaţii sunt din ce în ce mai rapide şi mai rezistente.
(Articol mai pe larg în The Independent)
OK, o lume în care antibioticele nu şi-ar mai face efectul ar fi o lume muuult mai puţin populată, asta e sigur, dar nu cumva e puţin, doar puţin, zic, iresponsabil ca şefa OMS să evoce o asemenea perspectivă, în afara unui plan concret de educare a medicilor şi populaţiei întru prescrierea şi administrarea responsabilă a antibioticelor?!
Adică, ok, dacă situaţia este într-adevăr atât de serioasă încât riscăm ca peste câţiva ani să murim dintr-un banal abces, n-ar trebui, zic şi eu, ca OMS să facă ceva mai serios decât o declaraţie la un congres, în contextul lansării unui studiu pe această temă de către stimata directoare Chan?!
Antibiotic resistance development is a natural process of adaption leading to a limited lifespan of antibiotics. Unnecessary and inappropriate use of antibiotics favors the emergence and spread of resistant bacteria. A crisis has been building up over decades, so that today common and life-threatening infections are becoming difficult or even impossible to treat. It is time to take much stronger action worldwide to avert an ever increasing health and economic burden.
Cum pisici vii şi zici, aşaaaaa, puf!, “Bună ziua, perspectiva e că o să murim pe capete. Vă mulţumesc pentru atenţie. Acum… Cine doreşte autografe?”?! Iar dacă chestia asta se întâmplă de nişte zeci de ani, de ce nu e în afara legii administrarea de antibiotice în ferme?! Şi de ce, dacă vreau, poate nu în oricare, dar în majoritatea farmaciilor, pot să cumpăr antibiotic fără reţetă?!
George Clooney şi tatăl său, Nick Clooney, au fost arestaţi astăzi pentru protestele desfăşurate în faţa Ambasadei sudaneze din Washington. 
Protestarii (câteva sute de persoane) îl acuză pe preşedintele sudanez, Omar al-Bashir, de genocid şi avertizează că situaţia civililor din acest stat se agravează pe zi ce trece din cauza conflictului armat care împiedică ajutoarele umanitare să pătrundă în zona graniţei cu Sudanul de Sud. Actorul a făcut şi o serie de reportaje în Sudan iar acum câteva zile a vorbit congresului american, dar şi cu Barcak Obama, într-o întâlnire ptivată, despre situaţia din această ţară, avertizând asupra unei crize umanitare de proporţii ce ar urma să survină în următoarele trei luni dacă nu se iau măsuri concrete pentru remedierea situaţiei civililor.
Suntem aici pentru două probleme foarte importante, a declarat Clonney reporterilor prezenţi, de asemenea, în faţa ambasadei Sudanului din Washington. Avem imediat nevoie de ajutor umanitar în Sudan, înainte ca situaţia de acolo să devină cea mai gravă criză umanitară din lume, şi, al doilea lucru, cerem guvernului de la Khartoum să înceteze uciderea propriilor cetăţeni, violarea şi uciderea lor.
Am căutat ştiri despre conflictul din Sudan în presa autohtonă, variantele online. N-am găsit nimic. Probabil că cei 2,5 milioane de morţi care au murit în conflictele militare din Sudan până acum nu contează pentru presa românească.
Later edit: după câteva ore, actorul a fost eliberat după ce a plătit cauţiunea stabilită la impresionanta valoare de… 100 de dolari!
V-aţi întrebat vreodată de ce şi copiii mici aplaudă când sunt încântaţi de ceva, fără să ştie că gestul acesta este, de regulă, precedat de un spectacol care să le fi plăcut? Sau de ce primul gest pe care-l faci când cunoşti pe cineva e să vă strângeţi mâna?
Copii care întind automat mâna pentru a o prinde pe cea a adultului de lângă ei, mâna care acoperă altă mână atunci când vrem să consolăm, mâna iubitului care o prinde pe a noastră, pe stradă, la film, sau când conduce, uşor chinuit, peste schimbătorul de viteze – toate acestea sunt ipostaze în care mâinile se ating fără ca măcar să ne dăm seama, însă atingerea asta ne face să ne simţim mai bine.
Nu m-aş fi gândit la asta (sigur nu la faza cu aplauzele) dacă ieri n-aş fi mers la clinica Medas pentru o şedinţă de reflexoterapie la Dr. Ruxandra Contantina, doar una dintre ofertele speciale pe care clinica pe propune doamnelor în Luna Femeii.
Doamna doctor este medic de familie dar s-a specializat în apifitoterapie (aham, cum îi zice numele, cu plante şi cu miere) şi a făcut două cursuri de reflexoterapie, unul cu specialişti români şi unul cu un specialist chinez, de la care, spune dânsa, a învăţat şi a înţeles mai multe despre acest domeniu.
Probabil că cei mai mulţi dintre voi aţi avut parte, măcar o dată în viaţă, de un masaj la tălpi (dacă nu, remediaţi rapid situaţia!) aşa că ştiţi cât de benefic şi plăcut poate fi. În timp, cei pasionaţi de reflexoterapie, au ajuns să deseneze adevărate hărţi, cu zone din talpă care corespund diferitelor organe de prin corpul nostru, cam aşa ceva:
Eu cred în treaba asta cu energia care circulă prin noi aşa că ascult cu interes detaliile de care-mi povesteşte medicul, iar de eficienţa masajului tălpilor m-am convins cu ceva vreme în urmă, când un astfel de masaj a avut efectul unei stacane de cafea concentrată şi m-a ţinut trează şi alertă vreo 40 de ore, lucrând nonstop la o reclamă.
Ştiind, deci, cum stă treaba cu masajul tălpilor, am cerut un masaj al mâinilor, să văd dacă funcţionează şi ăsta. Am aflat că funcţionează mai bine la copii decât la adulţi, şi că este, de asemenea, foarte plăcut. Un sfert de oră mai târziu, ieşeam din cabinet sprintenă ca o veveriţă iar durerea de cap pornită de la o mai veche sinuzită trecuse! Magie curată, vă spun! În plus, am primit şi o serie de ponturi şi nume de plante prin care să-mi ajut organismul să se detoxifice – fiindcă niciodată nu poţi avea prea multe obiceiuri sănătoase, nu-i aşa?!
Oferta de relaxare şi detoxifiere de la MedAs are mai multe componente: terapii anti-îmbătrânire şi anti-stress, reflexoterapie palmoplantară şi vertebrală, toate cu preţul redus la jumătate, şi, ca să vă convingeţi, puteţi câştiga printre rânduri o şedinţă de reflexoterapie, dacă îmi povestiţi un moment în care mâinile au “vorbit”, tăcut, aşa cum ştiu mâinile să vorbească.