E un an de când Diana a trimis celorlalte Zâne un email în care ne scria povestea lui Daniel şi că are nevoie să creadă că noi chiar putem face minuni. Restul poveştii o ştiţi, are un final fericit. Mie, şi cred că nu numai mie, mi-a schimbat un pic perspectivele, atât asupra a ceea ce înseamnă şi ce poate social media, dar şi asupra Oamenilor, în general.

Nu cred că m-am simţit niciodată mai mândră că fac parte dintr-o anumită comunitate, în cazul ăsta Comunitatea celor care cred că, împreună, facem să fie bine. A fost aşa, ca o cruciadă împotriva bolii, o cruciadă pentru viaţă. Şi e minunat că se poate întâmpla din nou. Astăzi, #zanarim nu mai există, nu în formula consacrată, cel puţin. Zânele* sunt, fiecare, în regatul său. Dar, de acolo, ştiu eu, ridică baghetele: Dâng!

Acum un an mă întrebam “Are we human or are we cancers”. Acum ştiu mai bine. Şi vă mulţumesc pentru lămurire :)

* zânele, ele sunt: Anca Bundaru, Anca Dorombach, Mihaela Pană, Oana Portase, Diana Stoleru, Irina Ursu.

Tocmai am văzut 127 hours, un film extrem de puternic şi pe care, dacă n-aveţi stomac tare, nu vi-l recomand. Povestea e simplă şi e adevărată: Aron Ralston, un alpinist american, se afla în excursie prin Utah, în Blue John Canyon, când alunecă între doi pereţi de stâncă, atrenând în cădere un bolovan care-i prinde mâna dreaptă.

Filmul descrie cele 127 de ore pe care Aron, interpretat de James Franco, le-a petrecut încercând să se elibereze. A reuşit, la final, după ce şi-a tăiat braţul, fază la care, dacă aş fi văzut filmul la cinema, cred c-aş fi plecat. Iniţial, filmul poate părea plictisitor, lungit, un documentar oarecare cu un tip care se caţără. Big deal. Dar prima parte ţi-l face simpatic pe Aron, te relaxează, pentru ca mai apoi dramatismul situaţiei, lungă, chinuitoare, epuizantă, să te “lovească” şi mai puternic. Suferi alături de eroul principal şi, în fine, când iese la lumină, te bucuri c-a scăpat. Te bucuri, ca în cazul meu, până la lacrimi.

Nu cred că ia Oscarul pentru Cel mai bun film, dar transmite emoţii şi te pune pe gânduri. Ca şi după Saw, ajungi să te întrebi cam ce ai fi în stare să faci ca să supravieţuieşti. Şi-ţi dai seama că într-o situaţie de viaţă şi de moarte, o să-ţi bei urina, dacă nu ai de ales, ba chiar o să-ţi rozi propriul braţ, dacă stă între tine şi “a trăi”.

Aron Ralston merge în continuare pe munţi şi ţine discursuri motivaţionale povestind despre experienţa sa. Pe bani foarte buni, aş putea adăuga. Dar asta e o altă poveste.

Sunt puţin copleşită, recunosc! Când am scris de Eva Maria şi v-am rugat să vă puneţi fotografia ei la avatar şi să facem cunoscută povestea ei, deşi ştiu de ce sunteţi în stare, nu mă aşteptam la o reacţie atât de uluitoare.

În trei zile, contul în care se strâng banii pentru Eva Maria are peste 20.000 de euro, o treime din suma totală de care are nevoie pentru tratamentul în străinătate. Deci, din nou, se poate, dacă suntem mulţi, dacă suntem uniţi! Apropo, pentru cine nu are încă twibbonul (banda roz care apare în baza avatarului şi pe care e trecută adresa website-ului Evei Maria) , îl găsiţi AICI şi există şi banners, AICI.

Eva Maria e în spital şi nu poate pleca de acolo, aşa că ziua ei de naştere a fost sărbătorită tot la Fundeni. Zâmbetul ei, în ciuda bolii, branulei şi multelor înţepături, ar trebui să fie o lecţie pentru fiecare dintre noi, adulţii, care ne plângem toată ziua, cu sau fără motive reale!

Da, o să fie bine, fetiţă curajoasă!

Egiptul fierbe. Sediul partidului de guvernământ e în flăcări, zeci de mii de oameni protesteză pe străzi, în ciuda faptul că ora limită a trecut şi, teoretic, acum ar putea fi arestaţi doar pentru că se află pe stradă. Şi la vale cu Internetul, dar şi cu reţelele de telefonie mobilă!

(dacă daţi click pe poză vă duce la sursă unde sunt şi mai multe detalii şi desene!)

În timpul ăsta, televiziunile de ştiri de la noi difuzează următoarele: Realitatea – veşnica recalculare a pensiilor, cu Andreea Creţulescu, iar la Antena 3, Dana Grecu şi Am-Uitat-Cum-Îl-Cheamă Tudor discută depsre cum Mazăre cere daune un milion de Euro de la DNA. Apropo, e foarte haioasă Dana Grecu pe mute.

În schimb, Realitatea a dat live (LIVE!!!) de la priveghiul senatoarei. Pe care, apropo, au “omorat-o” întâi luni, când au difuzat prima dată ştirea privind decesul. Regretabilul moment a avut lor abia ieri. Am avut breaking news şi cu faptul că femeia muşcată de câini a murit. Ce?! E important!

Nici televiziunile comerciale n-au avut, în primele câteva minute, ştiri despre asta. Poate TVR-ul…

Îmi amintesc, acum aproape 10 ani, de atacurile asupra SUA. Eram, pe vremea aia, senior editor pe externe la un ziar şi am muncit vreo cinci zile aproape non-stop. A fost o experienţă fabuloasă şi, chiar dacă atunci am pus bazele unui înfloritor ulcer (azi, vindecat), adrenalina aia de news room… mmm! Minunată!

De asta, eu nu înţeleg! Nu înţeleg cum, când se schimbă lumea, într-o zonă destul de.. fierbinte, oricum, televiziunile noastre, televiziuni de ştiri, nu bagă nici măcar un amărât de Breaking News, sau News Alert sau News Development sau ceva, dracului!

PS Repet, pentru cine a deschis televizoarele mai târziu: revoluţie, Egipt, incendii, armată. Şi, da, sunt şi morţi (asta era o întrebare frecventă în secţiile de externe când apărea o ştire pe flux) – e destul de news?! CNN aşa zice! Toată presa internaţională zice aşa! Dar noi, aici, la Românica, ştim mai bine!

PS în ceea ce priveşte ziarele autohtone, variantele online sunt după cum urmează: singurul care are acest eveniment şi updates e Gândul. JN are pe prima pagină o menţiune cu ştire modificată ultima dată la ora 17, dar mainul e cu seful CJ Piteşti, la Adevărul tre’ să insişti ca să vezi ceva, la EvZ şi la RL nu văd nimic.

Nu internetul vă omoară, mă, nu! Voi vă sinucideţi!

Se zice că Prostia nu doare, dar e greşit, să ştiţi. Doare. Adică mă doare pe mine capul de la prostia unora, în special când vine vorba de cei care aparţin categoriei prost fudul – cel mai neplăcut şi nefericit caz de prostie. Mă, ăştia până când nu-ţi sar în faţă, precum comunitarii la trecerea de pietoni, nu se simt bine.

În micimea IQ-ului lor, îşi imaginează că au ceva de spus oricând şi despre orice, emit judecăţi “de valoare” pe ton sforăitor, doct, şi fac glumiţe din categoria “Ce-mi plac glumele mele“. Dar sunt singurii care râd. Pe ei, pe ăştia, aş vrea să-i văd tăvălindu-se pe jos. Nu de durere, ci de râs. Mă, să râdă de orice, de imaginea lor, dacă le arăţi degetul, de afişul cu manele şi de reclama la minute incluse. Să râdă de absolut tot ce nu pricep. Dar să râdă aşa, în şoaptă. Mut!

Să ştiţi că nu e doar vina lor că nu se mulţumesc doar cu împărăţia cerurilor, nu. E şi vina celor care nu le spun (politicos!): “Suferi de provocări intelectuale!” (intellectually challenged e ok, nu?) – sau altă formulă smilară. De unde naiba să ştie că sunt proşti dacă nimeni nu le spune asta?! Zău, ar fi chiar un gest de solidaritate umană dacă i-am informa asupra condiţiei lor.

Şi fără subtilităţi, aici greşim. Subtilităţile le scapă. Noi credem că am rezolvat şi, când colo, apar, iar şi iar, ca un câine de care nu scapi. L-ai dus la mama dracului pe câmp, el vine înapoi dând vesel din coadă: “Bă, prostule, vezi că te-ai rătăcit! Bine că te-am găsit, nu mai face prostii, că te pierzi de tot, bipedule, vai de capul tău”.

De la 1 februarie, Quarelin – un medicament pentru migrene – nu se mai dă fără reţetă. Promit să-mi fac stocuri, dar stocurile alea nu vor rezista la nesfârşit. Şi-atunci că te ţii!

A! Să nu uit! Acest text a fost inspirat, cum altfel, de nişte manifestări de prostie împănată cu accese de fudulie. Şi glumiţe, dada!

Când am împlinit patru ani eu am primit păpuşa Nadia. Toată lumea a fost veselă, a fost tort şi, probabil – nu-mi amintesc – am spus şi vreo poezie, iar bunică-mea, Darly, a făcut clătite. Mai mult ca sigur, neamurile şi prietenii părinţilor au sunat să-mi ureze La mulţi ani şi nimeni, absolut nimeni, nu a plâns. De ce să plângă?!

E, alta e situaţia în cazul unei alte fetiţe, Eva Maria, care azi împlineşte tot patru ani. Sunt sigură că şi ea a primit o păpuşă frumoasă şi multe felicitări. Dar azi, deşi, nu-i aşa?, ce zi fericită!, părinţii Evei au plâns, la fel prietenii lor şi toţi cei care o cunosc. Au plâns când au rostit banalul La mulţi ani!, pentru că Eva Maria are leucemie. Acută. Limfoblastică. Şi, mai mult ca sigur, fără tratament, nu apucă acei mulţi ani din urare.

Tratamentul e scump, costă 60.000 de euro. Dar, dragilor, noi am făcut mai mult decât atât, ştiţi bine! De-aia, vă provoc ca, pentru câteva zile (fiecare cât vre), să ne punem la avatare, pe FB, pe Twitter, fotografia Evei şi să scriem povestea ei şi numerele de telefon, cu suprataxă, prin care o putem ajuta să aibă parte de La mulţi ani!

Hai, online, încă o minune, vă rog!

M-am dus la Green Hornet|Viespea Verde cu aşteptări foarte mici, mai degrabă de hăhăială şi pentru că n-o pot refuza pe tiza mea, Ruxandra Morariu de la Oxygen PR, care se ocupă de comunicare Cinema City. Filmul are o notă mică pe IMDB si cronici în care Viespea e făcută ciulama cu pliciul. În ciuda tuturor, mie mi s-a părut foarte amuzant şi m-am distrat.

Pe scurt, filmul e despre un idiot care a reuşit să mă enerveze de-a lungul întregului film, Britt, un dobitoc notoriu care, după ce că e grămadă, mai e, cum altfel?, şi fudul. De fapt, asta e partea naşpa, întrucât, deşi filmul e 3D şi l-am văzut la IMAX, Britt ăsta n-a căpătat suficientă substanţă pentru a fi strâns de gât şi singurul lucru care m-a consolat în acest sens a fost suta de grame de vişine în ciocolată.

Papiţoiul ăsta e Green Hornet şi se apucă să devină super erou fiindcă e o loază care se plictiseşte de prea multe petreceri şi vrea alt gen de distracţie. N-ar face, fireşte, două parale fără aghiotantul Kato, un super chinez care face super cafea, super tunning auto şi se super bate. Şi care e super simpatic şi face 90% din film.

Cameron Diaz, căci apare şi ea, şi chiar în chiloţei, la un moment dat, nu face mare lucru în film, nu se amorezează de eroul principal ci e o banală secretară cu specializare în Criminologie. Băi, şi-i stă părul ca naiba – ai fi zis că-ntr-un film de 90 de milioane de dolari se găseşte ceva mărunţiş şi pentru un coafez, dar se pare că nu!

Sunt multe faze foarte haioase şi, cum ziceam, am ieşit bine dispusă de la film. De notat rebrandingul Chudnosky – Bloodnovsky, un mafiot la fel de haios ca State de România, şi mega ideea de a pune un player de viniluri în GreenHornetMobil. Me LIKE it!

Că e sărăcie o ştim cu toţii. Că puţini bani pe care-i are onor guvernul sunt investiţi cu, mă scuzaţi, curul, iar nu e o noutate. Toate insistuţiile se plâng că nu au bani. Şi totuşi, iau laptopuri dintre cele mai scumpe, iar pe lista de achiziţii publice se află şosete (RomSilva), laxative (SIE) sau lumânări (ADP Ploieşti). Lumânări în valoare de 150.000 de lei. Ce mama albinelor face ADP-ul cu zeci de mii de lumânări, explicaţi-mi şi mie, vă rog, că nu pricep!

A! Staţi aşa, că m-am lămurit. ADP a revândut lumânările prin magazinele proprii de la poarta cimitirelor, cu un profit declarat de 60.000 de lei. Deci oricum o dai, statul te fraiereşte!

Totuşi, nu pot să nu mă întreb la ce-i trebuie lui SIE atâtea laxative. Avem probleme de stat aşa de nasoale?! Io zic să facem o colectă publică, să adunăm bani pentru hârtie igienică, al’fel ne umplem de rahat!

Hai, cine se bagă cu un slogan de campanie?! :))

La categoria emoţii, teatrul e, într-un top personal, înaintea filmului. Nu iese nimeni din ecran să interacţioneze cu mine, nici în mama 3D-ului! Şi îmi plac spectacolele în care actorii depăşesc spaţiul consacrat de joc şi vin în sală. Te simţi ca o părticică de spectacol. Şi, în ciclul biropat ce descrie vieţile celor mai mulţi dintre noi, orice emoţie frumoasă e binevenită!

Aseară am fost la primul şnur Ivanov cu Vlad Ivanov care joacă, desigur, personajul cu acelaşi nume – Cehov însuşi n-ar fi putut face o distribuţie mai nimerită! Şnur e, în termeni de culise, repetiţia cap-coadă a unui spectacol, ca o variantă needitată a unui manuscris. Apropo, piesa a fost scrisă în 10 (da, zece) zile, iar punerea în scenă va fi durat, până la premiera din 30 ianuarie, şase săptămâni. Mi se pare o super performanţă!

Din acest motiv, de needitare, experienţa a durat spre patru ore – cam prea lungă pentru a-mi reţine constant atenţia, s-ar putea zice. Totuşi, n-a fost cazul, şi e bine să ştiţi că spectacolul propriu-zis nu va dura atât de mult, această repetiţie având, printre altele, rolul de a stabili ce scene trebuie scoase ori accelerate pentru ca spectacolul să capete un ritm perfect. Şi, pentru că regia poartă semnătura lui Andrei Şerban, n-am nici un dubiu că aşa o să se întâmple.

Oricum n-aş fi putut să nu fiu atentă întrucât Ivanov, pe lângă… Ivanov, beneficiază de o super distribuţie: Marius Manole (personaj negativ care nu ţine cont decât de sine şi de interesele sale, adesea utopice), Mirela Oprişor (soţia lui Ivanov care a pierdut tot: avere, religie, familie, sănătate, iluzia iubirii), domnul Victor Rebengiuc (atââââât!) sau Dana Dogaru – o foarte plăcută revedere.

Pe scurt, Ivanov nu ştie prea bine ce-i cu el. A crezut că iubeşte, nu se ştie dacă o femeie sau potenţiala ei zestre, e nefericit, are datorii, e deprimat rău şi totuşi nu-ţi e milă de el, pentru că se lasă “supt” de această depresie ca de-o gaură neagră, fără să lupte, ba chiar rezistând, aparent, oricăror eforturi menite să-l ajute. Nu e o comedie, dar am râs, şi nu puţin!

Dacă aveţi nevoie de vreun imbold suplimentar pentru a vă lua bilete, vă mai spun doar că spectaculoasa treime Ivanov, Rebengiuc şi Manole dă naştere, pe scenă, unui personaj cotidian extrem de complex şi comun, şi pe care, în lipsa unei alte definiţii, o să-l numesc (banal, ştiu!) Bărbat.

Grand merçi, Cristina, pentru experienţă şi pentru imagini!

Bonus: ce zice Chinezu despre spectacol şi un interviu cu Kenneth Branagh despre cum l-a văzut şi jucat el pe Ivanov la Londra:

Aşteptate cu nerăbdare atât de cei din industria filmului cât şi fani, iată-le, acestea sunt nominalizările la Premiile Oscar (Academy Awards), ediţia 2011. Ceremonia de decernare a Premiilor va avea loc pe 27 februarie la The Kodak Theatre din Los Angeles.

King’s Speech – 12 nominalizări, favoritul acestei ediţii!

Cel mai bun film: Inception, The Social Network, The Fighter, King’s Speech, True Grit, 127 Hours, Black Swan, Winter’s Bone, Toy Story3, The Kids Are All Right

Cea mai bună regie: David Fincher (The Social Network), Tom Hooper (The King’s Speech), Darren Aronofsky (Black Swan), David O. Russell (The Fighter), Joel Coen şi Ethan Coen (True Grit)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Helena Bonham Carter (The King’s Speech), Amy Adams (The Fighter), Melissa Leo (The Fighter), Hailee Steinfeld (True Grit), Jacki Weaver (Animal Kingdom)

Cel mai bun actor în rol principal: Colin Firth (King’s Speech), Jeff Bridges (True Grit), Jesse Eisenberg (The Social Network), James Franco (127 Hours), Jeff Bridges (True Grit), Javier Bardem (Biutiful)

Cea mai buna actriţă în rol principal: Natalie Portman (Black Swan), Annette Bening (The Kids are All Right), Nicole Kidman (Rabbit Hole), Jennifer Lawrence (Winter’s Bone), Michelle Williams (Blue Valentine)

Cel mai bun actor în rol secundar: Christian Bale (The Fighter), Geoffrey Rush (The King’s Speech), Mark Ruffalo (The Kids Are All Right), Jeremy Renner (The Town), John Hawkes (Winter’s Bone)

Regie artistică: Inception, The King’s Speech, True Grit, Alice in Wonderland, Harry Potter and the Deathly Hallows Part 1

Cel mai bun scenariu adaptat: The Social Network, Winter’s Bone, True Grit, 127 Hours, Toy Story 3

Cel mai bun scenariu original: The King’s Speech, The Kids Are All Right, Inception, The Fighter, Another Year,

Cel mai bun film de animaţie: Toy Story 3, How to Train Your Dragon, The Illusionist

Imagine: True Grit, Inception, Black Swan, The Social Network, The King’s Speech

Costume: Alice in Wonderland, The King’s Speech, True Grit, I Am Love, The Tempest

Montaj: The Social Network, Black Swan, The Fighter, The King’s Speech, 127 Hours

Cel mai bun film străin: Biutiful, Dogtooth, In a Better World, Incendies, Outside the Law (Hors-la-loi)

Cea mai bună coloană sonoră: Trent Reznor, Atticus Ross (The Social Network), Alexandre Desplat (The King’s Speech), Hans Zimmer (Inception), AR Rahman (127 Hours), John Powell (How to Train Your Dragon)

Cel mai bun cântec: Coming Home (Country Strong), I See the Light (Tangled), If I Rise (127 Hours) We Belong Together (Toy Story 3)

Cele mai bune efecte speciale: Inception, Alice in Wonderland, Harry Potter and the Deathly Hallows Part 1, Hereafter, Iron Man2

Cel mai bun documentar: Exit Through the Gift Shop, Inside Job, Restrepo, Gasland, Waste Land